Mireasa din Lammermoor

Mireasa din Lammermoor de Walter Scott

„Să scoți o pîine din băițuit și călfătat

Sau din trăsnăile venite unora în zbor

Asta e bună meserie, – adevărat,

Pentru un vrednic cerșetor.”

(Cîntec din străbuni)[1]

Puțini au avut cunoștință de aceste istorisiri la vremea cînd le așterneam pe hîrtie și pe semne că soarta lor e să rămînă neștiute, neavînd nici eu dorința să le încredințez tiparniței cît voi trăi. Și chiar de s-ar întîmpla una ca asta, nu cat la cinstea de a fi însemnat în ochii tuturor, adică digito monstrarier[2]. Mărturisesc însă că, dacă mi-aș îngădui asemenea visuri deșarte, mai tare mi-ar plăcea să rămîn ascuns în spatele perdelei, precum iscusitul mînuitor al lui Punch și al soaței sale Joan, bucurîndu-mă doar de uimi­rea și presupunerile iscoditoare ale privitorilor. Poate nu­mai așa aș putea auzi cum mîzgălelile lui Peter Pattieson cel neștiut de nimeni sînt prețuite de cei înțelepți și îndră­gite de cei cu simțire, fermecîndu-i pe tineri și atrăgîndu-i pînă și pe cei mai în vîrstă, în vreme ce criticii s-ar trudi să le urmeze izvorul doar-doar or ajunge la cine știe ce cărtu­rar de seamă, iar felurimi de grupuri și grupulețe de prin saloane și-ar umple golurile conversației tot întrebînd cum și cine și cînd a putut scorni asemenea istorii. Nu cred însă că-mi va fi dată o atît de mare bucurie cît trăiesc, iar mai departe decît atît, zău că nu îngădui deșertăciunii mele s-o ia razna.

Prea m-am deprins cu tabieturile și prea nu-s lustruit într-ale lumii ca să rîvnesc, ori să țintesc spre măririle de care se bucură azi confrații mei întru ale scrisului. Să vă spun drept, chiar dacă preț de-o iarnă aș fi socotit vrednic să mă preumblu „prin soțietatea din capitală” ca un „lion” prețuirea mea față de subsemnatul n-ar crește nici atîtica. N-aș putea să sar în picioare, să mă răsucesc ca un titirez să-mi arăt grațiile, coama scărmănată, coada pieptănată, „răcnind pasămite ca o privighetoare” și așezîndu-mă la loc ca o vită binecrescută scoasă la tîrg și toate astea pentru o biată ceașcă de cafea și o feliuță de pîine cu unt, subțire cît să te uiți prin ea.

Nu mă văd picîndu-mi bine la stomac lipicioasele lingu­șiri cu care cucoana își răsfață de obicei monștrii sacri în astfel de ocazii așa cum își îndoapă papagalii cu zaharicale ca să facă frumos la musafiri. Nu, nu sînt cîtuși de puțin ispitit „să-mi dau drumul” pentru aceste semne de mărire, ci, mai degrabă, voi să rămîn asemenea lui Samson – dacă asta-mi este de ales – toată viața măcinînd la moară ca să‑mi cîștig pîinea decît să mă zbengui în fața domnilor și cucoanelor filistine. Nu că aș avea ceva – adevărat sau pre­făcut – împotriva aristocraților acelor locuri. Doar că ei își au locul lor și eu pe al meu, și cum spune povestea cu mă­ciuca și cu carul cu oale, nu se poate să ne încontrăm fără ca eu să am de tras ponoasele oricum ai lua-o.

Poate însă paginile pe care le scriu acum să aibă vreo altă soartă. Acestea pot fi deschise și lăsate de o parte după bunăvoia fiecăruia; oamenii de seamă își pot petrece vre­mea răsfoindu-le fără a trezi speranțe zadarnice sau arun­cîndu-le în scîrbă mare, fără ca nimeni să știe și să sufere. Și Doamne, ce rar se întîmplă ca cei pomeniți mai sus să ceară sfatul celor ce au lucrat spre desfătarea lor fără a face ori una ori alta!

Cu blîndețe-n suflet și înțeleaptă simțire, asemeni lui Ovidiu care o spune într-un vers ca să și-o ia înapoi în celălalt, pot deci să adresez aceste file de manuscris:

„Parve, nec invideo, sine mc, liber, ibis in urbem”[3].

Departe de mine e și regretul ilustrului surghiunit care nu-și putea întovărăși volumul în călătoria sa spre cetatea literelor, a desfătărilor și luxului. Chiar dacă n-ar fi și alte sute de exemple, soarta bietului meu prieten și tovarăș de școală Dick Tinto, mi-ar ajunge drept pildă că nu e bine să cauți fericirea în măririle ce-l întovărășesc întotdeauna pe slujitorul credincios artelor frumoase.

De cum s-a făcut artist, Dick Tinto a și descoperit că se trage din vechiul neam Tinto, din Lanarkshire și de atunci, cînd își aducea aminte, lăsa să se înțeleagă că întrucîtva și‑a necinstit nobilul său sînge, servindu-se de penel ca să‑și cîștige pîinea. Dacă însă Dick nu se înșela în ce pri­vește aleasa-i obîrșie, pesemne că strămoșii săi trebuie să‑și fi feștelit rău blazonul, dacă preacinstitul său părinte se îndeletnicea cu necesarul și, nu mă îndoiesc, respectabi­lul, dar vai, prea puțin distinsul meșteșug de simplu croitor în satul Langdirdum din apus. Sub umilul său acoperiș văzu Richard lumina zilei, și tot umilului meșteșug al părintelui său îi fu sortit, din fragedă pruncie, în ciuda înclinărilor sale. Dar bătrînul Tinto avea să se căiască amar pentru încercarea de a abate geniul timpuriu ai feciorului său de pe făgașul pe care i-l croise soarta, făcînd întocmai ca acel școlar care a astupat cu degetul cepul unui butoi cu apă, iar șuvoiul năbădăios la stăvilire a țîșnit prin mii de crăpături neștiute pînă atunci, udîndu-l leoarcă drept răs­plată. Tocmai așa a pățit-o și Tinto cel bătrîn cînd ciracul în care-și pusese toate nădejdile nu numai că a isprăvit toată creta făcînd schițe pe scîndura, de croit, ba chiar s-a apucat să mîzgălească tot soiul de caricaturi ale clienților celor mai de soi pînă ce aceștia au început să,mîrîie că le e de ajuns foarfeca tatălui care le pocește trupurile ca să nu mai aibă nevoie și de creionul fiului spre a le smîngăli chi­purile. Și așa mușteriii se răreau și ponegririle se îndeseau pînă ce bătrînul croitor, plecîndu-se în fața sorții și a rugă­ciunilor fiului, îi îngădui să meargă să-și caute norocul acolo unde îl trăgea ața.

Pe vremea aceea trăia în satul Langdirdum un rătăcitor mînuitor al pensulei ce-și vedea de meserie sub jove frigi­do[4], spre încîntarea țîncilor din sat și mai ales a lui Dick Tinto. În anii de care vă spun eu nu se auzise încă, printre alte nevrednice înnoiri, de acea neluminată măsură econo­micoasă, prin care chipurile și pozele sînt înlocuite cu litere și cuvinte, închizînd astfel un rodnic și nu prea greu făgaș de instrucțiune și îndemn la propășirea celor ce se înde­let­nicesc cu artele frumoase. Nu se pomenea atunci să scrii pe ușa unei crîșme secile cuvinte „La bătrîna coțofană” ori „La capul sarazinului” în loc să zugrăvești podoaba mîndră a guralivei zburătoare sau fioroasa încrîncenare de sub tur­banul temutului sultan.

Acele timpuri mai vechi și mai simple se gîndeau la nevo­ile tuturor rangurilor și înfățișau imaginea veseliei așa încît să priceapă oricine, judecînd pe bună dreptate că și un om care nu știe să silabisească boabă, știe să guste o halbă de bere bună la fel de destoinic ca și vecinii săi mai învățați, ba poate mai abitir ca însuși preotul. Călăuziți de acest luminat gînd, birtașii toți își atîrnau emblemele meseriei la ușă, iar zugravii de firme dacă n-o duceau ca-n sînul lui Avram, nici nu mureau de foame.

Și cum cred că v-am dat de înțeles, Dick Tinto se băgă ucenic la un vrednic meșter al acestei arte în decădere și, cum se întîmplă adesea cu cei la care darul e picat cu hîr­zobul din cer, se apucă să picteze fără să aibă habar de desen.