Woodstock sau Regalistul

Woodstock sau Regalistul de Walter Scott

Unii erau pentru ai evangheliei slujitori în sutană;

Alții, pentru militarii izvodiți de puterea mireană.

în straiele roșii gata erau oricând să facă dovada

Că știu să tâlcuiască Scriptura așa cum își mânuie spadă.

BUTLER Hudibras

Există o frumoasă biserică parohială în orașul Woodstock – cel puțin, așa mi s-a spus, căci eu n-am văzut-o vreodată; ivindu-se prea arar răgazul să trec pe acolo, abia dacă avui timpul să contemplu măreția castelului

Blenheim, cu sălile-i pictate și încăperile-i arcuite și tapisate, ori, mai târziu, la sorocuri cuvenite, să prânzesc cu învățatul meu prieten, preotul de…;

era unul din acele prilejuri în care omul se poate prea bine înșela pe sine, dând curiozității înțelesul de punctualitate. Am pus să mi se facă o descriere exactă a bisericii spre a o avea la îndemână în lucrarea de față. Dar, cum aveam unele pricini să mă îndoiesc că mijlocitorul informațiilor i-ar fi văzut vreodată interiorul, voi fi cât se poate de mulțumit să spun că e, acum, un frumos edificiu, a cărui porțiune precumpănitoare a fost reclădită în urmă cu vreo patruzeci sau cincizeci de ani, chiar dacă se mai văd acolo câteva arcade ale vechiului lăcaș cantoral, întemeiat, zice-se, de către regele Ioan.

îndeosebi, cu această parte veche a clădirii va avea legătură istorisirea mea.

într-o dimineață de pe la sfârșitul lui septembrie sau începutul lui octombrie a anului 1652, zi hărăzită prinosului adus Proniei cerești pentru biruința de la Worcester, un prea cinstit auditoriu era adunat în bătrânul edificiu cantoral, sau capelă, a regelui Ioan. Înfățișarea bisericii și aspectul audienței mărturiseau în egală măsură furia războiului civil și inconfundabilul spirit al vremii. Sfântul lăcaș dădea la iveală multe urme ale devastării. Ferestrele, cândva vitralii pictate, fuseseră făcute cioburi cu sulițele și flintele, ca și cum ar fi slujit sau aparținut idolatriei. Sculptura de pe strană suferise stricăciuni, și două frumoase balustrade dintr-un impunător stejar sculptat fuseseră distruse pentru aceeași vină și aprigă pricină. Pristolul altarului lipsea de la locul lui, iar grilajul aurit care-l

înconjura altădată stătea pe jos răsturnat și zdrobit. Efigiile sculpturale ale câtorva cripte fuseseră mutilate și zăceau risipite prin biserică:

Smulse din străvechea lor nișă… răsplată nedemnă

Pentru faptă eroică ori deliberare solemnă…

Vântul tomnatic șuiera prin golul naosului în care rămășițele stâlpilor și grinzilor cioplite, ca și grămezile de fân și paie călcate în picioare dădeau să se înțeleagă că lăcașul sfânt, căzut de curând în restriște, se prefăcuse în tabăra unui corp de cavalerie.

Asistența, ca și edificiul, pierduse mult din splendoare. Niciunul dintre vechii credincioși, obișnuiți în vremuri pașnice, nu se arătau acum în băncile lor sculptate, cu mâna dusă la frunte, ca pentru a-și pregăti sufletele pentru rugă acolo unde, îmbrățișând același cult, se mai rugaseră și părinții lor. Ochii boiernașului și ai țăranului căutau în van statura înaltă a bătrânului Sir Henry

Lee de Ditchley, înfășurat în mantaua-i brodată, cu barba și mustața pieptănate cu grijă, cel ce, altădată, trecea încet printre rândurile de bănci, urmat de câinele- i devotat, a cărui fidelitate salvase cândva viața stăpânului, și care îl însoțea, de regulă, la biserică. Drept e că Bevis adeverea zicala ce glăsuiește: „Câine bun e acela care merge la biserică”; căci, dacă se lăsa doar ocazional ispitit să-și alăture glasul corului, el se comportă la fel de cuviincios ca oricare dintre ceilalți enoriași și pleca acasă, poate, la fel de edificat ca mulți dintre ei. Domnișoarele din

Woodstock căutau deci în zadar mantale brodate, pintenii sunători, cizmele răsfrânte și panașele impunătoare ale tinerilor cavaleri din această ori altă casă de viță aleasă, care se purtau pe străzi sau în curtea bisericii cu acea ușurătate nepăsătoare, în stare, de bună seamă, să dezvăluie o neîngrădită încredere în sine, împletită însă, nu fără grație, cu bună dispoziție și curtoazia. Unde erau bunele doamne vârstnice cu bonete albe și rochii de catifea neagră, și fiicele lor,

„cu ochii asemenea aștrilor”, unde erau acum acelea care intrau în biserică obișnuite să-și împartă cu Cerul gândurile bărbaților?! „Dar, ah! tu, Alice Lee, cea atât de dulce, de blândă, de afectuoasăân frumusețea-ți“, – astfelâncepânsemnările unui manuscris contemporan pe care l-am descifrat; – de ce e dat oare ca istoria mea să se îndrepte spre zodia ta nefericită? Pentru ce să nu mă întorc mai degrabă spre vremurile în care, descinzând din șaua bidiviului tău, ochii celor din jur căutau spre tine ca și cum un înger ar fi pogorât din ceruri, și primeai tot atâtea binecuvântări ca un sol trimis de sus, încărcat cu vești fericite? T\i nu erai creația imaginației zadarnice a unui romancier, nici, în chip fantasmagoric, împodobită cu desăvârșiri inconsistențe! Dragostea ce-ți purtam se datora virtuților tale, iar cât privește defectele… atât de bine ieșeau la iveală printre calități încât cred că ele îmi sporeau iubirea11.

împreună cu casa Lee dispăruseră din capela regelui Ioan și alte familii de viță și descendență nobilă: Freemantles-i, Winklecombes-ii, Drycotts-ii etc.

căci aerul turnurilor Oxford-ului era neprielnic extinderii Puritanismului care, îndeobște, era mai răspândit în comitatele vecine. Se mai găseau totuși printre credincioșii adunați unul sau doi care, prin straie și ținută, păreau gentilomi de țară demni de considerație; și nu lipsea de asemenea un număr de notabilități ale orașului, mai cu seamă negustori de cuțite și mănuși, a căror dibăcie în a modela oțelul sau pielea îi ridicase la o stare îndestulătoare. Acești demnitari purtau lungi mantii negre, gulere încrețite, strânse pe gât, iar, ca niște cetățeni pașnici ce erau, în loc de pumnal sau spadă, își ațineau la cingătoare Bibliile și caietele cu însemnări. Această respectabilă, însă mai puțin numeroasă, parte a asistenței era alcătuită din oameni de treabă care adoptaseră formele cultului presbiterian, renunțând la liturghie și la ierarhia bisericii anglicane, spre a primi învățăturile reverendului Nehemiah Holdenough, faimos prin lungimea și foița capacității sale de a predică. Alături de acești gravi seniori stăteau bunele lor soții cu gulere în pliseuri și coliere, asemenea portretelor denumite în cataloagele de picturi: „soție de burgmaistru“ și frumoasele lor fete, a căror preocupare, aidoma doctorului lui Chaucer, nu se îndrepta doar spre

Biblie, ba dimpotrivă, atunci când puteau sustrage vreo ocheadă vigilenței cinstitelor lor mame, neatente ele înseși și pricina neatenției altora.

Dar, în afara acestor preacinstite persoane, se găseau în biserică destui inși din clasele inferioare, unii veniți din curiozitate, însă mulți dintre ei, meșteșugari neciopliți, rătăciți în dezbaterile teologice al timpului, precum și în tot atâtea secte câte culori are curcubeul. Înfumurarea acestor învățați „tebani“ fiind pe potriva ignoranței lor, aceasta din urmă ajunsese în preajma nețărmuriții.

Comportamentul lor în biserică nu era unul demn de respect, nici moral. Cei mai mulți dintre ei afectau un dispreț cinic pentru tot ceea ce trecea drept sacru doar prin sancțiunea oamenilor. Biserica, pentru acești oameni, însemna o casă

dominată de o clopotniță, preotul, o persoană ca oricare alta, preceptele sale niște tărâțe seci și o hrană sleită, nedemnă de palatele spirituale ale sfinților, iar rugăciunea, o invocație închinată Cerului, căreia fiecare i se asociază sau nu, în măsura în care aprecierea sa critică o socotește convenabilă.

Cei mai vârstnici, în picioare sau așezați în bănci, cu înaltele pălării ca niște clopotnițe trase pe severele și încruntatele lor frunți, își așteptau preotul presbiterian, așa cum zăvozii stau în mută adăstare ca taurul să fie adus la țăruș. Cei mai tineri – parte dintre ei – amestecau ereziile cu libertatea îndrăzneață a manierelor; își întorceau privirile după femei, căscau, tușeau, vorbeau în șoaptă, ba chiar mâncau mere și spărgeau nuci, ca și cum s-ar fi găsit în hall-ul unui teatru înainte de începerea reprezentației.

în afara acestora, nu lipseau din congregație o seamă de soldați, unii în corsete și căști de oțel, alții în tunici din piele de bivol, câțiva în uniforme roșii. Acești oameni ai armelor își purtau la vedere bandulierele, munițiile atârnate împrejurul lor, se rezemau de sulițe sau muschete. Ei veneau, așijderea, cu doctrinele lor particulare asupra punctelor celor mai dificile ale religiei și amestecau extravaganțele entuzismelor cu curajul și hotărârea de neclintit pe câmpurile de bătaie. Burghezii din Woodstock îi priveau pe acești militari curioși cu un fel de teamă respectuoasă: căci, deși nu se mânjiseră prea des cu acte de jaf și cruzime, ei aveau pe de-a-ntregul puterea de a și le îngădui pe amândouă, iar cetățenilor pașnici nu li se arăta altă alternativă decât să îndure orice punea la cale închipuirea certată cu ordinea și entuziastă a acestor sfătuitori marțiali.