Talismanul

Talismanul de Walter Scott

CAPITOLUL I

— Spre deșertul sălbatic,ei s-au retras, dar cu arme.

Paradisul regăsit

Soarele arzător al Siriei nu atinsese încă zenitul; un cavaler din ordinul Crucii Roșii, care își părăsise îndepărtata țară de la miazănoapte ca să intre în oștile cruciaților rătăcitori din Palestina, străbătea agale pustiul nisipos ce se întindea în preajma Mării Moarte, numită în același timp și lacul Asfaltit, mare închisă, în care se varsă apele Iordanului, dar ea însăși neavând nici o scurgere. Războinicul pelerin străbătuse anevoie, în cele dintâi ceasuri ale zilei, cărările râpoase care șerpuiau printre stânci; ieșind în cele din urmă din îngustimile primejdioase, ajunse în largul câmpiei, unde cetățile blestemate chemaseră asupră-le cândva crunta răzbunare a Celui Atotputernic. Oboseala, setea, primejdia care pândea la fiece pas, toate fură uitate în clipa când călătorul își aminti de cumplita întâmplare care prefăcuse într-un jalnic pustiu mănoasa vale a Sodomei, odinioară udată de ape zburdalnice, ca și grădina Domnului – acum un deșert uscat și pârjolit, sortit să rămână sterp pe vecie.

Văzând mohorâta întindere de apă, atât de deosebită în privința limpezimii și a nestatorniciei, de toate celelalte, călătorul se cutremură și se închină creștinește; își aminti că sub undele domoale zăceau leșurile și ruinele mărețelor cetăți de odinioară, care stăpâniseră largul câmpiilor; trăsnetele cerului sau neastâmpărul măruntaielor pământului le săpaseră mormântul, și dărâmăturile lor se scufundaseră în adâncul acestei mări care nu răbda la sânu-i nici o viețuitoare, nu îngăduia ca vreo luntre să-i tulbure suprafața, și, ca și cum propriile-i străfunduri ar fi însemnat cel mai nimerit lăcaș pentru apele-i posomorâte, nu-și trimitea, ca oricare altă mare, tributul în nemărginirea oceanului. Întreg ținutul înconjurător, ca și pe vremea lui Moise, era numai pucioasă și sare; ierburile n-aveau cum să răsară și floarea nu lega rod; nici urmă de lăstar nicăieri. Pământul, ca și apele lacului, avea de ce să se numească „Tărâmul Morții”, deoarece nu se înveșmânta în verdeață ca oricare altă câmpie; până și văzduhul era văduvit de locuitorii lui înaripați; aceștia o luau razna, pesemne ca să scape de duhoarea catranului și a pucioasei, pe care văpaia soarelui o împrăștia de pe suprafața apei, învolburarea de aburi preschimbându-se uneori în vârtejuri pustiitoare. Lespezi de spumă vâscoasă, care se cheamă naft, pluteau deasupra apelor domoale și întunecate, sporind volburile de aburi, ca și cum ar fi vrut să adeverească pe deplin înfricoșătoarea poveste a lui Moise.