Miu haiducul – volumul 1

Miu haiducul de George Pietraru volumul 1

Masa era pe sfârșite. Cel mai în vârstă răsturnă într-un castron de lut ars resturile cinei și îl împinse încolo, spre zidul de negură, de unde îl pândeau doi ochi aprinși.

— Hai, Castor, mănâncă, voinicule…

Silueta masivă a unui câine se desprinse din umbră. Flăcările leneșe ale focului jucau în reflexe de aramă pe blana zbârlită a gâtului lui.

— Strașnic dulău, exclamă cu admirație cel tânăr.

Celălalt nu-i răspunse, ci se apucă tăcut să strângă gamelele de tablă din care mâncaseră.

— A, nu, sări de la locul său, de pe buștean, tânărul. Nu-i drept. Dumneata ai pregătit masa, iar acum e rândul meu s-o strâng.

Tovarășul său nu se împotrivi și tânărul porni ducând vasele, cu o vădită stângăcie, spre un loc al luminișului, de unde abia venea susurul unui pârâiaș.

— Vezi acolo, în spatele scorburii, e un ochi de apă, îl ajunse din urmă vocea bătrânului…

Se aflau pe un tăpșan înalt, străjuit de tufani și brazi, pe dealul Țeica. Departe, întunecau zarea Munții Lotrului. Aici și-au stabilit sălașul de o noapte. Cel care bâjbâia acum în întuneric la ochiul de apă în care să clătească vasele, era un flăcău cam de vreo douăzeci și trei, douăzeci și cinci de ani. Înalt, spătos, cu mersul și expresia tânărului conștient de puterea mușchilor săi.

— Da, da, se auzi din întuneric vocea tânărului, semn că găsise ceea ce căutase. Bătrânul, rămas lângă foc, scotoci în buzunarul de la piept al bluzei sale de piele, după pipă. O îndesă liniștit, cu dichis, apoi se aplecă și luă de la marginea focului un cărbune aprins și-l puse cunună de jar, în căușul pipei. Trase din ea și când se aprinse peste tot, scutură cu un gest scurt cărbunele în foc. Dinspre izvor, flăcăul venea legănându-și trupul voinic.

— Gata! spuse el. Așeză vasele într-un săculeț de pânză. Pe care îl strânse la gură cu un șnur și deodată, încercându-l o bănuială, ridică privirile spre însoțitorul său mai în vârstă:

— Ei, nea Matei, mi se pare mie, sau dumneata ai mai bătut drumul ăsta. Cum e?

— Hm! făcu bătrânul foarte preocupat de pipa sa aprinsă.

— Păi nu așa, nea Matei, că altfel de unde știuși mata de ochiul ăla de apă. Și dacă mă gândesc mai bine, ai mers la sigur și spre locul acesta, pentru popasul de noapte. Hai, zi, așa-i că ai mai fost pe-aici?

Bătrânul geolog ridică spre flăcău ochii săi abia mijiți într-o părere de zâmbet.

— Fost, măi mânzule!

— Și dacă ai fost odată, ce mai căutăm acum? se oțărî tânărul. Nu crezi că e vremea să-mi spui și mie după ce piei de cloșcă batem drumurile astea sălbatice, de două zile încheiate?

— Ce căutam am găsit, rosti liniștit bătrânul, arătând cu pipa spre un arbore falnic. Fagul Miului…

— Ce fag? Care Miu? bolborosi tânărul.

— Fagul din scorbura căruia izvorăște acum pârâiașul…

— Și ce avem noi de-a face cu fagul și izvorul? întrebă din ce în ce mai intrigat flăcăul.

— Avem, îi întoarse vorba bătrânul, privind într-o parte, căci aici a fost ascunzătoarea din urmă a lui Miu…

— Care Miu, măi nea Matei, că ai să mă îmbolnăvești de cap!…

— Miu-haiducul, șopti bătrânul prospector cu privirile spre flăcările domolite ale focului.

Tânărul rămase încremenit, cu ochii holbați spre tovarășul său. Și-ar fi rămas așa multă vreme, fără să spună o vorbă, dacă bătrânul n-ar fi continuat.

— De mult de tot trăia prin locurile acestea un haiduc vestit, Miu-voinicul. Multe legende au rămas despre isprăvile sale. Umbla vestea că ar fi ascuns pe aici, când era încolțit, o comoară. Oamenii din satul din vale spun că uneori, în nopțile de vară, se văd ridicându-se spre cer flăcări albastre… Flăcările comorii ascunse…

Flăcăul parcă începuse să priceapă, căci întâi închise gura, apoi mormăi ceva. Își scoase din buzunar un pachet de țigări și-și aprinse una.

— Păi bine, nene, frumos șade unor prospectori ca noi să umble după comori din povești, scornite de babe? Ce dracu or să zică cei de la bază când or auzi după ce-am pornit noi? D-asta m-ai adus dumneata până aici?!

— Miu nu este o poveste. El a trăit aievea, vorbi moșul cu hotărâre. Și nu comoara lui o caut.

Bătrânul era puțin iritat de faptul că tânărul nu-i pricepuse gândul.

— Flăcările acelea le caut, continuă el, și pe ele le vreau. Asta-i adevărata comoară pentru un geolog. Acum ai priceput sau…?

Tânărul îl urmărea cu privirea aceea uluită, care-i dădea un aer de prostănac. Treptat însă, pe măsură ce în mintea lui lucrurile se limpezeau, fața i se lumina.

— Vom cerceta toate locurile astea. Flăcările albastre, din nopțile de vară sunt ca o respirație a pământului plin de comori ascunse. Dacă vom avea norocul să le vedem…

— Stăm toată noaptea treji și veghem, sări inimos flăcăul. Așa-i de plăcut aici și nici somn nu mi-i. Uite, ne așezăm pe tăpșanul ăsta și privim de jur împrejur dealurile luminate de lună.

— Lasă, nu-i nevoie. Rămân eu, tu du-te în cort și culcă-te, îi vorbi moale bătrânul.

— A, nu, rămân aici cu dumneata. Mai fumăm o țigară, mai stăm de vorbă… Dar, făcu el fulgerat de o idee, ce-ar fi să-mi povestești și mie legenda lui Miu-haiducul?…

— Cum, ce-ți veni? protestă înveselit bătrânul.

— Așa, să ne mai treacă timpul. Să nu-mi spui că nu vrei. Simt eu că-l ai la inimă pe haiducul ăla…

Bătrânul râse încet, în sine, fiindcă în tainițele sufletului păstra, într-adevăr învăluită în farmecul aducerilor aminte, povestea eroului ce-i încântase copilăria.

— Numai de n-oi adormi, că-i o poveste tare lungă…

Pe vremea când s-au petrecut lucrurile astea, drumul Sibiului era tot atât de nesigur și frământat ca și apa Oltului, ce-și învolburează în preajmă apele, repezindu-le printre stâncile și zăvoarele munților. Erau mai ales unele locuri, prin Țara Loviștei, unde soarele abia își arăta fața un ceas două, pe zi. Aici călătorii își simțeau sufletul înfricoșat de liniștea ciudată a brădetului, de parcă o primejdie de moarte plutea ca o stihie printre copaci. Aici așteptau, pândind cu ochi de foc și neîmblânziți, lotrii cei neiertători haiducii Oltului, spaima ciocoilor și nădejdea calicilor. La multe întâmplări cumplite au stat martori Oltul nepotolit și fața împietrită a muntelui. Printre haiducii ce-au împărțit cu pistoalele și jungherele dreptatea codrului, pe drumul cel mare al Sibiului, a fost și Miul-Copilul, Miu-Haiducul. Am să-ți povestesc, în noaptea asta de veghe, povestea haiducului de la poarta Carpaților, așa cum am aflat-o de la moșii mei, cum și ei vor fi auzit-o de la cei care au trăit demult întâmplările acestea. Dar mai adă câteva vreascuri, căci uite, focul moare; apoi așază-te aici aproape, să depănăm firul povestirii de la capăt și pe îndelete.

•

Într-una din ultimele nopți ale lunii iulie, 1821, un călăreț gonea năprasnic pe drumul care pornește din Râmnic și se strecoară pe sub poala dealurilor, spre țara de sus a Olteniei. Părea că o spaimă nespusă, ori o grabă neîndurată pusese stăpânire pe călărețul singuratic și-l făcea să înfrunte astfel drumurile nesigure, călcate în vremile acelea fără legi și opreliști de hoți, arnăuți fugiți de la oaste și oameni fără de căpătâi. Dar chipul și înfățișarea călărețului lăsau să se ghicească o forță și o cutezanță ce nu erau la îndemâna oricui să le încerce. Un trup de uriaș, cu umeri largi, stătea aplecat peste gâtul calului. De sub sprâncenele dese, ochii săi cu luciri de oțel scrutau întunerecul destrămat ici și colo de pulberea de argint revărsată de lună. La șoldul omului se legăna, lovind coastele calului, o sabie lată, ușor arcuită, ca aceea a pandurilor. În șerparul lat, ce-i încingea mindirul, stăteau înfipte două pistoale și un jungher, iar la oblâncul șeii se ivea o sâneață cu țeava lungă. Îmbrăcămintea călărețului arăta că el trecuse de curând printr-o încercare cumplită, de aceea greu puteai ghici acum în el un oștean, un zavergiu, ori un haiduc. Alerga neostenit, cu trupul voinic aplecat înainte, neclintit, fără ca măcar să îndemne calul, ca un duh întunecat al codrului. Izbite de copitele calului, pietrele de cremene ale drumului aruncau scântei… De trei ceasuri călărețul gonea astfel, tăcut și neostoit, pe drumuri singuratice, ocolind târgul Râmnicului. Prin sate trecea ca o nălucă, stârnind câinii și ecourile târzii ale dealurilor. Aproape de stabilimentul ocnelor de sare, călărețul își struni calul și-l întoarse scurt pe o potecă ce lua în piept dealul. Ochii săi ținteau acum, ca pe un liman, o luminiță furișată ca o pasăre printre vârfurile arborilor, tocmai sus, pe coama dealului.

În vremea aceasta, în căsuța de pe deal, spre care se îndrepta călărețul nostru, două ființe își vegheau gândurile și neliniștea. În camera din față, o femeie, căreia necazurile și suferințele îi răpiseră prea de timpuriu harurile tinerești, îngenunchease în fața unei icoane, sub care ardea cu pâlpâiri candela. Șoapta ei părea că îngână sfârâitul uleiului ars din candela veche.

— Întărește-i brațul, Sfinte Gheorghe! Tu care i-ai dat numele și apără-l de fierul ucigaș… Adu-l întreg și sănătos. Sfântă Fecioară…

Deodată prinse depărtat zgomotul pe care copitele unui cal îl făceau pe prundul uscat al potecii ce ducea spre casă.

Femeia se ridică în picioare, cu auzul încordat. Tropotul calului se auzea din ce în ce mai deslușit. Câinii se repeziră cu urlet spre drumețul venit la ceas de noapte, dar lătrăturile lor se prefăcură curând în scâncete. Femeia tresări. Mâna îi apăsă pieptul, cercând să stâmpere zbuciumul inimii. Atunci ușa se deschise și din odaia de alături năvăli un flăcăiandru de vreo șaisprezece ani cu ochii plini de lumina ce-i scălda întregul chip.

— Mămucă, ai auzit? Vine… Vine taica!…

Și, fără să mai aștepte încuviințarea, se întoarse în tindă și ridicând lemnul greu ce închidea de-a curmezișul, pe dinăuntru, ușa de stejar, o deschise larg. În ograda mare, luminată de lună, se oprise călărețul care acum cobora greoi, întâmpinat de salturile vesele ale câinilor.

— Tătucă! Tătucă!…

Femeia abia putu să facă câțiva pași și rămase sprijinită acolo, de pragul ușii. Bărbatul se apropie de ea, uriaș ca un gorun, cu barba și părul aprinse de lumina lunii, tăcut și plin de mărturisiri. O luă blând în brațe și o strânse cu duioșie la piept.

— Ei, hai, lăsați plânsul că doar vedeți, m-am întors teafăr… Ei, băbuțo, nu-ți piere așa lesne o cruce de bărbat ca al tău. Și tu, măi mânzocule, ce te smiorcăi ca femeile?… Se vede că ai crescut lângă fusta mumă-tii…

— Intră în casă, Gheorghe, și hodinește, că vei fi ostenit de drum, șopti femeia printre suspine.

— Îngrijesc eu de cal, taică, făcu flăcăiandrul sărind treptele cerdacului în ogradă.

… Bărbatul mână tăcut și îndelung. După un timp, netezi cu palma pânza întinsă pe masă și ridică privirile spre cei doi, care-l urmăriseră și simțiseră că în mintea omului drag gânduri grele și griji se învălmășau, căutând dezlegare.

— Ascultați aici, căci nu-i vreme multă. Domnul Tudor nu mai e… L-au tăiat câinii de fanarioți… Oștirea-i spartă în luptă și turcii au năpădit țara… Boierii sunt iară sus și răscoala zace în țarină, dimpreună cu căzuții…

Femeia făcu ochii mari, înțelegând întreaga grozăvie a vorbelor bărbatului. Își acoperi fața cu colțul năframei și începu să plângă încet, fără glas. Bărbatul prinse să povestească cu privirile ațintite în scândura aspră a podelei, cu pumnii grei strânși pe genunchi.

— După urgia de la Drăgășani, m-am ridicat cu pandurii mei în sus, pe Olt, până la Cozia, unde m-am zăvorât cu serdarul Diamandi și cu oștenii săi. Socoteam că vom ține piept păgânilor, dar într-o seară bătu în poartă Sava-căpitanul și-i ceru serdarului să deschidă. Am mirosit trădarea și i-am spus serdarului să nu-l ia în seamă. Atunci Sava a răcnit și dinspre nucet au sticlit oțelurile arnăuților. Diamandi, de spaimă, a închinat mânăstirea cu chezașul eteristului, că va cruța viața oamenilor. Am adunat pandurii lângă arhondaric, sub scara foișorului, și acolo am văzut toată grozăvia. De cum a pășit pe sub porți, Sava a strigat la arnăuții săi și aceștia au prins să descarce armele în cei care le-au fost tovarăși de credință. Alături de el, Cara Ahmed, Chehaia – beiul pașei de Silistra, își mâna ienicerii să taie pe gheauri. Am văzut roșu înainte și pornindu-mi voinicii ne-am aruncat, cu săbiile trase, lovind deopotrivă în păgâni și trădători. Pe Sava îl căutam cu sabia, dară el numai în spatele grosului de arnăuți ședea și de acolo striga cu venin, îndemnându-și oamenii. Am luptat ca diavolii, dar ne-au dovedit jivinele, că erau ca lăcustele… Ne-au împresurat și ne-au înghesuit spre chiliile din spatele altarului mânăstirii. Ne-am retras, luptând pas cu pas, treaptă cu treaptă. Am ajuns sus, în foișorul lui Mircea, doar doi: Groza și eu; „Fugi, căpitane, l-am auzit. Sări peste ziduri în Olt. Fugi, Căpitane, că nu-i mai pot ține!”… Au scăpărat oțelurile și un strigăt de durere mi-a vestit că și Groza a pierit. Am simțit în mine o mânie oarbă și repezindu-mi sabia ca un fulger am dat și-am tăiat până am simțit oboseala căzându-mi ca plumbul în brațe. Și nelegiuiții veneau puhoi. Am urcat atunci fereastra foișorului și mi-am făcut vânt în hăul întunecat. M-a primit jos Oltul cu o îmbrățișare rece de oblăduire. Ascuns de el, am alunecat la vale, ieșind din lanțul păgânilor. Am mers așa până aproape de luminile Râmnicului. Acolo am tras la un român de-al nostru, de unde am luat calul acesta…

În tot timpul povestirii, femeia nu-și ridică năframa din dreptul feții. Băiatul însă țintuia pe pandur cu ochii aprinși de mânie. Uneori se pomenea strângând ciomagul ce-l ținea ca pe mânerul unei nevăzute săbii.

— Și acum ce ne vom face, Gheorghe? se auzi glasul stins al femeii.

— Eu trebuie s-o pornesc degrabă pe drumul Tismanei. Să întâlnesc acolo pe Papa Vladimirescu, fratele domnului Tudor, și pe căpitanii Ghiță Haiducul, și Dumitru Gârbea… Vom încerca să ridicăm din nou oaste și să izgonim păgânii de pe moșie…

Tăcu o clipă, răsuflând greu. O rană ascunsă îi zgândărea durerea.

— Pe Miu să-l trimiți la moșul său, în munți. Acolo-i loc tainic și nelegiuiții nu-l vor dovedi… Să pleci și tu, femeie, cu el. Pe aici or veni poate chiar mâine arnăuții și dacă vor găsi pe feciorul căpitanului Gheorghe Ursan bucuroși vor fi să-l taie în săbii.

— Nu mi-e frică de ei, taică, se răzvrăti flăcăiandrul. Știu să trag cu sâneața și pot ține chiar și sabia…

— Ai inimă de pandur, încercă să zâmbească dureros căpitanul, dar oșteanul trebuie să știe când să tragă sabia, și să lupte, și când să dea pinteni calului… Acum tu ești crud încă, mai trebuie să crești și brațul să-ți prindă tărie. Atunci vei ști cine ți-e dușman și cine prieten…

— Ia-mă cu tine, tată, se rugă băiatul. Voi crește la oaste și voi învăța armele și lupta…

Pandurul îl învălui într-o privire caldă și înțelegătoare.

— Nu mai am oaste, își întoarse el fața îndurerată. Suntem doar niște umbre ale oștirii celei mari, hăituiți de poterele lui deli-bașa Mihali, buluc-bașa Ghencea și ale altor trădători de-ai zaverei… Poate pe aceștia îi vom ajunge odată cu ascuțișul săbiilor ori cu plumbii sânețelor… Vom răscula din nou pandurii și pe țăranii Padeșului. De nu vom izbuti, ne-or răzbuna urmașii…

Flăcăiandrul se apropie de pandur și-l privi drept și hotărât în ochi.

— Știu că ești pui de șoim, îi puse bătrânul mâna pe umăr. Când vei fi voinic, să plătești pe tăiș de sabie celor care au vândut… Dar până atunci mai este vreme și datoria noastră este să-ți ocrotim viața… Femeie, am adăstat prea mult. Să îngrijim de plecare: eu pe drumul Jiului, voi spre munți, în bejenie…