Mizerabilii Jean Valjean – volumul 5
Aa
Mizerabilii Jean Valjean de Victor Hugo volumul 5
I – Între Caribda mahalalei Saint-Antoine și Scilla mahalalei Temple[1]
Cele două baricade mai vrednice de amintit, despre care un observator al bolilor sociale ar putea să vorbească, nu aparțin epocii în care se petrece acțiunea acestei cărți. Aceste baricade, amândouă simboluri sub aspecte diferite, ale unor întâmplări înfricoșătoare, au ieșit ca din pământ în timpul răzmeriței nefericite din iunie 1848, adică a celei mai mari lupte de stradă din câte a cunoscut vreodată istoria.
Se întâmplă uneori ca, împotriva principiilor, împotriva libertății, a egalității și a fraternității, împotriva chiar a votului universal și a guvernului prin și pentru popor, golănimea, această mare disperată, să protesteze din străfundurile zbuciumului ei, ale descurajărilor, ale lipsurilor, ale frigurilor, ale deznădejdilor, ale duhorilor, ale neștiinței și ale întunericului ce o bântuie, și gloata să deschidă focul împotriva poporului.
Derbedeii atacă dreptul comun; ochlocrația[2] se ridică împotriva demosului[3].
Asemenea zile sunt grozave, pentru că și în nebunie există totdeauna o anumită parte de dreptate, pentru că în acest duel există și o parte de sinucidere; cuvintele care vor să fie de ocară, ca: derbedei, golănime, ochlocrație, gloată, mărturisesc, vai! e mai degrabă greșeala privilegiaților decât a dezmoșteniților.
În ce ne privește, noi nu rostim niciodată aceste cuvinte fără durere și fără respect, pentru că atunci când filosofia adâncește faptele pe care le exprimă, găsește adesea, alături de mizerie, multă măreție. Atena era o ochlocrație; Olanda a fost făurită de golănime[4]; mulțimea a salvat nu o dată Roma; și gloata l-a urmat pe Hristos.
Nu există gânditor care să nu fi contemplat uneori mărețiile din străfunduri.
Fără îndoială că sfântul Ieronim[5] s-a gândit la golănimea aceasta și la toți acești bieți oameni, la vagabonzii și nenorociții din care s-au ridicat apostolii și martirii, când a rostit cuvintele pline de înțeles: Fex urbis, lex orbis.[6]
Disperarea acestei mulțimi care suferă și sângerează, violențele ei nesăbuite împotriva principiilor care-i sunt însăși viața, toate faptele sale săvârșite împotriva legilor, constituie lovituri de stat populare și trebuie înăbușite. Omul cinstit se devotează mulțimii și tocmai din dragoste pentru ea, o combate. Dar cu câtă înțelegere o iartă, în timp ce-i ține piept! Cât de mult o slăvește, în timp ce-i stă împotrivă! Iată unul din rarele momente în care, făcând ceea ce trebuie să faci, simți o pornire care-ți tulbură convingerile și aproape că te sfătuiește să nu mergi mai departe; stăruiești pentru că trebuie, dar conștiința împăcată e tristă și îndeplinirea datoriei se împletește cu o strângere de inimă.
Iunie 1848 a fost, ne grăbim s-o spunem, un eveniment deosebit și aproape cu neputință de categorisit în filosofia istoriei. Trebuie să lăsăm la o parte tot ce am spus în trecut, când e vorba de această răscoală extraordinară, în care s-a simțit sfânta neliniște a muncii care-și cere drepturile. A trebuit să fie combătută, așa cum se cuvenea, de vreme ce răscoala ataca însăși republica. Dar, de fapt, ce a însemnat acel iunie 1848? O răzvrătire a poporului împotriva lui însuși[7].
Când nu pierzi din vedere subiectul, nu te abate din drum nicio digresiune. Așadar, fie-ne îngăduit să oprim o clipă atenția cititorului asupra celor două baricade, cu totul excepționale, despre care am pomenit și care au caracterizat această răscoală. Una astupa intrarea în cartierul Saint-Antoine, cealaltă împiedica apropierea de cartierul Temple; niciodată nu le vor uita cei în fața cărora s-au înălțat aceste două înfiorătoare capodopere ale războiului civil, sub cerul albastru, strălucitor, al lui iunie.
Baricada Saint-Antoine era uriașă; înaltă de trei caturi și lată de șapte sute de picioare[8], închidea de la un capăt la altul răscrucea prin care se intra în cartier, adică trei străzi; brăzdată de șanțuri, de săpături, dantelată, crestată, crenelată de o despicătură uriașă, susținută de movile de pământ, care erau și ele bastioane, cu capete care ieșeau în afară ici-colo, proptită solid de cele două ieșinduri ale caselor din cartier, baricada apărea ca o culme ridicată de ciclopi[9], în fundul faimoasei piețe care a văzut ziua de 14 iulie. Pe străzile din spatele acestei baricade principale se ridicau, una peste alta, înaintând, alte nouăsprezece baricade. Era destul să le vezi, ca să simți nesfârșita suferință, agonia foburgului în acel ultim ceas când deznădejdea se prăbușește în catastrofă. Din ce era făcută baricada? Din prăbușirea a trei case cu șase etaje, dărâmate dinadins, cum pretindeau unii. Din minunea săvârșită de toate mâinile, spuneau alții. Avea înfățișarea jalnică a tuturor construcțiilor urii: era o ruină. Ai fi putut întreba: cine a clădit așa ceva? Dar ai fi putut întreba tot atât de bine: cine a distrus-o? Clocotul improvizase. Iată! Poarta asta! grilajul ăsta! streașina asta! pervazul ăsta! plita asta sfărâmată! oala asta hârbuită! Dați tot! Azvârliți tot! Împingeți, rostogoliți, săpați, decimați, răsturnați, surpați tot! Se însoțeau aici pavajul, piatra de construcție, grinda, drugul de fier, peticul, geamurile scoase din cercevele, scaunele desfundate, căpățânile de varză, cârpele și blestemele. Era ceva măreț și totodată meschin. Un talmeș-balmeș care parodia adâncul. Masa materiei lângă atom; pereți smulși și străchini sparte; toate cioburile își dădeau mâna amenințătoare: Sisif își aruncase stânca[10], iar Iov[11], hârbul. Într-un cuvânt: înfiorător! Era Acropola[12] golanilor. Povârnișul era împiedicat de căruțe răsturnate; un cărucior întins de-a curmezișul, cu osia spre cer, părea o cicatrice pe această fațadă chinuită, un omnibus împins în glumă cu umărul până în vârful grămezii, ca și cum arhitecții acestei sălbăticii ar fi vrut să adauge spectacolului înspăimântător o notă ștrengărească; își întindea oiștea fără hamuri spre nu știu ce cai ai văzduhului. Această grămadă uriașă, această aluviune a răscoalei părea Ossa peste Pelion[13] a tuturor revoluțiilor; ’93 peste ’89, 9 termidor peste 10 august, 18 brumar peste 21 ianuarie, vendemiar peste prerial[14], 1848 peste 1830. Piața merita osteneala, și baricada aceasta era demnă să apară chiar pe locul unde fusese dărâmată Bastilia. Dacă oceanul și-ar face diguri, așa și le-ar construi. Pe această îngrămădeală diformă era întipărită furia valului. Care val? Mulțimea. Ai fi crezut că e un vuiet împietrit, sau că auzi, pe deasupra acestei baricade, zumzetul albinelor uriașe și întunecate ale progresului, în roi dezlănțuit, ca și cum acolo le-ar fi fost stupul. Era un mărăciniș uriaș? O bacanală? O fortăreață? Părea că ar fi construit-o în goană un vârtej. În această redută era ceva de cloacă, și în această dezordine ceva olimpian. Puteai să vezi, în acest vălmășag bezmetic, grinzi de acoperișuri, frânturi de mansardă cu tapetele lor, cercevele de ferestre înfipte în dărâmături cu geamurile neatinse așteptând tunul, vetre scoase din loc, dulapuri, mese, bănci, o harababură care urla, și mii de rămășițe ale sărăciei, gunoaie pe care le-ar azvârli și un cerșetor, care aveau în ele ceva de furie și de neant. Ai fi spus că sunt zdrențele unui popor, zdrențe de lemn, de fier, de bronz, de piatră, și că mahalaua Saint-Antoine le-ar fi aruncat acolo, la porțile ei, azvârlindu-le cu o lovitură de târn uriașă și ridicând o baricadă din propria ei mizerie. Bolovani ca niște buturugi, lanțuri smulse, stâlpi cu umeri răsfrânți ieșind din dărâmături, adăugau acestui edificiu al anarhiei întunecata imagine a vechilor chinuri îndurate de popor. Baricada Saint-Antoine făcea din orice o armă; adunase tot ce poate să arunce un război civil în capul societății; nu era o luptă, ci ultimul strigăt al deznădejdii.
[1] Scilla și Caribda – stâncă și vârtej din strâmtoarea Messinei, între Italia și Sicilia; navigatorii din antichitate, pe corăbiile lor mici, se temeau deopotrivă de aceste două piedici și ziceau că, dacă scapi de una, cazi negreșit victimă celeilalte; de aici expresia „din Scilla în Caribda” (din lac în puț).
[2] Formă de guvernare în care puterea este exercitată de gloată (din limba greacă: ochlos – gloată și cratos – putere).
[3] Popor (greaca veche).
[4] Simplu joc de cuvinte care trimite la punctul de plecare al răscoalei Țărilor-de-Jos spaniole împotriva lui Filip al II-lea. În 1566 un grup de nobili și burghezi din Flandra și Olanda s-au întrunit la Breda și au hotărât să lupte pentru înlăturarea inchiziției spaniole. Puțin după aceea, o delegație s-a prezentat regentei Margareta de Parma, sora lui Filip al II-lea. Un curtean al acestuia îi trată obraznic pe postulanți drept gueux (calici, golani). Răsculații adoptară această insultă ca o denumire cu care se mândreau.
[5] Scriitor creștin din secolul al IV-lea.
[6] Drojdia cetății, legea lumii (lat.).
[7] În iunie 1848, de fapt, masele muncitorești pariziene au luat armele împotriva burgheziei.
[8] Veche măsură franceză, echivalentă cu 0.3248 m.
[9] Care, prin proporțiile ei, pare a fi opera unor ciclopi; aceștia erau, după legenda mitologică, niște uriași.
[10] Personaj mitologic, condamnat de zei să împingă în infern o stâncă care se rostogolea fără încetare înapoi. Stânca lui Sisif simbolizează o muncă grea și neproductivă.
[11] Personaj biblic menționat de Vechiul Testament: un bogătaș arab, bun credincios al lui Iehova. Legenda spune că acesta l-a sărăcit ca să-l încerce, îmbolnăvindu-l totodată de lepră.
[12] Cetățuia mai multor orașe din antichitatea greco-romană, clădită pe o înălțime centrală. Celebră a fost aceea din Atena pe care se ridicau templele numite Partenon și Erehteion, giuvaiere ale arhitecturii ionice.
[13] Ossa și Pelion, munți în Tesalia. Mitologia spune că uriașii, răsculându-se împotriva lui Jupiter, au pus muntele Ossa peste Pelion. Expresia e folosită când e vorba de greutăți și sforțări inutile.
[14] Date importante, cotituri în mersul revoluției din Franța; în 1789 a izbucnit revoluția; anul 1793 a adus dictatura iacobină, pregătită de răsturnarea monarhiei la 10 august 1792; la 9 termidor grupul reacționar al Convențiunii a smuls puterea din mâinile lui Robespierre; vandemiar și prerial sunt încercări de răsturnare a Convențiunii termidoriene, care pregătea directoratul (1795–1799) – una regalistă, cealaltă populară, numite astfel, ca și termidor și brumar, după lunile calendarului republican; directoratul a fost desființat prin lovitura de stat de la 18 brumar (1799) a lui Napoleon.
Vizitati si siteul audio-video unde puteti asculta teatru radiofonic si in curand puteti viziona filmul Mizerabilii in mai multe ecranizari.................https://latimp.eu/mizerabilii-de-victor-hugo-teatru-radiofonic-drama-1950/