Mizerabilii Marius – volumul 3

Mizerabilii Marius de Victor Hugo volumul 3 

I – Parvulus[1]

Parisul are un copil și pădurea o pasăre. Pasărea se cheamă vrabie; copilul se numește ștrengar.

Împerecheați aceste două noțiuni: una care cuprinde toată văpaia vieții, cealaltă, toată lumina zorilor; atingeți aceste scântei, Parisul și copilăria, și va țâșni o mică făptură – Homuncio, ar spune Plaut[2].

Această mică făptură e veselă. Nu mănâncă în fiecare zi, însă, dacă i se năzare, se duce la teatru în fiecare seară. N‑are cămașă pe el, nici ghete în picioare, nici adăpost. E ca păsările cerului, care nu cunosc nimic din toate acestea. Are între șapte și treisprezece ani, trăiește în ceată, bate străzile, locuiește în aer liber, poartă niște pantaloni vechi (ai lui taică‑său), care‑i cad peste călcâie, o pălărie veche (a altui tată), care‑i cade peste urechi, și o singură bretea de șiret galben; aleargă, pândește, caută, pierde vremea, trage din lulea, înjură ca un birjar, colindă cârciumile, cunoaște toți hoții, se tutuiește cu femeile de stradă, vorbește graiul apașilor, cântă cântece deșănțate și n‑are niciun dram de răutate în inimă. Fiindcă poartă în suflet un mărgăritar – nevinovăția; și mărgăritarele nu se topesc în noroi. Cât timp omul e copil, Dumnezeu îl vrea nevinovat.

Dacă ai întreba uriașul oraș: „Cine‑i acesta?” el ți‑ar răspunde: „E copilul meu”.

II – Câteva semne particulare

Ștrengarul Parisului este piticul uriașului.

Să nu exagerăm, acest heruvim al mocirlei are câteodată o cămașă, dar numai una; are câteodată pantofi, dar fără pingele; are câteodată o locuință și ține la ea fiindcă o găsește acolo pe maică‑sa, dar îi place mai mult strada, fiindcă acolo se întâlnește cu libertatea. Își are jocurile lui, răutățile lui, hrănite de ura împotriva burghezilor; metaforele lui: a fi mort, pe limba lui se zice – să miroși florile de la rădăcină; meseriile lui: să aducă o birjă când trebuie, să coboare scara trăsurilor, să ia dijmă pentru a trece pe cineva dintr‑o parte a străzii într‑alta când plouă cu găleata, spunând că face pod, să strige proclamațiile autorităților în favoarea poporului francez, să scotocească printre pietrele străzii; are și moneda lui, făcută din toate bucățile de aramă, rotunjite, care se găsesc pe drum. Cursul acestor ciudate monezi, care se numesc zdrențe, e bine supravegheat și statornic în mica boemă a copiilor.

În fine, își are fauna lui, pe care o cercetează cu luare‑aminte prin toate ungherele; boul lui Dumnezeu, păduchele „cap‑de‑mort”, păianjenul de câmp și „drăcoaica”, o insectă neagră care te amenință răsucindu‑și codița înarmată cu două coarne. Își are balaurul lui din povești, cu solzi pe burtă și care nu e șopârlă, cu bube pe spinare și totuși nu e broască, o lighioană care locuiește în găurile cuptoarelor de var sau în canalele părăsite, neagră păroasă, cleioasă, târâtoare, când iute, când domoală, și care nu țipă, dar te privește și e atât de groaznică, încât nimeni n‑a văzut‑o încă. Dihania asta o numește „surdul”. A căuta „surzi” printre pietre este plăcerea cutezătorilor. O altă plăcere este să salți o piatră de caldarâm și să găsești corcolaci. Fiecare colțișor al Parisului e vestit prin descoperirile interesante pe care le poți face acolo. Se găsesc urechelnițe pe șantierul ursulinelor[3], dai de miriapozi la Panthéon[4], se găsesc mormoloci în șanțurile de pe Câmpul lui Marte[5].

Cât privește vorbele de spirit, acest copil le are și el pe ale lui, întocmai ca Talleyrand. Nu este mai puțin cinic, dar e mai cinstit. E de o veselie nebănuită. Îi zăpăcește pe negustori cu râsul lui nebun. Gama lui trece cu voioșie de la comedia înaltă la farsă.

Iată o înmormântare. Printre cei care‑l petrec pe mort e și un medic.

— Ia te uită, strigă ștrengarul, au început doctorii să‑și ducă operele la groapă!

Un altul, din mulțime, e surprins de un bărbat grav, împodobit cu ochelari și ceasornic, care se întoarce spre el supărat:

— Derbedeule, te‑am prins! Mi‑ai luat nevasta de mijloc!

— N‑am luat nimic, domnule. Caută‑mă!