Neacșu

Neacșu

Când zici? Iaca, nu știu... Dar odată și-odată trebuie c-a fost, de bună-seamă.

Cine? Așa-i, că n-apucai să-ți spui... Ci stai numai oleacă binișor, să-mi dreg glasul și să pot începe cum se cuvine,

fără grabă

ca la treabă, fără zor înșelător,

că-n poveste vreme este,

și la vorbă, logofete,

se pornește pe-ndelete...

A fost odată un om nici tânăr, nici bătrân, nici frumos și nici urât. În schimb, ce-i drept, de prost n-avea pereche și, de sărac – vai de mama lui! – că, dacă l-ai fi întors ca pe-o cămașă, tot n-ai fi aflat la sufletul lui nici un ban din cei găuriți, de se joacă plozii cu ei și-i leapădă la margine de drum.

Și-apăi a trăit el singur ce-a trăit, umblând toată ziua creanga, ba la unul, ba la altul, până ce i-a dat prin minte să se-nsoare, ca să nu mai zică tot vai de mine, ci vai de noi. Și, dacă s-a-nsurat, și-a găsit o soață pe măsură, nici tânără, nici bătrână, nici frumoasă, nici urâtă, dar aprigă și tare rea de gură. Și-atâta l-a cicălit din zori și până-n asfințit, atâta l-a cicălit, c-a priceput omul, cât era el de nătântoc, că de-acu nu i-a mai rămas mult pân’ departe, și într-o bună zi și-a luat lumea-n cap.

Și-a pornit el să-și caute norocul, că strașnic mai învățase acela să se-ascundă, a pornit iavaș-iavaș și-a ajuns pân’ la oraș, a luat-o haida-hai, peste vale, peste plai, și-ntr-o seară s-a aflat în vârf de munte. Acolo, în vârf, se-nălța o piatră boltită ca o poartă și Neacșu (că, după ce era prost, îl mai chema și Neacșu) s-a pălit cu fruntea de pragul de sus. Și de pălitura aceea odată s-a dat peste cap și s-a trezit pe lumea cealaltă, bolta de piatră, bag sama, fiind chiar poarta către ceea lume.

Dar Neacșu habar de grijă n-avea c-ajunsese unde oamenii n-ajung și-o porni cătinel, pipăindu-și cucuiul din frunte, mare cât un pumn de voinicel.

„Iaca bun, își zise prostul. Mă făcui c-un cucui“.

Și nu luă seama că pe-acolo toate erau de parcă le greșise careva. Iarba se vedea neagră și cerul verde, apa roșie și copacii albaștri, iar în văzduh pluteau vaci, cai, porci, câini și alte dobitoace, în vreme ce păsările se târau pe pământ ca șerpii.

Și dacă merse Neacșu puțintel, văzu înainte o cetate cu zid de piatră, care parcă sprijinea cerul, că pasămite ajunsese la cetatea zmeilor. Și zidul era prejmuit de-o apă roșie și doar un pod de oase ducea până la poartă.

„Bre, în atâta cetate, nu se poate să nu nimeresc eu un boț de mămăligă!“ își spuse prostul și păși peste podul de oase, care îndată prinse a răcni:

— Săvai, zmeilor!

— Taci cu tata – îl potoli Neacșu. Ce? Te-ai speriat?

Și n-apucă să-și mântuie vorba, că zmeii și zmeoaicele și năvăliră. Erau niște huidume cât casa, cu nasurile turtite, cu ochii holbați, cu gurile cât șurile, buzele cât brazdele și dinții cât lopețile. Iar dacă voiră să-l înșface și-ntinseră cu toții labele mari cât o ușă mare, își izbiră zmeii labele și Neacșu se strecură binișor pe sub ele.

— Puneți laba pe el! Unde-i? răcneau zmeii și zmeoaicele, bulucindu-se.

— Nu cumva pe mine mă cătați? rosti Neacșu, din spatele lor, mirându-se că-i vede-atât de-ntărâtați.

Se răsuciră zmeii și zmeoaicele și priviră prostiți la omulețul care aștepta liniștit.

— Cum de-ai trecut dincolo? întrebă un zmeu.

— Naiba știe! răspunse Neacșu și-și pipăi cucuiul, pe care de bună seamă careva-l atinsese-n învălmășeală, că prea se pornise a-l ustura.

Atunci zmeii urmară să privească prostiți și doar o zmeoaică mai isteață strigă:

— Dar nu pricepeți?... Ne arată umflătura de la frunte! Aceea-i cum se vede naiba și naiba asta-l ajută... N-a zis el cu gura lui: „Naiba știe!“?

— Așa-i, el nu știe cum a trecut printre noi, desluși un alt zmeu. De unde să știe, bietul? Dar naiba lui știe, vezi bine... Te pui cu naiba?

Și tăcu toată mulțimea aceea de zmei, tăcu și chibzui pe-ndelete, până ce un zmeu mai dezghețat îl apucă pe Neacșu și-l ridică binișor pe palma lui.

— Fii bun, Neacșule – se rugă zmeul. Fă-mi și mie o naibă-n frunte...

— Pofta-n cui, zmeule! se stropși Neacșu.

— Nu zău, fă-mi binele ăsta și n-am să te uit câte zile oi avea, se mai rugă zmeul.

— Dar la ce-ți trebuie? îl iscodi Neacșu bănuitor.

— Să mă ajute și pe mine la nevoie – se milogi zmeul. Hai, nu fi rău... Ți-oi da și eu ce-oi putea!

Neacșu își închise un ochi și privi cam dintr-o parte la zmeul care-l ținea în palmă.

— Și cam ce-ai putea să-mi dai? mai iscodi el.

— Ce vrei! strigă acela bucuros. Cere-mi ce vrei!

— Ei, n-am să-ți iau cine știe ce – se hotărî Neacșu. Ia, o casă, acolo, cu două rânduri de caturi, ceva acareturi, o livadă, niște stupi... mă rog, un fleac de gospodărie. Și toate sus, în lumea oamenilor. Iar ca să-ți fie mai la îndemână, știi ce zic? Fă-le de la bun început în satul meu, să nu te mai ostenești mutându-le de colo-colo...

— Atâta tot? se bucură zmeul.

— Mai nimic, nu-ți spusei? Dacă-așa fel de om sunt eu...

Acu, zmeii și zmeoaicele ascultau cu șapte urechi. Și, numai ce sfârșiră cei doi târguiala, că se porniră să strige toți odată:

— Și eu!

— Îți dau și eu ce-mi ceri!

— Fă-mi și mie o naibă! Măcar una mică...

— Ușurel, zmeilor! îi potoli Neacșu, iar zmeul cu care se și învoise prinse a răcni:

— Lipsiți, zmeilor! Ia te uită la ei... Ce, naiba crezi că-i pentru fitecine?

Și se vădi atunci că acela era însuși Prostilă, feciorul lui Zmeilă, frate cu Neghiobilă și cumnat cu Zgâilă sau, mai pe scurt, împăratul zmeilor. Că, dacă răcni, odată dădură îndărăt zmeii și zmeoaicele.

— Nu te mânia, prostia ta – se umiliră ei. Am zis și noi o vorbă, ca niște zmei isteți ce suntem...

— Vorba lungă, sărăcia zmeilor – rosti aspru Prostilă. Când o să vă mai prostiți și voi odată? Iar schimbând glasul, se-ntoarse numai lapte și miere către Neacșu: Ei, mi-o faci?

— Apăi, nu așa – răspunse omul. Întâi să mă duci acasă și să văd eu acolo toate câte mi le-ai făgăduit, că altminteri...

— Bine – zise Prostilă. Hai, suie-n spinarea mea! Și dacă se sui Neacșu în spinarea zmeului, porunci acela: zmei și zmeoaice, după mine!

Și unde nu-și desfăcură cu toții niște aripi zimțate și se ridicară în văzduh. Zburau ca gândul și, până să priceapă Neacșu ce și cum, se și pomeni în fața bordeiului din care plecase, de gura nevesti-si.

— Încetișor, zmeilor – se rugă el, înspăimântându-se la gândul că femeia i-ar fi putut auzi și s-ar fi deșteptat din somn (că pe pământ, pricepi, era noaptea-n toi).

— Nu te teme – îi șopti Prostilă. Când vrem noi, nici musca nu ne simte!

Și-ntr-adevăr, la porunca lui, se răspândiră zmeii și zmeoaicele, alergând care după lemne, care după piatră, în vreme ce alții, apucându-se de săpat, mușcau pământul cu dinții lor cât lopețile. Era un du-te-vino și-o vânzoleală de zmei, nădușeau zmeii, muncind cu hărnicie și, când se lumină de zi, văzu Neacșu o casă cu două caturi, cu acareturi, cu livadă, cu stupi, o gospodărie cum neam de neamul lui nici în vis nu visase!

Frânți de osteneală, zmeii zăceau care pe unde apucase.

— Ei, ești mulțumit? întrebă Prostilă.

— Le-ați cam dat voi peste cap, nu-i vorbă, dar ce să-i faci? Zmeul, ca zmeul... M-oi mulțumi și cu atât, zise Neacșu.

— Atunci... îmi faci naiba?

— Să ți-o fac. Dar să știi că doare... Din ce doare mai mult, dintr-atât iese mai frumoasă – îi atrase Neacșu luarea-aminte și Prostilă făgădui:

— Am să fiu tare!

Îl puse Neacșu atunci de se lungi la pământ, cu fața-n sus, îi porunci să-nchidă ochii și, apucând un trunchi de stejar rămas nefolosit de la bina, pocni o dată cu sete, drept în fruntea zmeului.

— Stai oleacă – spuse Prostilă. Bântuie pe-aici un țânțar!

— Nu mișca, zmeule, și nu vorbi – strigă Neacșu, înspăimântat de puterea aceluia.

Și luă atunci în brațe un bolovan cât toate zilele, sub povara căruia se-mpleticea, îl cără și-i dădu drumul pe fruntea lui Prostilă și se sfărâmă, dar zmeul strigă bucuros:

— Mai tare, mai tare! Parcă parcă-ncep să simt ceva...

Și-apoi cără Neacșu unul după altul nouă bolovani și pe toți nouă-i fărâmă de fruntea zmeului, care de fiece dată mulțumea și-ntreba plin de nădejde:

— Mi-o faci? Se vede?... Rogu-te, să fie cât mai mare!

Iar dacă-i crescu pe frunte un cucui cât un dovleac copt, sări Neacșu pe cucui și-ncepu a juca pe el, izbind cu călcâiele și lustruindu-l cu tălpile, până ce, leoarcă de apă, se opri.

— Gata, zmeule – spuse el, abia trăgându-și răsuflarea.

Și-și pipăi zmeul cucuiul și tare se bucură aflându-l arătos peste seamă.

— Ei, cum vi se pare naiba mea? îi întrebă el pe ceilalți zmei.

Și, văzând că zmeii dormeau, îi deșteptă cu lovituri de picior.

— Strașnică naibă! șoptiră cu evlavie zmeii, dacă dădură cu ochii de cucuiul cel arătos.

— E mare!

— Și roșie!

— Asta naibă! Așa mai zic și eu...

— Păi da – se fuduli Prostilă – e o naibă în toată puterea cuvântului! Doar că glasurile zmeilor o deșteptară pe femeia lui Neacșu, care dormea în bordei. Odată năvăli ca o furtună și, văzându-și omul în ceata zmeilor, se puse pe melițat:

— Ai venit? N-ai mai fi venit!... Și la ce mi-ai umplut bătătura de zmei? De zmei îmi arde mie? Te poftesc să-ți iei zmeii și să ștergi putina, cu zmei cu tot!

— Nu te mânia – spuse cu băgare de seamă Neacșu. Iacă, ne-au făcut o casă... și-i arătă casa cea strașnică și acareturile, și livada, întreaga așezare gospodărească, de n-avea nici boierul una să-i stea alături.

Dar femeia, numai ce zvârli o privire, că prinse a striga, de-ai fi zis că cineva o arde cu fierul roșu:

— Casă? Asta-i casă?... De cap să-ți fie! Frumos mă mai cinstești, dacă

mă-mbii cu asemenea casă!... O rușine! O cocină!

— Vezi? șopti Neacșu către Prostilă. Ți-am spus eu că le-ați cam dat toate peste cap...

— Ce-i de făcut? se-nspăimântă zmeul. Are să ne ia la bătaie...

— Lasă, nevastă, treacă de la noi – vorbi atunci Neacșu, purtându-se cu muierea așa cum te-ai purta cu un ou moale. Le-au mai dat zmeii oleacă peste cap, dar încolo...

— Așa? Le-ați dat peste cap? se năpusti femeia asupra bieților zmei. Și de ce, mă rog? Nu puteați face și voi o treabă ca lumea, hai?

Ca mieii-n fața lupului se strânseră zmeii și zmeoaicele, dârdâind și privind în pământ.

— Nu te mânia – se rugă Prostilă, dar femeia se repezi, poruncindu-i:

— Să taci! Unde-s vacile, porcii, caii și mieii?

Prostilă își zgârci trupul de zmeu și, cu capul între umeri, bâigui rușinat:

— Păi, n-a fost vorba de vaci...

— Cum? N-a fost vorba?... Neacșule! Unde te-ai ascuns, Neacșule?

— Aici sunt, aici, nevestică – oftă omul, ieșind de după o stivă de lemne, îndărătul căreia se pitise, nădăjduind că urgia va trece pe lângă el ca toate urgiile, lăsând în urmă-i un cer senin.

— Zi așa, ai?... N-a fost vorba de vaci? îl luă femeia la rost.

— Of, naiba m-a pus să mă-ntorc acasă! strigă Neacșu, izbind căciula de pământ, și-n clipa aceea Prostilă se lumină la față, șoptind pentru el:

— Tii, naiba! Cum de nu mi-a dat prin minte?... Naibă, scoate-ne din bucluc!

Dar femeia striga mai departe, habar n-avea de nimic și naiba nu-și dovedea puterea.

— Ce-i cu naiba mea? se minună zmeul, pipăindu-și cucuiul din frunte. Nu vrea defel să m-ajute... Hai, naibă, hai, drăguță, scapă-ne de belea!

Dacă-i auzi Neacșu vorbele, pricepu că lucrurile se încurcă și mai rău.

— Nu te pricepi – îi spuse el atunci zmeului. N-auzi cum te-ndeamnă naiba să pui mâna pe femeie?

— Zău? Nu m-am obișnuit cu ea, pesemne – zise bucuros Prostilă și, nici una, nici două, întinse o labă și-o apucă pe femeia care striga înainte, ocărând și blestemând de mama focului.

— Târnosește-o nițeluș! mai șopti Neacșu, și zmeul n-așteptă să i-o spună de două ori, că odată începu să zvârle femeia dintr-o labă într-alta, așa cum te-ai juca dumneata cu-o mingiucă de cârpă.

Și, ce să vezi? Tăcu femeia și nu mai zise nici pâs.

— De-ajuns? întrebă Prostilă.

— Încă o țâră – spuse Neacșu. Las’ că-i face numai bine...

Iar când, într-un târziu zmeul slobozi femeia, rămase aceea potolită și nu i se mai auzi glăsciorul.

— Te doare ceva? o întrebă Neacșu.

— Nu, mulțumesc – răspunse ea cuviincios.

— Atunci dorești, poate, ceva?

— Nu, bărbățele, mulțumesc.

Se frecă Neacșu la ochi, părându-i-se că nu vede bine. Dar nu: femeia lui zâmbea drăgăstos și se uita la el așa cum niciodată nu se mai uitase.

— Mai avem treabă cu zmeii, nevastă? întrebă Neacșu din nou și ea răspunse-ndată:

— Eu cred că nu. Lasă-i să se-ntoarcă în lumea lor, sărăcuții, că or fi având și altele de făcut decât să ne tot asculte pe noi...

— Apăi, cu bine, zmeilor și s-auzim de bine! spuse Neacșu, iar Prostilă îi mulțumi încă o dată pentru naibă, după care ceata zmeilor și-a zmeoaicelor se ridică în văzduh și pieri, de parcă n-ar fi fost.

— Ți-o fi foame, bărbățele – spuse femeia și, intrând în casă se-apucă să gătească niște bucate nemaivăzute, în vreme ce Neacșu nu știa cum să se minuneze mai bine de bucățica lui de nevastă.

Iar din ziua aceea tot așa s-au scurs zilele lor. Cât despre împăratul zmeilor, bag sama că și acela s-a-mpăcat de minune cu cucuiul lui, că de atunci nu i s-a mai auzit nici de nume. Și-astea, logofete, nu sunt glume! Știe azi și ultimul bezmetic că orice sac își află-n lume petic...