Odd pentru vecie – volumul 2

„Uitați-vă la aceste mâini! Oh, Doamne, aceste mâini au trudit din greu ca să mă crească.”

Elvis Presley, la sicriul mamei sale

UNU.

Când m-am trezit, am auzit vântul fierbinte care făcea să zăngăne plasa de la ferestrele deschise și mi-am spus că era Stormyl, dar nici vorbă de așa ceva.

Aerul deșertului mirosea vag a trandafiri – încă neînfloriți – și a praf – care în deșertul Mojave e în floare timp de douăsprezece luni pe an.

În orașul Pico Mundo cad precipitații doar în perioada scurtei noastre ierni. Dar noaptea caldă de februarie nu fusese îndulcită de aroma ploii.

Speram să aud bubuitul slab al tunetului. Dacă fusesem trezit de un zgomot, atunci acesta fusese al unui tunet din vis.

Mi-am ținut răsuflarea și am ascultat tăcerea. Am simțit că tăcerea mă asculta.

Ceasul deșteptător vopsea numere lucitoare pe beznă – era ora două și patruzeci și unu de minute dimineața.

Pentru o clipă, m-am gândit să rămân în pat. Dar în zilele astea nu mai dorm la fel de bine ca atunci când eram tânăr. Am douăzeci și unu de ani și sunt mult mai bătrân decât atunci când aveam de douăzeci de ani.

Note:

1 Stormy – Furtunoasa – este prietena lui Odd, care a fost ucisă la sfârșitul primului volum (n.tr.)

Convins că am companie și așteptându-mă să găsesc doi Elvis care mă vegheau, unul cu un zâmbet încrezut și unul trist și îngrijorat, m-am ridicat și am aprins veioza.

Într-un colț se afla un singur Elvis: o siluetă de carton, de mărime naturală, care făcuse reclamă la Blue Hawaii în holul unui cinematograf. Îmbrăcat cu o cămașă hawaiiană și cu o ghirlandă de flori, Elvis părea sigur de sine și fericit.

În 1961 avusese multe motive să fie fericit. Blue Hawaii fusese un film de succes, iar albumul ajunsese pe primul loc în clasament. Elvis primise șase discuri de aur în anul acela, printre care fusese și Can 't Help Falâing în Love1și se îndrăgostise de Priscilla Beaulieu.

Din nefericire, la insistența managerului său, Tom Parker, renunțase la rolul principal din West Side Story în favoarea unui film mediocru precum Follow That Dream2. Gladys Presley, mama sa iubita, era moartă de trei ani, iar el îi simțea încă foarte mult lipsa. Deși avea doar douăzeci și șase de ani, Elvis începuse să aibă probleme cu greutatea.

Elvisul de carton zâmbește etern, veșnic tânăr, incapabil de greșeli sau de regrete, neatins de mâhnire, neștiind ce-i disperarea.

Îl invidiez. Nu există o copie a mea din carton, așa cum am fost cândva și cum n-o să mai fiu niciodată.

Veioza scoase la iveală o altă prezență, o persoană la fel de răbdătoare pe cât era de disperată. Era clar că-mi veghease somnul, așteptând să mă trezesc.

— Bună, domnule doctor Jessup, am zis eu.

Doctorul Wilbur Jessup nu putea să-mi răspundă. Chipul îi era răvășit de suferință. Ochii săi – niște lacuri ale dezolării; orice speranță se cufundase în adâncurile acelea singuratice.

— Regret să vă văd, i-am spus eu.

Își strânse pumnii, fără intenția de a lovi ceva, ci doar ca o exprimare a frustrării. Își apăsă pumnii pe piept.

Note:

1 Nu pot să nu mă îndrăgostesc

2Urmeazâ-ți visul.

Doctorul Jessup nu mă mai vizitase niciodată în apartamentul meu; știam, în adâncul sufletului meu, că el nu mai era printre noi. Dar am sperat să mă înșel și l-am întrebat, de îndată ce m-am dat jos din pat:

— Am lăsat ușa descuiată?

Doctorul clătină din cap. Ochii i se umplură de lacrimi, dar nu se văicări, nici măcar nu gemu.

Am luat o pereche de blugi din dulap, m-am vârât în ei și am zis:

— Am fost cam uituc.

Doctorul își desfăcu pumnii și își privi palmele. Mâinile îi tremurau, își îngropa fața în palme.

— Există multe pe care aș vrea să le uit, am continuat eu, în timp ce-mi încălțam șosetele și pantofii, dar din minte îmi dispar doar lucrurile lipsite de importanță, cum ar fi unde am lăsat cheile, dacă am încuiat ușa, dacă am rămas fără lapte…

Doctorul Jessup, radiolog la spitalul general al districtului, era un om amabil și tăcut, cu toate că nu mai fusese niciodată atât de tăcut.

Pentru că nu port tricou când dorm, am luat unul alb dintr-un sertar.

Am câteva tricouri negre, dar majoritatea sunt albe. Pe lângă o grămadă de blugi albaștri, am și două perechi de pantaloni albi din doc.

Apartamentul e înzestrat doar cu un dulap mic. E gol pe jumătate. Așa sunt și sertarele de jos ale dulapului.

N-am nici un costum. Nici cravată. Nici pantofi ce trebuie lustruiți.

Pentru vreme răcoroasă am două pulovere cu guler pe gât.

Odată am cumpărat o vestă tricotată. O nebunie de moment. Când mi-am dat seama că introduceam un nivel incredibil de complexitate în garderoba mea, am înapoiat vesta magazinului.