Omul din Mexic

Omul din Mexic de Jim Weine

1

ȘERPI CIUDAȚI

De când devenise proprietarul unei ferme din Mexic, i se întâmplau lui Peter Brunnel o sumedenie de lucruri foarte ciudate. După deschiderea testamentului în casa domnului Wernecke – un avocat bătrân și simpatic, prieten intim al unchiului decedat – Peter fu deodată chemat la telefon. Ridicând receptorul, nu auzi decât un râs malițios și sarcastic. Un pocnet arătă apoi că la capătul celălalt al liniei, receptorul fusese pus jos. A doua zi dimineață, Peter Brunnel primi o carte poștală pe care, în afară de un desen grosolan reprezentând un șarpe se mai afla doar cuvântul: „Renunță!”. Peter dădu din umeri și aruncă scrisoarea în coșul de hârtii.

După-amiază, urcându-se în automobilul său spre a se înapoia de la Golf-Club în oraș, găsi iarăși un bilețel pe care se afla desenat un șarpe. Peter nu-și pierdea ușor cumpătul și nu avea nicio înclinație spre misticism, dar această urmărire îndărătnică îl enerva totuși într-o oarecare măsură. Nu-și putea lămuri deloc ce voiau cu șarpele acela.

Hotărî să întrebe numaidecât pe domnul Wernecke, dacă cineva avea vreun interes să-l îndepărteze de ferma din Mexic. După câte știa însă, el și cu vara sa Doroteea, erau singurii moștenitori ai unchiului. La întrebarea sa, bătrânul avocat clătină doar capul și înălță din umeri.

— Poate că nu-i vorba decât de o glumă de prost gust – zise Wernecke – vârându-și nasul ascuțit de vultur în actele ce-i acopereau biroul uriaș. Ziarele au scris atâta despre această moștenire și, la urma urmei, nu-i tocmai obișnuit ca cineva să moștenească o fermă de întinderea unui mic regat.

Deocamdată Peter se liniști, dar când află din întâmplare că vara sa primise și ea o asemenea carte poștală cu un șarpe, își zise că gluma se cam îngroșa.

Peste trei zile trebuia să plece împreună cu Doroteea la Hamburg, spre a se îmbarca pe vaporul „Rio Bravo”, care avea să-i ducă în Mexic. Una din clauzele principale ale testamentului era ca moștenitorii să ia singuri moșia în primire, intrând, abia în America, în deplina stăpânire a bunului moștenit. Pe când vara sa era nerăbdătoare să întreprindă această călătorie, Peter socotea mai mult ca o smulgere din traiul său tihnit. Pe de altă parte însă, o fermă uriașă în Mexic – chiar dacă trebuia s-o împărți cu o vară – nu era un lucru de lepădat.

Până la ora șapte după-amiază, Peter nu luase încă nicio hotărâre. În curând avea să sosească Doroteea cu trenul. Vărul ei se sui în mașină spre a merge la gară, în întâmpinarea fetei. În centru, la o răscruce, lumina roșie a semaforului îl sili să stopeze. Peste drum, în fața unei cafenele, se adunase o mulțime de lume în jurul unui om, care dădea un fel de reprezentație. Omul era deghizat în fachir și arăta niște șerpi. Deodată, Peter se sperie… Zărise un afiș lipit la intrarea barăcii dresorului. Pe afiș era zugrăvit un șarpe, iar desenul grosolan, deși mult mai mare, era același ca pe avertismentele primite. Peter închise ochii o clipă, ca să se încredințeze că nu visează. Când îi redeschise, fachirul își întrerupsese reprezentația, spre a cerceta, cu o căutătură ciudată, lipsită parcă de viață, automobilul în care ședea Peter. În clipa aceea, se ivi lumina verde, dând calea liberă. Mașinal, Peter porni înainte, pentru a nu împiedica circulația. Dar, de cealaltă parte a străzii, opri din nou automobilul și alergă înapoi. Voia să vadă pe acesta mai de aproape și să afle rostul acestor șerpi dezgustători. Dar când ajunse la locul unde cu câteva minute în urmă, omul își arătase arta, nu mai găsi pe nimeni.

O clipă, rămase buimac, cu ochii ațintiți pe spațiul acela gol. Apoi se uită la ceasul electric, aflat în colțul acela, constatând că mai era aproape un ceas până la sosirea trenului. Alergă repede înapoi la mașina sa, deschise iute portiera și porni în goană spre una din străzile laterale și liniștite ale bulevardului, oprindu-se peste câteva minute în fața unei clădiri impunătoare. Urcă într-un suflet cele două etaje și sună la ușa unde pe o tăbliță era scris: „Jean Adalbert Berthold, detectiv particular”.

Peste o jumătate de oră, Peter Brunnel părăsi, zâmbind, locuința lui Berthold și cine l-ar fi văzut coborând tacticos scările, de bună seamă că n-ar mai fi recunoscut în el pe tânărul care, cu puțin înainte, le urcase atât de vijelios.

La opt și jumătate trebuia să se afle pe peronul gării „Grădina zoologică”. Deoarece el și cu vara sa nu se mai văzuseră de când erau copii, se înțeleseseră ca la intrarea trenului în gară, Peter să țină un ziar în sus. El cumpărase o gazetă englezească, formatul acestora fiind mai mare, deci mai potrivit pentru scopul urmărit. În cealaltă mână avea un buchet de garoafe albe, pe care voia să-l înmâneze Doroteei, urându-i bun sosit.

Trei minute după sosirea lui pe peron, acceleratul intră în gară. Tânărul ținu ziarul în sus, privind scrutător de-a lungul vagoanelor, dar nu zări nicio fată despre care ar fi putut presupune că ar fi vara sa. Peter stătea lângă chioșcul de băuturi răcoritoare. Era prins într-un grup de excursioniști și ridica ziarul cât putea mai sus.

— Alo, Peter! Cam greu să ajung la tine! strigă un glas tineresc.

Peter se întoarse și zări o fată nostimă, intr-un costum de voiaj elegant.

— Te-am recunoscut numaidecât, zise ea zâmbind, întinzându-i mâna peste o grămadă de geamantane.

Peter lăsă ziarul în jos, se cățără pe grămada de geamantane, și, ajuns de cealaltă parte a obstacolului, întinse Doroteei încă o dată mâna.

— Nădăjduiesc că ai avut o călătorie plăcută! zise el, examinându-și vara pe furiș.

— Foarte plăcută! răspunse ea.

Apoi, arătând spre buchetul de garoafe, pe care Peter tot îl mai ținea strâns în mână, adăugă:

— Mai aștepți încă pe cineva sau florile sunt pentru mine?

Peter se roși.

— Pentru tine, firește, – zise el, dându-i buchetul. Îți urez bun sosit.

— Mulțumesc, dar înainte de toate, vreau să mănânc ceva. Sunt lihnită de foame.

— Cum dorești. Dă-mi, te rog, geamantanul.

Pe când coborau scările ce duceau la ieșire, tânărul își examină vara cu luare aminte. Pășea veselă și voioasă lângă el, cu năsucul în vânt, ca și cum ar fi vrut să adulmece mirosul capitalei.

Cum se strecura printre mașinile ce staționau în fața gării, constată că, de fapt, vara sa era o fată destul de acceptabilă. Se minuna din cale afară că astfel de fete nu se găseau numai în capitală, ci și prin provincie.

Nu trecu mult și Doroteea era instalată într-un hotel confortabil de pe strada principală. Cei doi veri luară apoi cina împreună, în restaurantul hotelului.

— Ia spune tu, Peter, zise fata după ce li se servi desertul – nici tu nu l-ai cunoscut pe unchiul Manuel?

— De loc, răspunse el, uitându-se la cele două gropițe din obrajii fetei. Tot ce știu despre el e că a emigrat acum patruzeci și patru de ani.

Doroteea dădu din cap.

— Cred că a fost întotdeauna un fel de ghimpe al familiei. Pe când trăia tata, ne povestea mereu despre poznele ce le făcuse împreună cu unchiul Manuel. Mai târziu a fugit, pare-se, în urma unui duel.

— Mda! răspunse Peter, laconic. Cred că s-a și căsătorit în America, cu o creolă. Dar se zice că l-ar fi părăsit.

Iar peste câteva clipe, tânărul adăugă:

— Numai de n-ar fi clauza aceea în testament!

Doroteea căzu pe gânduri.

— Crezi tu, întrebă ea – că ceva nu-i în regulă?

Peter șovăi o clipă.

— Mâine vei vorbi cu domnul Wernecke, zise el, ocolind un răspuns direct. – E un bătrân ciudat, dar simpatic, singurul om din țară cu care unchiul Manuel mai era în legătură până a murit.

Apoi, fără tranziție, întrebă:

— Ai primit o scrisoare, pare-se… Ce-i cu ea?

Doroteea căută o clipă în geantă și scoase un bilețel albastru pe care îl întinse lui Peter. Pe bilet, cineva scrisese la mașină: „Nu pleca în Mexic!” iar sub aceste rânduri desenase un șarpe.

— Am primit-o acum trei zile prin poștă. Ce părere ai tu?

Peter avea o mulțime de păreri, dar găsi mai nimerit să nu le spună pe toate.

— Cred, zise el, după ce chibzui o clipă, că nu-i decât o glumă proastă. Aceasta e cel puțin convingerea avocatului.

— Și eu am spus același lucru, răspunse Doroteea.

Lui Peter i se păru că fata a respirat ușurată.

— Ai vorbit cu avocatul despre scrisoare? întrebă ea.

— Da. De altfel, am eu însumi o colecție întreagă de răvașe de acest fel. Ziarele au zăpăcit întreg orașul cu moștenirea noastră. Firește, un subiect atât de interesant nu se găsește în toate zilele. Dar tocmai asta era cât pe ce să mă facă să renunț la călătorie. Nu pot suferi când alții se ocupă prea intensiv de afacerile mele.

— Cum? zise ea. Să renunți la călătorie? Dar ar însemna să renunți și la moștenire! Asta ar mai lipsi! Eu plec în orice caz. Sunt bucuroasă că pot vedea și altă lume. Nu las pe nimeni să-mi strice cheful. Dar ai glumit numai, nu-i așa?

Peter își dădu seama că mersese prea departe.

— Vezi, zise el, de n-ar fi fost afurisitele astea de bilețele! Mie mi se tot pare că ele ascund o taină… Aș vrea să știu cine poate fi interesat în moștenirea, noastră. Unchiul Manuel știa doar ce voia, și domnul Wernecke m-a încredințat cel puțin de o sută de ori că a primit instrucțiuni precise de la dânsul.

— Atunci ce vrei mai mult? triumfă Doroteea. Vom pleca negreșit. Nu văd nimic rău în condiția asta. Dimpotrivă, călătoria îmi pare foarte interesantă.

— Mexic e o țară sălbatică, zise vărul ei. Și cine știe ce ni se poate întâmpla acolo!

— Mie nu mi-e teamă de loc! râse Doroteea, și nădăjduiesc că nici ție!

Văzând că Peter nu răspunde, fata întrebă:

— Sau cumva tot ți-e frică?

Peter dădu din cap.

— Da, zise el încet. Mă tem. Și anume…

Doroteea îi aruncă o privire întrebătoare.

— Pentru tine, adăugă vărul ei.

Fata pufni de râs.

— Ești bărbat în toată firea Peter, și se pare că te-ai și îndrăgostit de mine. Nu trebuie însă să tremuri de soarta mea. La moșie am știut să mă descurc cu geambașii, odată am prins chiar un braconier. Nu rnă tern câtuși de puțin de mexicani sau de cine o fi… Dar acum e timpul să mă duc la culcare. Călătoria m-a cam obosit, după cum văd. Când ne vedem mâine dimineață? Presupun că mergi cu mine la avocat…

— Nădăjduiesc că voi avea timp să te însoțesc, răspunse Peter, sculându-se. În tot cazul, trec mâine dimineață pe la tine.

Sărută mâna Doroteei și o însoți până la ascensor. După ce fata se urcă, Peter mai stătu puțin pe loc, privind în gol, apoi își duse automobilul la garaj.

Era unsprezece noaptea când Peter, după o scurtă convorbire cu mecanicul garajului, se îndreptă pe jos spre casă. Devenise, de când ziarele se ocupaseră pe larg de moștenire, o figură cunoscută a cartierului. Societatea de asigurare, la care era angajat ca agent, îi pusese o mașină la dispoziție, ziarele îi publicaseră fotografia și multă lume dorea să-l cunoască personal. Toate acestea îl lăsau însă rece.

Călătoria în Mexic cerută de testamentul ciudatului unchi Manuel și de care depindea moștenirea, nu-i convenea deloc tânărului agent.

Văzând-o astăzi pe Doroteea atât de hotărâtă să plece peste ocean, se decise s-o însoțească.

Când Peter ajunse în fața casei din strada Fazanilor, unde ocupa o garsonieră drăguță la al treilea etaj, și vru tocmai să scoată cheia din buzunar spre a descuia poarta auzi, deodată, pe cineva strigând în spatele său:

— Domnule, vă rog, domnule!

Un ștrengar de vreo zece ani trecu în graba strada și Peter îl văzu că ținea ceva în mină. Era o bucată de hârtie albă.

— Am un bilet pentru dumneavoastră, domnule! zise băiatul gâfâind.

Peter luă mirat biletul și vru să întrebe ceva, dar copilul o și zbughise, dispărând într-o stradă laterală. În colțul întunecos în care se afla, Peter văzu doar că scria ceva pe hârtie, fără ca să poată descifra literele. Merse, deci, până la felinarul cel mai apropiat și citi:

„Nu pleca în Mexic! Acesta este ultimul avertisment!”

Și de astădată, în locul unei iscălituri, un șarpe desenat copilărește.

După ce citi biletul pentru a doua oară, Peter îl băgă în buzunar și privi în juru-i. Strada era pustie, înapoindu-se la poartă, o descuie, se sui cu ascensorul la etajul trei și, ajuns în fața garsonierei sale, vârî cheia în broască. Spre uimirea sa, constată că ușa era descuiată, deși își amintea bine că după-amiază, la plecare, întorsese cheia de două ori în broască.

Intrând în micul hol, aprinse numaidecât lumina. Privi apoi în juru-i, fără a putea descoperi ceva suspect. Încuie ușa de la intrare și trecu în salonaș, întorcând butonul electric, încă din prag.

Aici, de asemenea, totul se afla în cea mai bună rânduială, nicăieri nu se zărea ceva neobișnuit. O vreme, Peter trase cu urechea, încercând apoi să râdă de teama sa. Cel mai bun lucru era să bea un coniac. Acesta avea să contribuie, desigur, la calmarea nervilor săi. Se îndreptă spre birou pentru a aduce sticla și un pahar. Deschise ușa care despărțea cele două camere și aprinse lumina. Apoi se întoarse spre dreapta, vrând să meargă. Dar spaima îl țintui locului.