Oracolul Manual
Text scanat. Poate avea greșeli de recunoaștere (litere sau cuvinte stricate la scanare); fișierul de descărcat le are și el.
Aa
Oracolul Manual de Baltasar Gracian
Pentru istoria noastră literară, Baltasar Gracian nu e total necunoscut, prima lui apariție în românește având chiar o semnificație aparte. Trebuie să spunem mai întâi că Ia Iași, în 1754, e realizată prima tălmăcire grecească a capodoperei marelui scriitor spaniol, EI Criticări, datorată unui anume Ioan Ralis din Mitilene, „fost mare stolnic”; textul lui a fost folosit mai târzio, fără indicarea provenienței, de Gavriil Callonas în Pedagogia sa, mult timp crezându-se că acesta fusese primul traducător al lui Graciân în limba greacă *. Dar tot în capitala Moldovei, la 1794, cu osteneala și sub îngrijirea lui Iaeov Stamate, apar, sub titlul de ICritil și Andronius, primele nouă capitole din partea I a Cri- ticonului: este primul roman care iese „de sub teascurile tipografiilor române”[1][2]. Cartea s-a bucurat de succes, dar, din motive necunoscute, restul traducerii n-a mai văzut lumina tiparului.
Capitolele finale ale părții I nu s-au păstrat intr-o copie manu- scrisă executată de Neculae Proca la 1840 (Bibi, Acad. Ms. 5051), iar partea a Il-a, într-o copie făcută tot în Moldova, la 1827, de Xlie Ioan: numele traducătorului, stăpân pe o limbă de o arhaică suculență, nu ne e cunoscut, după cum neprecizat rămâne și intermediarul după care a lucrat (cel mai probabil, o versiune grecească, deși nu cea a lui Ioan Ralis, în niciun caz din „nemțește”, cum spune, pesemne în mod generic, copistul). Apariția, fie și fragmentară, a Criticonului în Moldova sfârșitului de veac XVill e un frumos exemplu de integrare firească și organic cerută a unei capodopere de realism satiric și figura tiv-alegoric, produs al barocului târziu, într-un spațiu literar șovăitor, dar care născuse la rându-i, încă din 1705, o capodoperă în numeroase privințe comparabilă cu Criticonul; ne gândim la extraordinara epopee alegorică – și ea plăsmuită în spirit baroc – a lui Di- mitrie Cantevnir, Istoria ieroglifică. O cercetare paralelă a celor două romane ar fi extrem de rodnică în iluminări reciproce. Pătrunderea Criticonului în literatura- română e însă urmată de o lungă uitare. Deși Critil și Andronius se tipărise cu aproape o jumătate de veac înaintea primei versiuni parțiale din Don 0ui- jote, cariera acestuia nu era decât la început, pe când Criticonul e abandonat, aproape la fel ca și în patria sa, unde abia secolul nostru îl va revalorifica pe deplin.
Baltasar Gracian Morales se naște la 8 ianuarie 1601, la Bel- monte, sat din apropierea orașului Calatayud, anticul Bilbilis, patria lui Marțial. Biografia scriitorului e săracă în evenimente exterioare, peregrinările prin diverse colegii Iezuite fiind rareori întrerupte de experiențe de mai vastă amploare. După o copilărie petrecută, probabil din pricina situației materiale nu prea strălucite a familiei, în casa unui unchi din Toledo, unde urmează primii ani de școală, îi regăsim la Zaragoza, înscris în colegiul iezuit. La 30 mai 1610 devine novice în Societatea lui lisus. Astfel începe îndelungata carieră ecleziastică a lui Graciân. Mediul și principiile de educație iezuite l-au marcat profund, încurajindu-i înclinările personale spre problematizare și laxism (interpretare a normei în favoarea liberului arbitru). Trezirea vocației literare avea să se petreacă mult mai târziu, după virata de treizeci de ani și, probabil, Sub influența cercurilor de literați laici cu care avea să intre în contact Scriitorul Graclăn îl va găsi gata format pe preotul Graclăn; de un conflict între ci nu se poate vorbi, dar de o separație netă, da: deși sinceritatea vocației sale religioase n-a putut fi pusă în mod serios la îndoială, ideea angajării de la un moment dat intr-o viață dublă se impune. Datoriile profesionale și le va îndeplini întotdeauna în chip exemplar, va întruni, deși cu rezerve uneori, aprecierile superiorilor săi, dar disjungerea lăuntrică dintre scriitor și monah va fi atât de puternică, încât și numai ghidul de a-și supune operele aprobării ierarhice i se va părea probabil intolerabil și o va eluda sistematic. E instructiv să-i comparăm atitudinea cu aceea a unui alt mare literat iezuit, Gerard Manley Hopkins, dispus, un sfert de veac mai târziu, să-și sugrume chemarea poetică doar pentru că i se părea că ar încălca normele ordinului în care intrase de bunăvoie: într-o scrisoare din 1878, poetul englez îi mărturisea unui prieten că-și arsese manuscrisele și că nu avea să mai scrie decât dacă superiorii aveau să i-o ceară vreodată. De unde se poate deduce că Graclăn era în fond un gânditor independent ca structură care se simțea sugrumat de chingile unei discipline ostile vocației sale, pe când Hopkins introducea un habâtus mental de un puritanism excesiv într-un cadru normativ mult mai relaxat decât pe vremea lui Graclăn. În cazul acestuia însă formația iezultă are și alte semnificații. Intâî, ca iezuit, „beneficiază de acea solidă educație intelectuală pe care, în vremea sa, nicio altă școală sau sistem de educație nu i-o putea asigura, nici măcar pe departe, la un nivel echivalent” *. Apoi, ordinul militant creat de Ignacio de Loyola este unul din promotorii cei mai activi ai Contrareformei, mișcare cu adinei repercusiuni în cultura și arta timpului, dacă ar fi să ne gândim numai la înflorirea
- Ludwig Pfandl, Historia de la literatura nacional espanola en la edad de oro, trad, de Jorge Rubio Balaguer, ed. A 2-a, Ed. Gustavo Glii, Barcelona, 1952, p. 605. Cf. Și Jose Antonio Maravall, Las bases antropologicas del pensamiento de Graclăn, în Revista de la Universidad de Madrid, 1958, p. 407.
artei baroce, sârins legată de vasta acțiune propagandistică declanșată de papalitate împotriva bisericilor reformate; și dacă jugularea liberei expresii a fost, mai mult sau mai puțin, un țel comun ambelor orientări, acțiunea contrareformistă îmbracă aparențele mai atrăgătoare ale unor sisteme de captare și dirijare globală a opiniei publice cu ajutorul agrementului estetic și cultural; nimic din teroarea sumbră a Genevei calviniste nu ne întâmpină în presiunea mai subtilă și mai adaptabilă, deși la fel de tenace, exercitată în genere de catolicism asupra credincioșilor. Iezuiții în special au dezvoltat o adevărată artă de a cuceri cugetele. Obligația de a-l forma, de a-l atrage pe omul concret, viețuitor în atât de complicatele medii laice, impunea renunțarea la rigorile teologice prea absolutizante, cazuistica lor de confesional nefiind în fond- decât o recunoaștere și o consacrare metodologică a jocului dialectic în care intra infinita diversitate a psihologiilor individuale. Or, finețea și abilitatea psihologică a viitorului scriitor Graclăn nu poate fi seperată de mediul în care și-a început și desăvârșit cultura; dacă înlocuim scopul final al disciplinei și acțiunii iezuite – câștigarea gloriei cerești – cu scopul moralei laice înaintate a vremii sale, căreia i se consacră Baltasar Graclăn – și anume desăvârșirea personalității umane și dezvoltarea până la rafinament a capacității ei de a se impune într-o lume ostilă valorilor personale – vom găsi însăși una din trăsăturile dominante ale sistemului etic gracianesc: țelul gândirii etice a acelui „iezuit nesupus” va fi plămădirea unei personalități umane complete, ceea ce, în terminologia lui, este persoana, capabilă să sfâșie vălul amăgirilor (el desengano) și să biruiască prin orice mijloace, neexcluzând vicleșugul și chiar compromisul pasager, în înfruntarea cu lumea stricată de vnig, adică de mulțimea răuvoitoare a incompetenților și proștilor, indiferent de extracția lor socială.
Revenind la anii de studiu ai lui Graclăn, îl regăsim în casa’ novicilor din Tarragona, ocupat cu studii de literatură și logică. Viața casei era tulburată de numeroase certuri regionaliste, între aragonezi, castilieni și valencieni, aceștia din urmă, fiind majoritari; aceleași certuri vor învenina și mai târziu atmosfera co-
Icgiilor prin care va trece Gradări, el însuși taxabil de un. Consecvent aragonism. Dar și diferențele de medii și clase sociale din care proveneau novicii constituiau și ele un permanent subiect de animozități și suspiciuni, în ciuda strictelor reguli egalizatoare ale ordinului. Aceste conflicte i-au oferit tânărului Graclăn primele rudimente ale unei experiențe de viața pe care, deși le va fi cules din sinul unei colectivități reduse și închise, își va întemeia mai târziu concluziile de critică socială *.
După ce trecuse succesiv prin colegiile din Calatayud și Za-, ragoza începu ultimul an de „încercare’[3] (probarwn) în casa monahală din Valencia. La încheierea acestui ultim stagiu preparator obține un calificativ echivoc, „sed parum satisfecit“ („dar a dat puțină satisfacție"). Legâmintele solemne pe care trebuia să le depună prin 1634 se amină din cauza unor „mici abateri". Viitorul scriitor manifestase o anumită independență de opinie, se făcuse vinovat de regionalism, de „aragonism", și vădea o cres- cândă înclinare spre melancolie. Abia peste un an, în Gandia, unde se afla pe atunci, Graclăn rostește și semnează cele patru legă- minte solemne: veșnică sărăcie, castitate, ascultare, ascultare față de papă și, separat, un alt legămint solemn, de ascultare față de ordinul iezuit.
În vara anului 1G3G Graciân este mutat la colegiul din Huesca, din nou pe pământul natal, în calitate de confesor și predicator. Munca în – colegiu îi îngăduie să-și desfășoare și să-și dezvolte capacitățile intelectuale. Dar șederea în Huesca îi prilejuiește mai cu seamă apropierea de cercul aceluia care avea să devină marele său prieten și mecena: don Vincencio Juan de Lastanosa. E, pentru Graclăn, unul din cele două-trei evenimente epocale ce-i marchează viața și-i deschid, prea fugar, porți către alte zone de existență, atât de necesare lui ca scriitor. Huesca înseamnă pentru el contactul fecund cu umanismul laic și cu literatura vie a epocii. Vincencio Juan de Lastanosa era descendentul unei vechi familii aragoneze care se ilustrase încă de pe la începutul veacului al XlII-lea și căreia el îi duce la apogeu fauna și bogă- ■ta. Membru de frunte al consiliului municipal din oraș, dem- âtar’și militar în slujba regelui cu diverse prilejuri, Lastanosa ducea o viață de mare senior renascentist în plin ev baroc, cul- âvixid prieteniile cu spirite alese și dragostea pentru arte și științe. Palatul său, situat pe aceeași stradă ca și colegiul din Hu- esca, e Un veritabil muzeu plin de minuni, căruia Gradau îi dedică un întreg capitol în Criticonul (Minunile lui Salastano, II, 2), ea și numeroase alte pasaje din celelalte scrieri ale sale. Și alți contemporani au fost impresionați de reședința lui Lastanosa, dedicindu-i, la rându-le, pagini entuziaste. Colecționar pasionat și erudit, Lastanosa este și autor al unei lucrări de numismatică. Avea o bibliotecă bogată, o mare colecție numismatică și gliptografieâ, o colecție de arme, o galerie de pictură, mobile rare, colecții științifice și de istorie naturală, care ocupau cele două nivele ale palatului. Mai avea un parc zoologic și o grădină botanică îngrijită de opt grădinari francezi stabiliți aici împreună cu familiile lor. Faima palatului și a grădinilor sate era atife de mare, incit și regele Filip al IV-lea i le vizita cu mare plăcere ori de câte ori trecea prin Huesca, la fel și prietenul francez al opulentului senior, Gaston d’Orleuns, care-i trimitea și plante rare și-i furniza periodic și grădinarii pricepuți necesari îngrijirii prețioaselor plantații. Un număr de scriitori și erudiți locali se strângeau aproape zilnic în casa lui Lastanosa, discutând sau citind u-și producțiile, cerc freeventat cu asiduitate și de Gra- ciân, care avea să beneficieze astfel și de mecenatul pe care Lastanosa ținea să-l exercite, încurajindu-i pe scriitorii locali și yjutându-i să-și tipărească operele: mai toate primele ediții ale scrierilor lui Graciân au apărut în tipografia din Huesca, ținută de un anume Juan Nogues, el însuși protejat al eruditului senior. Prietenia și protecția lui Lastanosa au însemnat extrem de mult pentru Graciân, în izolarea provincială în care și-a petrecut aproape întreaga viață; acum i se oferea prilejul și posibilitatea de a se pune la curent cu literatura epocii sale, cu viața intelectuală aragoneză, pe care însă o va recepta la un nivel cu mult superior realității ei cotidiene, cu viața intelectuală spaniolă în genere șt chiar cu cea europeană. Aici, în cercul lui Lastanos?. Graciân își precizează și-și dezvoltă personalitatea literată pânfi la punctul în care ea îi depășește și chiar îi contrazice personalitatea religioasă. De altfel, prezența simbolică pe aceeași strad, a colegiului iezuit și a palatului Iul Lastanosa oglindește perfec cei doi poli între care pendulează viața spirituală a lui Graciân: separația strictă a celor două domenii, de care am mai vorbit ș pe care el însuși o postulează („Folosește mijloacele omenești c; și cum n-ar exista și divine, iar pe cele divine ca și cum n-ar exista omenești”, Oracolul manual, af. 251) a fost determinată poate, și de experiența de viață, din Huesca: „S-a- născut astfel marea problemă a existenței sale: ceea ce în cercul lastanosiar. Era admirat, devenea, la câțiva pași, pe caile del Coso din Huesca. În colegiul Companiei, motiv de blam”[4]. Situația dificilă în cart se situează față de rectorul nou numit al colegiului, padre Ga- briel Dominguez, e agravată și de prima încălcare a dispozițiilor privitoare la activitatea publicistică a membrilor ordinului. Regula Sfântulul Ignacio („să nu se scrie și să nu se publice cărți fără încuviințare”-) sau prevederile constituției ordinului („nimeni nu trebuie să publice niciun fel de scriere fără a fi văzută întâi de prepozitul general”[5]) erau formale. Și totuși, în 1637 Graciân publică prima ediție – azi dispărută – a primei sale cărți. Eroul, sub un semipseudonim, Lorenzo Graciân, infanzon (care. Ulterior, avea să fie luat drept un frate al autorului), ceea ce dovedește caracterul premeditat al gestului său, eludând viza superiorilor de la Roma și inaugurând astfel lunga serie de derogări de la disciplina monahală. Această conjugare de insubordonări provoacă și prima reacție represivă sau cel puțin sever admonifivâ a superiorilor săi, deoarece în mai 1638, într-o scrisoare către provincial, generalul Vitelleschi cere mutarea lui Graciân în alt coiegiu și-i condamnă în termeni foarte aspri purtarea independentă, în care vede una din sursele atmosferei de indisciplină din. Colegiu, despre Graciân afirmând că este „crucea superiorilor săi și prilej de necazuri și mai puțină pace în sus-zisul colegiu”. Se pare însă că opiniile privitoare la comportarea lui Graciân se îmblânzesc, de vreme ce continuă să funcționeze la colegiul din Huesca timp de încă un an și jumătate.
Dar la sfârșitul anului 1639 sau la începutul lui 1640 e transferat la Zaragoza, capitala Aragonului, în calitate de confesor al viceregelui Francesco Maria Carafa, duce de Nocera, nobil italian aflat în slujba curții spaniole, care îl ceruse anume pe el în mod foarte insistent. Viața în suita ducelui a fost pentru Graciân un prilej de a trăi direct istoria vie a țării sale într-un moment de răscruce. În primul rând, îi e dat să facă experiența curții, însoțindu-l pe duce la Madrid în lunile aprilie și mai 1640. Aflăm din scrisorile sale din 14 și 28 aprilie și 19 mai 1640, că a vizitat fastuosul palat de la Buen Retiro, construit de favoritul regelui, contele-duce de Olivares, ca și casele altor mari seniori. Pe lângă relatări despre mobilierul, obiectele de artă și picturile văzute, în scrisoarea din 28 aprilie i se plânge lui Lastanosa de aroganța și impolitețea manifestate de slujitorii celor mari: „M-aș întoarce bucuros în odaia de studiu a doinniei-voastre; totul e înșelăciune, lume plină de trufie și deșertăciune, încât li se pare că ’ fără ci n-ar mai fi nici’ oameni, nici lume. Eu nu prea sunt umil și lingușitor, așa că-i las în pace.”[6]
Bilanțul vizitei la curte a fost decepționant, a găsit aici o societate închisă, opacă la suferințele și nevoile țării, dedată în întregime intrigilor și loc predilect al prefăcătoriei, clevetirii și lipsei de substanță. Dar în același timp, curtea este și teatrul celei mal decisive înfruntări dintre personalitate, dintre omul cu însușiri maxime și vulgul curtenilor moralmente amorfi, Curtea nu mai e, la Graciân, acea supremă școală de civilitate, acel focar de bun-gust și de știință din viziunea stilizată într-un sens re- ’iiascentist de un Castiglior. E, în II cortegiano, ci o arie a dezumanizării, a grotescului moral, după cum vom vedea în Criticon, o reducție potențată a lumii stricate de intervenția omului; vechea funcție reprezentativă a curții ca model și esență a unei întregi societăți se menține, dar cu semn schimbat, ca model negativ, ca epitom al răului mundan și cosmic. La toate acestea se adăuga și reținerea de natură teologică în fața curții văzute ca loc de pierzanie, inevitabilă la un om de formație ecleziastică. Ecuația stabilită de Hugo Friedrich[7]: „curtea – societate = lume” e astfel deosebit de complexă în concepția lui Graciân care, nici el, nu este constant în aprehensiunile sale; spre sfârșitul părții a IlI-a a Criticouului vom întâlni și un model ideal de curte, văzută de astă dată ca „școală a persoanelor”, unde curtenii sunt cu adevărat profesori de înțelepciune și de știință a vieții. Nu trebuie să neglijăm, în constituirea acestei viziuni despre curte, nici eșecul personal suferit de Graciân care, cu tot succesul repurtat ca predicator cu ocazia unei a doua vizite la Madrid, în iulie 1G41, nu este reținut aici. E poate mai mult frustrarea unui orgoliu de om conștient de capacitățile și de superioritatea sa decât suferința unui ambițios ratat. Oricum, așteptările îi rămân neîmplinite și destinul marginalității, cu avantajele și dezavantajele lui, îl urmărește și mai departe: e condamnat să observe curtea, cu alte cuvinte lumea, de pe tărâmul lui periferic și să renunțe definitiv la eventualul privilegiu de a o contempla, dacă nu domina, dintr-un punct central. Poziția sa marginală face însă posibilă dubla viziune asupra omului în opera lui Graciân: omul în societate, în lume, în sistemul de interrelații umane pe de o parte, și, pe de alta, omul singur, cu întreaga taină a personalității sale conștient dobindite, omul autentic în definitiv, acel hombre se- creto căruia Îi închina o poezie Tudor Vianu, având în minte poate și ecouri din Graciân, cu alte cuvinte omul reprezentativ.
[1]Pentru amănunte, vezi Ariadna Camarîano-Cîoranu, Precizări și identificări privind unele traduceri românești din greacă (sec. al XVIII), în Revista de istorie și teorie literară, tom. 22, nr. 2, București, 1973, pp. 271—279 (despre Graciân, pp. 274—278), contribuție ce rectifică unele date și atribuiri mai vechi,
!Vezi ALexandru Duțu, Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII, E.P.L., București, 1958, p. 245. Tot aici, extrase din Critil și Andronius, la pp. 281—289.
[3]Miguel Batllori, Graciăn y el Barroco, Roma, Edizioni • di Storia e Letteratura, 1958, pp. 21—22
[4]liegulae, Monumenta Historica S.I., t. 71, p. 372, Roma, 1948, apud RatllorI, op. cit., p. 28.
[5]Constitutiones S. I., VII, p. 4, apud Batllori, op .cit, p. 28.
[6]B. Graciân Obras campletas, ed. cit., p. 1124,
[7]Vezi Hugo Friedrich, eseu-postfață (Zum Verstăndnis des IVerkes) la B. Graciân, Criticon oder liber die allgemeinen Laster des Menschen, trad, de Hanns Studniczka, Rowohlt, Hamburg, 1957, pp. 217—218,
