A fost odata o stea

A fost odata o stea de Nora Roberts

— Acesta este potrivit pentru tine, spuse bătrâna.

Allena privi pandantivul care atârna ușor de lanțul gros de argint. De fapt, intrase numai ca să arunce o privire.

Bugetul nu-i permitea să cumpere din impuls – ceea ce era, bineînțeles, foarte amuzant și foarte plăcut. Iar afecțiunea ei față de toate lucrurile impulsive era chiar motivul pentru care, acum, nu-și permitea să facă acest lucru. N-ar fi trebuit să intre deloc în magazin.

Dar cine ar fi putut să-i reziste acelei prăvălioare de pe faleza unui încântător sătuleț irlandez?

Mai ales una care se numea „Amulete și leacuri”.

Cu siguranță nu Allena Kennedy.

— E foarte frumos, dar eu…

— E singurul.

Ochii femeii erau de un albastru spălăcit, la fel ca marea care se izbea de zidul de stâncă din apropierea ușii. Părul îi era de un gri metalic și strâns într-un coc care îi atârna greu pe gâtul subțire.

Purta o mulțime de lanțuri și ace de păr fascinante, dar nimic nu era ca pandantivul pe care îl ținea cu degetele ei osoase, își spuse Allena.

— Numai unul?

— Argintul a fost turnat în Cazanul lui Dagda deasupra focului de solstițiu de vară și gravat de degetul lui Merlin. Cel al lui Arthur.

— Merlin?

Allena era o neștiutoare în ceea ce privea povestirile despre magie și acte de vitejie. Sora ei vitregă, Margaret, ar fi pufnit și ar fi spus nu, ea era numai bleagă.

— Vrăjitorul marelui rege a hoinărit prin toată Irlanda în vremea lui. Aici a descoperit Dansul Uriașului și l-a luat pentru Arthur, transportându-l peste Marea Irlandei până în Anglia. Dar, deși a luat magia din aceste regiuni, a mai lăsat ceva, spuse bătrâna și, privind-o pe Allena, legănă pandantivul. Aici este puțin din ea și îți aparține.

— Nu pot… zise Allena, dar se opri, ațintindu-și privirea asupra pandantivului.

Acesta era un oval prelung, lipsit de strălucire și având gravat în mijloc ceva sub forma unei stele care exploda.

Părea să capteze lumina lăptoasă care pătrundea pe fereastra prăvăliei, reținând-o, răspândind-o, astfel încât sclipi hipnotic în ochii Allenei. Steaua păru să strălucească.

— Am venit doar să mă uit.

— Sigur, dacă nu te uiți, nu găsești, nu? Ai venit tocmai din America să te uiți.

Allena încercă să-și aducă aminte că venise să o ajute pe Margaret cu grupul de turiști. Afacerea lui Margaret, „O aventură civilizată”, se bucura de foarte mult succes – și era deosebit de organizată. Toată lumea spunea că Allena trebuia să se organizeze puțin. Iar Margaret spusese foarte limpede, chiar brutal de limpede, că acea ocazie era ultima ei șansă.

— Fii organizată, fii pregătită și fii foarte punctuală, îi spusese Margaret stând în biroul ei înspăimântător și ordonat din New York. Dacă reușești asta s-ar putea să ai o șansă. Dacă nu, eu îmi iau mâinile de pe tine, Lena.

N-ar fi fost prima oară când cineva își lua mâinile de pe ea. În ultimii trei ani, pierduse trei slujbe. Bine, patru, dar nu părea necesar să pună la socoteală acele două zile oribile când lucrase ca asistentă a surorii soacrei unchiului ei.

Nu vărsase cerneala intenționat pe rochia Valentino albă. Și, dacă Dragonul Social n-ar fi insistat să folosească stiloul pentru toată corespondența, nici n-ar fi avut ce cerneală să se verse.

Dar, nu asta era problema, își aminti ea uitându-se fix la pandantiv. Pierduse slujba aceea și pe celelalte, iar acum Margaret îi oferea șansa de a dovedi că nu era o proastă.

Ceea ce Allena se temea că poate chiar era.

— Trebuie să-ți găsești locul.

Clipind, Allena reuși să-și ia ochii de la pandantiv și să se uite din nou la bătrână. Ochii acesteia păreau atât de buni și de plini de înțelepciune.

— Poate n-am un loc anume.

— Ah, fiecare dintre noi are unul, dar unii nu și-l găsesc atât de ușor în lume în felul cum o văd alții. Și pe noi. Dumneata ai căutat în locuri nepotrivite. Până acum. Acesta îți aparține, spuse ea din nou.

— Nu pot să mi-l permit, spuse pe un ton de scuză, chiar în timp ce întindea mâna spre el.

Doar să-l atingă. Și, atingându-l, simți căldura emanată de argint și o dorință puternică în suflet. Un fior îi străbătu șira spinării chiar în clipa în care ceva greu păru să i se lase asupra inimii.

Nu avea ce să-i facă rău dacă îl încerca. Cu siguranță nu făcea niciun rău dacă vedea cum îi stătea, cum se simțea cu el.

Ca într-un vis, luă lanțul din mâna bătrânei și și-l puse la gât. Greutatea de pe inimă se ridică. Pentru o clipă, lumina care pătrundea pe fereastră deveni mai intensă, făcând să strălucească suvenirurile, borcănelele cu ierburi și pietricelele străvechi de pe rafturi și tejghele.

O imagine îi apăru brusc în minte, cu cavaleri și balauri, vânt puternic și apă, un cerc alcătuit din pietre sub un cer negru și învolburat.

Apoi umbra unui bărbat la fel de nemișcat ca pietrele.

În adâncul sufletului, știa că o aștepta pe ea, așa cum nu mai făcuse nimeni până atunci și nici nu avea să mai facă vreodată. Și avea să aștepte veșnic.

Allena strânse pandantivul în mână, plimbându-și degetul mare peste stea. O bucurie imensă explodă în sufletul ei, la fel de limpede ca și lumina soarelui. Ah! își spuse ea. Bineînțeles. E al meu. La fel cum eu sunt a lui și el e al meu.

— Cât costă? se auzi ea întrebând și știu că niciun preț n-ar fi fost prea mare.

— Zece lire, simbolic.

— Zece? întrebă ea deschizând poșeta. Trebuie să valoreze mai mult.

O avere regească, o vrajă, un vis de îndrăgostit.

— Desigur, spuse bătrâna, dar întinse mâna după bancnotă. Și dumneata la fel. Continuă-ți călătoria și vei vedea.

— Mulțumesc.

— Ești o fată bună, spuse femeia când Allena porni spre ușă.

Iar, după ce aceasta se închise, zâmbetul bătrânei deveni strălucitor și viclean.

— Lui n-o să-i placă, dar o să-l dai tu pe brazdă până în ajunul solstițiului. Și, dacă o să ai nevoie de ajutor, ei bine, plăcerea va fi de partea mea.

Afară, Allena se uită la faleză, la dig, la șirul de căsuțe, ca și cum ar fi ieșit dintr-un vis. Ciudat, își spuse ea, nu-i așa că totul fusese minunat de ciudat? Atinse pandantivul din nou. Numai unul, turnat în Cazanul lui Dagda, gravat de Merlin.

Bineînțeles că Margaret ar fi râs și i-ar fi spus că bătrâna mai avea încă o duzină în depozit pentru turiștii naivi. Și Margaret, ca întotdeauna, avea dreptate, probabil. Dar nu conta.

Ea avea pandantivul și o poveste grozavă care îl însoțea. Și totul numai pentru zece lire. Un chilipir.

Își ridică privirea și se strâmbă. Cerul era acoperit de nori groși și plumburii. Probabil că Margaret nu era deloc încântată de faptul că vremea nu era conformă cu planurile pentru ziua aceea. Călătoria cu feribotul pe insulă fusese pusă la punct cu meticulozitate.

Pe drum se serveau ceai și pateuri, în timp ce Margaret le povestea celor douăzeci de turiști despre istoria locului pe care urmau să-l viziteze. Allena fusese cea care îi bătuse la mașină însemnările și printase copiile pentru turiști.

Primul popas avea să fie la centrul de orientare al vizitatorilor. Acolo, avea să se facă un tur al ruinelor unei mănăstiri și al cimitirului, ceea ce Allena abia aștepta, după care aveau să ia masa de prânz, sub forma unui picnic, pe care cei de la hotel îl puseseră în coșuri. Prânzul avea să dureze fix șaizeci de minute.

Apoi aveau să viziteze stupii și Margaret avea să le vorbească despre istoricul și scopul lor.

După aceea, turiștii aveau o oră liberă, când puteau să se plimbe în voie prin sătuleț, să viziteze magazinele, să coboare pe plajă, în final adunându-se la patru și jumătate punct pentru a bea ceaiul la castelul restaurat, cu istoricul aferent.

Treaba Allenei era să păstreze în ordine toate însemnările lui Margaret, să ajute la strângerea turiștilor din grup, să aibă grijă de obiectele de valoare, să care pachete, dacă existau, și, în general, să fie disponibilă, pentru orice fel de treburi de acest gen.

Pentru aceasta, avea să primească un salariu rezonabil, după părerea lui Margaret. Dar, și mai important, i se explicase, avea să învețe și să capete experiență care, după cum spera familia ei, o va ajuta să devină responsabilă și matură. Ceea ce, până la cei douăzeci și cinci de ani ai săi, ar fi trebuit să fi învățat deja.

Nu avea niciun rost să le explice că nu voia să fie responsabilă și matură, dacă aceste lucruri o transformau într-o altă Margaret. Astfel că trecuseră patru zile de la plecarea în primul ei circuit turistic și ceva înăuntrul ei îi striga deja să fugă.

Supusă, își înăbuși răzvrătirea și se uită la ceas. Se uită stupefiată.

Nu se putea. Era imposibil. Vrusese să intre în prăvălioara aceea numai pentru câteva minute. Nu se putea să fi stat o oră întreagă. Nu se putea – oh, Doamne! – nu se putea să fi pierdut feribotul.

Margaret avea s-o omoare.

Apucând bareta genții o luă la fugă. Avea picioare lungi, de balerină și un corp subțire. Pantofii comozi pe care Margaret îi poruncise să și-i cumpere bocăneau pe pavaj în fuga ei spre debarcader. Geanta i se izbea de șold. În ea erau o mulțime de lucruri importante ale firmei.

Vântul bătea dinspre mare, fluturându-i părul blond și scurt în jurul feței. Spaima i se citea și în ochii cenușii ca norii. Aceasta se transformă repede în disperare și dezgust față de sine, când ajunse la debarcader și văzu feribotul îndepărtându-se.

— La naiba! spuse Allena înfigându-și mâinile în păr și trăgând furioasă. Asta e și gata. Mai bine aș sări în apă și m-aș îneca.

Ceea ce, fără îndoială, ar fi fost mai plăcut decât predica lui Margaret.

Avea să fie concediată, bineînțeles. Dar era obișnuită cu acest lucru. Metoda avea să fie tortura.

Doar dacă… Trebuia să mai existe o modalitate de a ajunge pe insulă. Dacă putea să ajungă acolo, avea să se lase la mila lui Margaret, să muncească pe brânci, să renunțe la salariu. Să găsească o scuză. Cu siguranță avea să găsească ea un motiv pentru care pierduse feribotul

Privi în jur disperată. Mai erau bărci și, dacă erau bărci, erau și oameni care le conduceau. Avea să închirieze una, plătind oricât era nevoie.

— Te-ai rătăcit?

Uimită, ridică mâna și cuprinse pandantivul. Un tânăr – aproape un băiețandru, observă ea – stătea în picioare lângă o mică ambarcațiune albă. Avea o șapcă pe părul blond ca paiul și o privea cu niște ochi verzi plini de amuzament.

— Nu, nu m-am rătăcit, am întârziat. Trebuia să iau feribotul, spuse ea arătând spre larg și, apoi, lăsă brațele în jos. Am pierdut noțiunea timpului.

— Ei bine, timpul nu e chiar atât de important.

— Pentru sora mea este. Lucrez pentru ea, zise ea și, deodată, porni repede spre el. Asta e barca ta sau a tatălui tău?

— Din întâmplare, e a mea.

Era mică, dar, în ochii ei lipsiți de experiență, părea drăguță. Trebuia să spere că era și bună pe mare.

— Poți să mă duci și pe mine? Trebuie să-i prind din urmă. Îți plătesc oricât.

Era genul de frază, își spuse Allena chiar în clipa în care o rosti, care arfi făcut-o pe Margaret să se înfioare. Dar tocmeala nu era o prioritate în clipa aceea. Supraviețuirea era.

— O să te duc acolo unde trebuie să ajungi, spuse el și ochii îi scânteiară când îi întinse mâna. Pentru zece lire.

— Astăzi toate costă zece lire, zise ea dând să deschidă geanta, dar el clătină din cap.

— Am vrut să-mi dai mâna, domnișoară, nu banii. Banii mi-i dai când o să ajungi la destinație.

— Ah, mulțumesc, spuse ea dându-i mâna și lăsându-l s-o ajute să urce în barcă.

Se așeză pe o băncuță la tribord când el porni. Închizând ochii ușurată, îl ascultă cum fluiera în timp ce se așeza la cârmă și pornea motorul.

— Îți sunt foarte recunoscătoare, începu ea. Sora mea o să fie tare furioasă pe mine. Nu știu unde mi-o fi fost mintea.

El întoarse barca ușor.

— Nu putea să mai aștepte puțin?

— Margaret? spuse Allena și acel gând o făcu să zâmbească. Nu i-ar fi trecut prin cap.

Mica ambarcațiune prinse viteză.

— Dumitale ți-ar fi trecut prin cap, zise el și, deodată, parcă începură să zboare peste valuri.

Încântată, ea își întoarse fața în bătaia vântului. Ah, era mult, mult mai plăcut decât orice călătorie cu feribotul, cu prezentare cu tot. Aproape că merita prețul pe care avea să-l plătească la sfârșit, și nu se referea la bani.

— Pescuiești? îi strigă ea.

— Când mușcă.

— Trebuie să fie minunat să faci ce vrei, când vrei. Și să locuiești atât de aproape de mare. Îți place?

— Da, simt o afecțiune pentru ea. Oamenii își pun restricții unii altora. După părerea mea, e ciudat.

— Eu nu pot să sufăr restricțiile. Nu le țin minte niciodată.

Barca se clătină puternic și o făcu să râdă.

— Cu viteza asta, o să întrecem feribotul.

Gândul de a sta pe țărm și de a-i arunca lui Margaret o privire înfumurată când feribotul avea să acosteze, o amuză atât de mult pe Allena încât nici nu dădu atenție fulgerului care brăzdă cerul deasupra lor și nici vuietului amenințător al mării.

Când ploaia începu să o ude, ea se uită în jur din nou, șocată că nu vedea nimic în afară de apă, valurile agitate și perdeaua de ploaie care diminua lumina.

— Ah, asta n-o să-i placă deloc. Mai avem mult?

— Aproape că am ajuns, zise el, cu o voce ca a cuiva care voia să liniștească nervii. Vezi acolo, prin ploaie? Acolo, chiar în față, trebuie să ajungi.

Ea se întoarse.

Prin ploaie și vânt, văzu conturul întunecat al pământului, al unor dealuri și al unei văi. Dar știa, deja știa.

— E superb, murmură ea.

Se apropia din ce în ce, asemeni unui fum. Ea văzu acum spuma valurilor care se spărgeau de țărm și stâncile înalte. Apoi, în lumina unui fulger, avu impresia, pentru o singură clipă, că văzu un bărbat.

Înainte să apuce să spună ceva, barca se legănă puțin și băiatul sări în apă trăgând-o pe țărm.

— Nici nu știu cum să-ți mulțumesc, spuse ea udă leoarcă și euforică, sărind pe nisipul ud. O să aștepți să treacă furtuna, nu? îl întrebă apoi în timp ce căuta portofelul.

— Voi aștepta până când va veni timpul să plec. O să-ți găsești drumul prin ploaie. Poteca e acolo.

— Mulțumesc, spuse ea punându-i bancnota în mână.

Avea să se ducă la centrul vizitatorilor, să se adăpostească, după care avea să o caute pe Margaret și să-i ceară iertare.

— Dacă vii cu mine, îți fac cinste cu un ceai. Ai putea să te usuci.

— Ah, sunt obișnuit cu apa. Te așteaptă cineva, mai spuse el și sări din nou în barcă.

— Da, sigur, zise ea și dădu să fugă, dar se opri.

Nici măcar nu-l întrebase cum îl cheamă.

— Îmi pare rău, dar…

Când dădu fuga înapoi, nu mai văzu nimic decât valurile care se spărgeau de țărm.

Speriată că el pornise înapoi pe marea cuprinsă de furtună, strigă și începu să alerge pe țărm, încercând să-l găsească. Un fulger brăzdă cerul, cu mai multă forță decât farmec acum, iar vântul o plesnea cu furie.

Vârându-și capul între umeri, urcă pe potecă cu pași grăbiți. Când ajungea la adăpost, avea să spună cuiva de băiat. Ce-o fi fost în mintea ei de nu insistase să o însoțească și să aștepte să treacă furtuna?

Se împiedică și căzu, zguduindu-și tot corpul în urma impactului, și gâfâi, în timp ce lumea înnebuni complet în jurul ei. Nu mai erau decât vântul care vuia, lumina orbitoare a fulgerelor și tunete bubuitoare. Se chinui să se ridice și porni mai departe.

Nu simțea teamă și acest lucru o uluia. Ar fi trebuit să fie îngrozită. De ce era bucuroasă, în schimb? De unde venea acea senzație de anticipare, de cunoaștere?

Trebuia să meargă mai departe. Ceva, cineva, o aștepta. Măcar dacă ar fi putut să continue să meargă.

Urcușul era abrupt, ploaia o orbea. La un moment dat, își pierdu geanta, dar nu băgă de seamă.

În lumina următorului fulger îl văzu. Cercul de pietre care se înălțau din pământ asemeni unor dansatori încremeniți în timp. În capul ei, sau poate în inimă, auzi melodia îngropată în ei.

Simțind ceva asemănător cu bucuria, iuți pasul, ținând mâna încleștată pe pandantiv.

Cântecul se auzea din ce în ce mai tare, ca un crescendo, umplând-o, revărsându-se asupra ei ca un val.

Când ajunse aproape de cerc, făcu un pas în interior și, în clipa aceea, un fulger căzu în mijloc, la fel de clar și de bine definit ca o săgeată în flăcări.

Ea privi flacăra albăstruie înălțându-se din ce în ce, până când păru să străpungă norii. Îi simți fierbințeala rece pe piele, în oase. Forța ei îi zvâcnea în inimă.

Și leșină.