Abatia Blestemul Abatiei – vol.2

„Un aspect paradoxal al existenței noastre este felul în care ne percepem semenii cu care împărțim aceleași amintiri. La o primă vedere, s-ar putea crede că propria persoană îți este, dacă nu cel mai bun prieten, atunci măcar un aliat de nădejde. Nimic mai fals! E greu de spus în aceste condiții care este adevărata menire a Regulamentului canonic: ascunderea acestui fapt sau îmbărbătarea noastră în fața perspectivei că, la un moment dat, o să fim confruntați cu o conștiință cu adevărat colectivă, de genul celei preconizate de Sfântul Augustin cel Nou.”

Oksana Bint Laesia – Introducere în studiul Regulamentului canonic

1. JORLEE NU AVEA NEVOIE să asculte vocea ly a tribului său, Omenori, pentru a ști câtă frământare provocase hotărârea lui. Ajungea să privească spre rand… Pe schelele de lemn, care închipuiau o jumătate de sferă, abia dacă erau destui semeni de-ai lui pentru a putea respinge atacul unei haite nu prea mari de lentile. Dacă oamenii aceia s-ar fi confruntat pe neașteptate cu policornii, cu florile cântătoare sau cu filamentele de foc, toate construcțiile din câmp deschis ale satului său s-ar fi transformat în scrum.

Își continuă drumul spre câmpul bătătorit unde se ținea de obicei sfatul Omenori. Simțea prezența rezervată a tuturor celor care îi ieșeau în cale. Își închideau mințile cu grijă când ajungeau lângă el, domolindu-și vocea ly. Unora le era chiar frică. Jorlee nu-i înțelegea, dar asta nu-l făcea decât să se umple de tristețe, conturând o stare de echilibru perfect, o detașare aparentă de ceea ce se întâmpla lângă el. În ziua precedentă, deschisese porțile unui viitor pe care nimic nu îl mai putea stăvili. Era conștient că se speriaseră cu toții tocmai de seninătatea cu care vorbise Preotului și de neînfricarea lui sinceră, aproape nebună, în fața a ceea ce ar fi trebuit să fie o moarte sigură.

— Să ai parte de chu, auzi îmbărbătarea unui prieten din copilărie care îl bătu pe umăr. Îi zâmbi trist.

Simțea la periferia conștienței cele trei voci care defineau propria sa armonie. Ly era graiul subliminal prin care, de zeci de generații, semenii lui învățaseră să țină legătura unul cu altul, vocea, tribului său. Shu era ceea ce orice copil kyrallian învăța să stăpânească încă din primii ani: conviețuirea cu propriul veșmânt, impregnat cu o colonie minusculă de ciuperci, domesticite de generații și prăsite cu grijă între firele vegetale din care era țesută mantia. Peste toate acestea domnea ann, vocea minții sale, porțiunea aceea unde fiecare om rămânea singur cu sine însuși, pentru a ști cine este.

Era conștient că se îndrepta spre ceea ce ar fi putut reprezenta moartea. Știuse asta încă de când îl blestemase pe Preot, care aproape că pierduse controlul pumnalului ritual cu care luase viața Zerriei sub efortul voinței lui Jorlee, care urlase furios, fără a fi capabil să se opună sorții crunte a prietenei sale din copilărie.

Băiatul știa că niciunul din semenii săi nu se putea măsura cu el în măiestria susținerii obiectelor în aer, dar lupta ruuk era un meșteșug care ținea destul de puțin de forța mentală și mai mult de exercițiu și disciplină interioară. Era simplu să menții în aer prin forța gândului șapte pumnale. Găsirea căilor prin care le puteai trimite spre carnea adversarului necesita însă mult mai multe alte calități, care excludeau forță brută.

Pe măsură ce se apropia de locul luptei, simțea cum conștiința shu devine din ce în ce mai agitată. Se concentră puternic pentru a reda veșmântului său cele trei cute cuvenite pe umăr, semn al rangului său inferior. Uneori, colonia din mantie avea daruri premonitorii. Ce să fi simțit de data aceasta?

Propria mea moarte, desigur.

Jorlee îi zâmbi ușor unei fetițe care îl privea cu mâna stângă așezată peste gură. Figura ei îi aminti de Zerri. La zece ani, atunci când trebuiseră să supraviețuiască singuri în afara satului preț de trei zile, pentru a-și dovedi utilitatea pentru trib, încălcaseră regula singurătății și se întâlniseră acolo unde nu îi mai puteau ajunge conștiința Preotului și privirile indiscrete. Jorlee o apărase pe fată, expunându-se atacului creaturilor din podiș. Nu numai că supraviețuiseră, dar băiatul, deși pe vremea aceea era doar un puști plăpând, reușise să spulbere o întreagă familie de policorni. Fusese prima demonstrație a uluitoarei forțe pe care mintea lui o degaja atunci când se afla în preajma fetei. Se speriaseră amândoi și nu povestiseră nimănui, dar era greu să ții un asemenea eveniment prea multă vreme departe de ly, vocea tribului. De cele mai multe ori te trădau visele.

Pe măsură ce crescuse, Zerri devenise din ce în ce mai frumoasă. Din păcate, nu putea să facă de pază în rand, hainele îi stăteau într-o veșnică neorânduială din cauză că nu reușea să comunice eficient cu vocea shu… Legea Kyrallului o condamna să moară. Tribul nu o putea susține la nesfârșit.

De fapt, singurul lucru la care se pricepea cu adevărat Zerri erau sculpturile în praf. Orice copil kyrallian începea să-și exerseze puterile ridicând praful drumului și apoi, folosind două sau chiar trei pulberi colorate, realizând forme simple. Era un joc, o etapă pregătitoare pentru lupta de zi cu zi cu animalele de pe Kyrall. Zerri rămăsese însă copil în multe privințe și se refugiase într-o fascinație eternă față de sculpturile în praf. Avea o cutie din lemn de arbore negru, împărțită în zece compartimente, pe care obișnuia să o așeze în fața ei și apoi, prin forța gândului, să ridice grăunțele minuscule de praf formând nori mici, de diferite culori, unindui apoi în forme complexe. Jorlee nu-și amintea să fi simțit vreodată o bucurie mai intensă decât aceea când Zerri închipuise silueta plăpândă a unei fetițe spunând că avea să fie fiica lor.

Tânărul rânji. Distanța dintre exaltarea aceea și furia rece pe care o resimțea acum era într-adevăr unul dintre cele mai de spaimă lucruri cu putință. Dar nu el era acela care avea motive să se teamă. Păși în locul sfatului cu disprețul întipărit pe buze.

— Crezi că mă poți învinge? Tună Preotul, care își luase locul la câteva zeci de pași depărtare.

O să mori, auzi Jorlee în interiorul minții sale, undeva adânc în ann, acolo unde, teoretic, nimeni nu avea voie și nici nu ar fi putut să intre. Preotul comitea cel mai mare sacrilegiu cu putință, dar nici măcar situația asta fără precedent nu reuși să tulbure echilibrul tânărului.