Abatia – volumul 1
Aa
Rimio de Vassur se întreba ce semnificație ar fi putut avea dimensiunile sălii în care îl aștepta pe Abate. Văzuse încă de pe orbită zidurile gigantice ale Fortăreței profilându-se precum un contur neregulat în Câmpia Pannoniei și se așteptase să fie primit într-o sală imensă, luminată prin vitralii și cu pereții acoperiți de fresce, cu mii de lumânări al căror fum parfumat să se ridice stâlp până la bolțile arcuite gotic. Acum era surprins. În loc de o asemenea încăpere imensă, stătea într-o cameră cu puțin mai mare decât sala de mese a navei imperiale care îl adusese pe Pământ, cu mobilier auster și pereți cenușii, afumați pe la colțuri. Rimio era un războinic prea încercat pentru a nega față de el însuși că făcuse, încă de la început, greșeala asupra căreia îl avertizase Kasser. „Nu încerca să-ți imaginezi Abația ca pe o mănăstire precum cele din istoria Vechii Terre. Oamenii aceia îi urăsc pe creștini, deși spun că se călăuzesc după învățăturile Sfântului Augustin.”
Aterizase într-un soi de piață, despre care crezuse că este punctul central al Abației și fusese întâmpinat de o delegație de călugări îmbrăcați în rase scurte și încălțați cu sandale, purtând bărbi lungi și părul împletit în cozi. Aerul lor medieval era estompat însă de armele moderne care le atârnau ostentativ la șold. Rimio zâmbise privindu-i cum ațintesc spre el un fel de halebarde și adresă un gând de admirație celui care inventase uniforma călugărilor în așa fel încât să le confere un aer monahal, dar, în același timp, să arate tuturor că adevărata putere a Abației venea de fapt de la tehnologia avansată. Rimio știa că i-ar fi putut lesne ucide pe toți și chiar se gândise să înceapă cu un călugăr mai îndrăzneț care îl împunsese în coaste cu arma sa ascuțită. Pâcla violenței plutise în aer pentru o clipă, dar se risipise imediat ce conducătorul grupului a recunoscut sigiliul Împăratului pe scrisorile sale de acreditare. Drumul până în sala în care se afla acum îl parcursese călare.
Aștepta de mai bine de jumătate de oră, timp suficient pentru ca un om antrenat precum Vassur să realizeze că mișcările sale erau studiate prin instalații disimulate în pereți. Un cerc metalic imens, care atârna din tavan, servea deopotrivă drept suport pentru lumânări și, probabil, paravan pentru instalațiile care îi pândeau toate mișcările. Vassur zâmbi subțire și își întoarse imperceptibil bărbia spre ușă.
Era obișnuit să aștepte. Ba era chiar convins că asta știa cel mai bine, că asta fusese lecția supremă pe care o deprinsese în cei trei ani petrecuți pe orbita lumii botezate, din comoditate, Z, de către funcționarii imperiali. Fiindcă era răbdător, ochii săi putuseră vedea acolo unde nimeni nu pătrunsese, apoi mintea sa deslușise tainele acelei lumiciudate, pe care nici Kasser și nici Bella al VII-lea nu le bănuiau. Chiar și cele mai ascunse năzuințe ale lui Vassur izvorau din credința sa că așteptarea este doar rareori inutilă. „Fii prada ta! Gândește ca ea!” îl învățase un maestru tactician. Vassur nu reușise însă niciodată să gândească precum o victimă. Preferase să se transforme într-un prădător care controlează mintea vânatului, aducându-l exact acolo unde îl așteaptă el. Era convins că pânda e esența vânătorii și deopotrivă cea mai palpitantă parte a ei, fiindcă îți dă și răgazul să observi.
Vassur știa însă că virtutea răbdării nu e prețuită îndeajuns în Imperiu și nici nu dorea să o cultive în mod exagerat la cei din jur. Începu să bată ușor cu degetele în masă, urmând ritmul inegal al unui vechi cântec soldățesc de pe Alderbaraan. Ca și cum atât ar fi așteptat, ușile din partea opusă a încăperii s-au deschis și în încăpere au pătruns trei bărbați înveșmântați în robe cafenii. Cel din centru, un bărbat osos, înalt și cu o barbă albă și impunătoare, avea ochi cenușii. Își sprijinea mâna pe un toiag, dar felul în care își încorda mușchii palmei arăta că bățul era mai degrabă o armă decât un sprijin. „Abatele are chip de asasin”, gândi Vassur, reprimându-și gestul reflex de a-și duce mâna de centură. Rasa simplă, largă, era strânsă în talie cu o sfoară împodobită cu ciucuri aurii, singura podoabă a bătrânului.
— Aduc mesajul de pace al Împăratului nostru, slăvit fie-i numele și neamul! Rosti Vassur cea mai radicală dintre formulările acceptate în Imperiu atunci când venea vorba de Bella al VII-lea.
— Fie după cum ți-e spusa, răspunse Abatele, alegându-și cuvintele astfel încât să poată însemna orice.
Oriunde altundeva, chiar și pe Vechea Terra, dar în afara zidurilor Abației, un asemenea răspuns l-ar fi îndreptățit pe Vassur să îl execute fără șovăire pe Abate.
Vassur își aducea bine aminte expresia întipărită pe fața lui Kasser atunci când îi spusese că pleacă în Abație. „E singurul loc din universul cunoscut unde puterea imperială nu te poate ajuta cu nimic.” Dăduse atunci un răspuns dibaci, spunând că tocmai de aceea este important să meargă în Abație, dar zădărnicia și tristețea de pe chipul tatălui Împăratului său îl urmăriseră tot drumul până pe Pământ. Semn de ghinion.
— Sunt trimis de Majestatea Sa Imperială și doresc…
Abatele îi reteză vorbele cu un gest scurt.
— Majestatea Sa știe că nu acceptăm ambasadori!
— Scopul meu nu e defel acela de a media contacte diplomatice, domnule…
— Formula corectă de adresare e Sfinția Ta.
Vassur ieși din dreptul mesei, pentru a avea o mai mare libertate de mișcare. Intenția lui evidentă îl făcu însă pe unul dintre însoțitorii Abatelui să se interpună între el și stăpânul său.
— Cu riscul de a vă mânia, trebuie să vă atrag atenția că „Sfinția Ta” e o formulare cam impersonală și că, rostită de un necredincios ca mine, ar putea căpăta lesne accente jignitoare.
— Cu atât mai bine! Atunci problema pe care o reprezinți va fi soluționată mai repede de frații-ostași.
