Acid sulfuric

Veni și clipa în care suferința celorlalți nu le mai ajunse; aveau nevoie de spectacolul ei.

Nu era necesară nici un fel de calificare pentru a fi arestat. Raziile aveau loc pretutindeni: era ridicată toată lumea, fără nici o excepție. A fi om era singurul criteriu.

În dimineața aceea, Pannonique ieșise să se plimbe prin Jardin des Plantes1.

Organizatorii sosiră la fața locului și cercetară parcul în amănunțime. Tânăra se trezi urcată într-un camion.

Era chiar înaintea primei emisiuni: oamenii nu știau încă ce avea să li se întâmple. Erau indignați. La gară, i-au înghesuit într-un vagon pentru animale.

Pannonique observă că îi filmau: erau escortați de mai multe camere care nu pierdeau nici o frântură din neliniștea lor.

Atunci înțelese că revolta lor nu numai că nu servea la nimic, dar era și telegenică. Rămase deci impasibilă ca un bloc de marmură pe tot parcursul călătoriei, în jurul ei copiii plângeau, adulții bombăneau, bătrânii se sufocau.

I-au debarcat într-un lagăr care semăna cu cele, nu atât de îndepărtate, din timpul regimului nazist, cu o singură excepție notabilă, totuși: peste tot erau instalate camere de supraveghere.

Nu era nevoie de nici un fel de calificare pentru a fi organizator. Șefii puneau candidații să defileze și îi rețineau pe cei care aveau „fețele cele mai semnificative”. Apoi îi puneau să răspundă la niște chestionare privind comportamentul.

Zdena, care nu reușise în viața ei la nici un examen, fu admisă. Era extrem de mândră din pricina asta. De acum înainte putea spune că lucra în televiziune. La douăzeci de ani, fără nici un fel de studii, o primă slujbă: prietenii ei vor înceta în sfârșit să-și mai bată joc de ea.

I se explicară regulile emisiunii. Responsabilii o întrebară dacă aceasta o șoca.

— Nu. E tare, răspunse ea.

Vânătorul de capete îi spuse gânditor că așa și era.

— E exact ce-și doresc oamenii, adăugă el. S-a terminat cu afectarea, cu gingășiile.

A răspuns satisfăcător la celelalte teste, dovedind că era capabilă să dea în necunoscuți, să strige în gura mare insulte gratuite, să-și impună autoritatea, să nu se lase înduioșată de rugăminți.

— Tot ce contează e respectul publicului, spuse unul dintre responsabili. Nici un spectator nu merită disprețul nostru.

Zdena era întru totul de acord.

Postul de caporal2 era al ei.

— Veți fi strigată caporala Zdena, i se spuse.

Termenul militar îi plăcu.

— Ai papagal, caporală Zdena, își apostrofă ea imaginea din oglindă.

Deja nu mai observa că era filmată.

Ziarele nu mai vorbeau decât despre asta. Editorialele ardeau, marile conștiințe tunau și fulgerau.

Cât despre public, acesta ceru mai mult încă de la prima difuzare. Emisiunea, intitulată sobru „Concentrarea”, obținu o audiență record. Teroarea nu fusese nicicând indusă atât de direct.

„Se petrece ceva”, spuneau oamenii.

Camera avea ce să filmeze. Își plimba ochii ei fără număr peste barăcile în care erau încartiruiți prizonierii: niște latrine mobilate cu saltele de paie suprapuse.

Comentatorul descria duhoarea de urină și umezeala înghețată pe care, din păcate, televiziunea nu le putea transmite.

Fiecare caporal avea dreptul la câteva minute de prezentare.

Zdena nu-și mai încăpea în piele. Camera nu va avea ochi decât pentru ea mai bine de cinci sute de secunde. Și acest ochi sintetic prevestea alte milioane de ochi de carne.

— Nu pierdeți această ocazie ca să deveniți simpatici tuturor, le spuse unul din organizatori caporalilor. Publicul vede în voi niște brute grosolane: dovediți-le că sunteți umani.

— De asemenea, nu uitați că televiziunea poate fi o tribună pentru aceia dintre voi care au idei, idealuri, le suflă un altul cu un zâmbet pervers care spunea multe despre atrocitățile pe care spera să-i audă proferându-le.

Zdena se întreba dacă are idei. Învălmășeala din cap, pe care o numea pompos gândire, nu-i luase mințile până într-atât încât să ajungă la o asemenea concluzie.

Dar spera să nu întâmpine nici un fel de dificultate în a inspira simpatie.

O naivitate curentă: oamenii nu știu cât îi urâțește televiziunea. Zdena își pregăti discursul în fața oglinzii fără să-și dea seama că, probabil, camera nu va avea față de ea aceeași indulgență ca imaginea sa din oglindă.

Spectatorii așteptau cu nerăbdare prezentarea caporalilor: știau că e posibil să-i urască și că aceștia ar putea-o chiar căuta cu lumânarea, că vor furniza repulsiei lor un plus de argumente.

Și n-au fost deloc dezamăgiți. Din perspectiva mediocrității celei mai abjecte, declarațiile caporalilor le întrecură chiar așteptările.

Au fost de-a dreptul întorși pe dos de discursul unei tinere cu o mină necioplită care se numea Zdena.