Adevarul despre Luca Cristogel

I

Încordarea îl chircise pe scaun într-o atitudine comică. Asculta cu urechile, cu ochii, cu porii, cu întreaga lui ființă. Controlându-se, avea impresia că, în tot ceea ce era el, constituia un aparat nu destul de perfecționat pentru recepționarea sunetelor, a celor mai îndepărtate, mai confuze.

— Lie!... Lie!...

Nu era în niciun caz o părere. Auzise clar chemarea, recunoscuse vocea. O recunoscuse și acum se bucura răutăcios pentru că ochii lui întâlneau cheia pe care o știa răsucită în broască. Degeaba îl striga ea – viața! Nu avea să-i deschidă, așa cum nu-i deschisese nici altă dată, în atâtea și atâtea rânduri.

— Lie!... Lie!...

Da, ea era, nu încăpea nicio îndoială.

Dar ce avea cu el? De ce îl striga? Desigur, ca să-i deschidă. Dar asta n-o va face niciodată. Și fără voia sa, ea nu va putea intra. Dar dacă totuși, independent de voința lui... Prostii! Ușa era încuiată, storurile lăsate. Era baricadat ca într-o cazemată inexpugnabilă.

— Lie, dragul meu, nu ești acasă?

Da, ea era. Viața!... Voia să intre, frumoasă, cu obrajii îmbujorați, cu zâmbetul pe buze, cu voce ce știa poate cântece, dar cuvinte sonore sigur. Gândul îl îngrozi. Să vorbească viața tare, în casa lui în care nimeni n-a mai vorbit așa de luni și luni? Nu, ar fi groaznic!... S-ar întâmpla... Ce s-ar întâmpla?

„Nu știu!... Nu știu!... În orice caz ar fi groaznic”.

Dar dacă, totuși, nu era viața? Dacă era Ina? Nu mai încercase ea în atâtea rânduri?

Ina era afară, la ușă... Ina aștepta... Ina implora să-i deschidă... Dar chiar dacă, prin absurd, ar lăsa-o să intre, ce se va întâmpla cu ea? Cum va putea păși dincoace, în împărăția de tăceri și umbre? Nu va muri imediat, sufocată de atmosfera grea de mucegai și de putred?

— Lie, te rog, deschide! A început să ningă și am înghețat.

Ea era, Ina. Fără îndoială că ea era. Ina, în frigul nopții de început de iarnă. Totuși, nu-i va deschide. O va goni. Se ridică și se apropie de ușă.

— Ina, tu ești, într-adevăr?

— Eu, Lie. Cum mă poți lăsa atâta timp în frig?

— De ce ai venit? Nu ți-am interzis de atâtea ori? Haide, pleacă, Ina! Te rog, mult, să pleci!

— Cum poți fi atât de rău, Lie? Vreau să te văd. Mi-e dor de tine. Deschide-mi, te rog!

Cum se mai ruga de el!... Oare să-i deschidă? De data asta oare să-i deschidă? Ce să caute ea aici, ce să caute? Doamne, cât de mult o iubea și cât de milă îi era acuma, că stă afară, în frig, și se roagă de el.

— Ina, ești singură? Nu mai e nimeni pe aproape?

— Cine vrei să fie? Sunt singură și mi-e frig. Tare îmi este frig, Lie!

— Uită-te bine. Nu se poate să nu fie.

— Nu e nimeni, Lie, nimeni.

— Jură-te, Ina, că nu e nimeni. Jură-te pe viața mamei tale.

— Mă jur pe viața mamei mele, Lie, că nu mai e nimeni.

— În cazul acesta... Ei bine, în cazul acesta am să-ți deschid. De data asta, în mod excepțional, am să-ți deschid.

Și după ce dădu deoparte zăvorul, după ce descuie, căscă ușa numai atât cât era necesar să se poată strecura înăuntru Ina. O închise apoi repede, izbind-o, încuind-o imediat. Răsuflă ușurat și, trudit brusc, fără motiv, se rezemă cu spatele de ușă. Truda, inexplicabilă, îi aminti de boală.

„Poate au revenit crizele”, șopti gândul lui înspăimântat. Ochii oglindiră spaima dinăuntrul lui, iar chipul trădă truda, cea interioară, boțindu-i trăsăturile.

— Lie, ce se întâmplă cu tine? Ești bolnav?

Nu-i răspunse. Privea în pământ covorul ros pe la margini și decolorat, care avea o vechime de cel puțin patruzeci de ani. Și cum privea așa covorul, dintr-o dată camera se lungi, devenind lungă, lungă cât o stradă a orașului. Lie se întrebă îngrozit cum va putea străbate, fără sprijin, tot acest drum, lung cât o stradă a orașului, cât strada pe care locuia.

Amețit, clătinându-se, întinse brațele înainte, ascultând parcă de un îndemn inconștient:

— Ina!

Palmele întâlniră umerii Inei care, lângă el, și nu tocmai în capătul celălalt al camerei, devenită, inexplicabil cum, lungă, lungă, la fel de lungă și de înclinată ca și strada lui, continua să-l privească duios și trist totodată. Și într-o crispare sălbatică, degetele strânseră reazemul cald și de carne.

— Au, mă doare, Lie!

Găsise reazemul umerilor ei și, datorită lui, echilibrul. Și ca ea să nu bănuiască nimic, își înnodă brațele înapoia grumazului ei.

— A trecut atâta timp, Ina, de când nu te-am văzut.

— Din vina ta, Lie! îl mustră ea cu vorba și cu ochii, învinsă de îmbrățișarea în care îl regăsea.

La brațul ei putu păși până la fotoliul unde stătuse până a nu veni ea să-i bată în ușă. Răsuflă ușurat. Acuma camera își recăpătase proporțiile obișnuite, iar parchetul redeveni perfect orizontal. Dumnezeule, dar ce se întâmpla cu el? Era oare din nou la fel de bolnav ca în primele zile? Nu!... Exclus!... Fusese doar o amețeală de o clipă cauzată de bucuria de a o fi văzut pe Ina.

Ina, răsucindu-se pe călcâie, privi împrejur cu o amuzată curiozitate.

— Ia să văd, Lie, dacă e simpatic la tine.

Lie tresări. De data asta Ina vorbise prea tare și lui i se păru că puținele cuvinte pe care le rostise speriaseră portretele.

— Ssst! Vorbește mai încet, Ina! Te rog!

— De ce, Lie? Nu ești singur?

— Sunt singur.

Și în gând:

„Nu, aici, în casa asta, nu sunt singur, Ina.”

Și privi cu teamă portretele cu rame groase de pe pereți.

— Atunci de ce să vorbesc încet, Lie?

Lie nu-i răspunse și ea nu se pricepu să-i citească în ochi. Și fiindcă nu se pricepu, nu simți spaima pe care ei o oglindeau, spaima care era în el, care creștea, fiindcă ochii tușei Tudorița, însuflețiți parcă, îi aruncau reproșuri mute.

— Să vezi, Lie, ce ordine am să fac aici. De când n-ai mai deschis ferestrele?

— Să deschid ferestrele? întrebă el îngrozit.

— Da, să tragi perdelele, să ridici storurile, să deschizi ferestrele ca să intre aici aerul, lumina, soarele.

— Asta nu se poate, Ina! se răsti aproape la ea.

— Nu se poate! Și, mă rog, de ce nu se poate?

— Pentru că nu se poate!

Și își acoperi ochii cu palmele ca să n-o vadă. Acuma, din nou, nu mai era sigur că era Ina, că nu era cumva viața. Ina?... Viața?... Poate numai viața sub chipul Inei?...

— Ina... tu ești Ina?

— Cum poți întreba așa ceva, Lie?

— În definitiv, de ce n-ai fi Ina?

Și privi împrejur cu teamă să se convingă dacă nu cumva se ascunsese pe undeva viața. N-o zări însă nicăieri. Răsuflă ușurat, o trase pe genunchi și își culcă obrazul pe sânul ei cald.

— Lie, de ce trebuie să fii atât de ciudat!

— Sunt ciudat? Nu-i adevărat. Ți se pare numai fiindcă vii de afară, din viață. Aici însă... Aici e altfel decât afară... Aici e o altă lume... De aceea, aici totul trebuie să rămână așa cum a fost până a nu veni tu aici... Pe urmă, tu însăți trebuie să te schimbi.... Trebuie să te integrezi acestui interior... Trebuie să devii și tu ca mine... Trebuie să-ți ascunzi viața înăuntrul tău, așa cum fac eu... Eu nu am conștiința trăirii mele și tu, Ina, trebuie să ți-o pierzi pe a ta.

— Lie, nu înțeleg! De ce trebuie să-mi pierd conștiința trăirii mele?

— De ce? Uite!... Privește!... Și arătă, plimbând mâna, chipurile înnegrite din rame. Ele nu-ți spun nimic? Privește-le atent, vezi-le cât sunt de încruntate. Și află că nu totdeauna au fost așa. Acuma, însă, sunt furioase pentru că ai venit, pentru că vorbești tare, pentru că... Uită-te, bunăoară, la tușa Tudorița, descifrează-i cuta dintre sprâncene și spune-mi apoi dacă nu ți-e puțin teamă.

Ina îl privi neîncrezătoare.

— Ce mai sunt și prostiile astea, Lie? Să-mi fie teamă de domnii ăștia cu mustăți și barbete? De cucoanele astea cu malacoafe și dantele? Prostii! Nu mi-e teamă de fel. Și uite, ca să nu se supere, le dau bună seara: Bună seara, doamnelor și domnilor! Vă rog să nu fiți supărați că am venit să-l văd pe Lie.

Făcu o reverență combinată cu o piruetă, apoi, înnodându-și mâinile la spate și legănându-se ca o fetiță, începu să treacă în revistă portretele.

— Degeaba, Ina! Ți-e teamă. Haide, mărturisește! Nu-i așa că ți-e puțin teamă?

— Ce mustăți imposibile are domnul ăsta cu lanț de aur la vestă. Cine-i?

— Bunicul Toma.

— Și doamna asta e tușa... Cum ai spus că o cheamă?

— Tușa Tudorița. Doamne, ce încruntată este!

— Iarăși începi? Degeaba, nu mă sperii.

— Ina, zău nu glumesc... Mi-e teamă de privirile astea încruntate... Mi-e teamă de toți bătrânii și bătrânele astea... Să nu râzi, Ina... Să nu mă crezi nebun... Mi-e teamă, fiindcă i-am văzut și altfel decât sunt acuma…. I-am văzut coborând din rame, trăind viața pe care au dus-o mai înainte, cu obiceiurile și tabieturile lor, astăzi de neînțeles... Zău, Ina, că i-am văzut! Numai că nu sunt sigur dacă n-a fost în vis... Dar asta nu are nicio importanță... Poate acuma e vis și atunci a fost realitate... Căci mi se pare atât de puțin real faptul că tu ești aici, că privești aceste portrete fără teamă, că poți ironiza... E de necrezut cum de poți ironiza. Ina, vrei să mă privești puțin?

Ina se răsuci pe călcâie, privindu-l de departe și cu teamă. Îi era teamă de gândul care îndrăznea să întrebe ceva îngrozitor.

— Lie, te rog, nu mai vorbi așa.

— Ina, dragă Ina! Vino lângă mine. Acuma din nou știu că ești tu. Adineaori iarăși am crezut că este altcineva.

— Cine, Lie? întrebă ea cuibărindu-i-se în brațe.

— Nu întreba. Tu nu poți înțelege. Lasă-mă să mă bucur că ești aproape de mine.

— Și eu mă bucur, Lie. Simți?

— Desigur. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, te rog, vorbește mai încet.

— Când te aud vorbind așa, Lie...

Se desprinse din brațele lui și începu să se plimbe cu mâinile la spate, cu ochii pe covorul prăfuit.

— Ce-i când vorbesc așa, Ina?

Dar Ina nu răspunse. Dintre gândurile, multele ei gânduri din clipa aceea, niciunul nu mergea până la capăt, tocmai fiindcă îi era teamă de ele. Și plimbarea continuă câtva timp, spre marea bucurie a lui Lie: că ele, gândurile, nu vorbeau tare și deci nu avea niciun motiv să se teamă că ar putea supăra chipurile din rame.

Mult mai târziu, pașii Inei se opriră în fața unui scrin bătrân, pe care ea până în clipa aceea nu-l observase.

— Ce mobilă e asta, Lie?

— Un scrin.

— A, un scrin!

Și începu să râdă.

— De ce râzi, Ina? Ce, n-ai mai văzut un scrin?

— Noi avem în casă mobilă modernă. De unde vrei să fi văzut? Și ce păstrezi tu, Lie, în sertarele astea?

— Eu? Nimic. Și nici n-am habar ce conțin. Niciodată n-am avut curiozitatea să le deschid.

— Îmi dai voie să răscolesc prin ele? Sunt încuiate?

— Nu știu! Încearcă și tu.

Ina trase de mânerul sertarului de sus. Era plin cu albituri. Îl închise și deschise pe al doilea. Nici acesta nu conținea ceva deosebit care să-i satisfacă, măcar cât de cât curiozitatea. Câteva boccele cu cârpe și o cutie de formă elipsoidală, plină cu nasturi de diverse forme și din diferite epoci. În sfârșit, veni rândul ultimului sertar. Un curcubeu de culori, puțin întunecat și puțin prăfuit, ce exala miros de mucegai și de naftalină, uimi a bucurie ochii Inei. Avide, mâinile ei pipăiră mătăsurile, răscolindu-le, aducându-le până aproape de ochi, îndepărtându-le apoi.

— Uită-te, Lie, ce de mătăsuri, ce de. culori! Dar din niciuna nu ți-ai putea face o rochie.

Ina vorbise din nou tare, și Lie, îngrozit de încruntarea dintre sprâncenele tușei Tudorița, nu se uită la mătăsurile Inei, ci, mustrându-se că o primise, își făgădui să aibă curajul s-o dea afară cât de curând.

— Uită-te, Lie, la rochia asta de tafta.

Dar fiindcă el tot nu se uita, ci continua să pândească încruntarea dintre sprâncenele tușii Tudorița, Ina veni în fața lui, ducând rochia pe brațe.

— Uite, Lie, ce rochie frumoasă am găsit în scrin.

— Da, într-adevăr, e foarte frumoasă! recunoscu el, abia puțind îngăima cuvintele, pentru că recunoștea în rochia de pe brațele Inei rochia pe care o purta tușa Tudorița din portret.

— E splendidă, Lie!

— Ina, pune-o la loc! o conjură holbând ochii la tabloul care, acum, parcă nu mai reprezenta imaginea tușii Tudorița, ci parcă tușa Tudorița era aievea, acolo, pe perete, frământând în mâinile cu degete lungi și slabe un evantai de os. Tușa Tudorița îl privea încruntată și parcă în verdele ochilor ei, mai verde decât acela al rochiei, adunase numai mustrări și blesteme.

— Lie, rămâi așa! Să nu te uiți până nu ți-oi spune.

Îl mângâie cu o sărutare fugară pe obraji, apoi fugi în acea parte de cameră unde el n-o putea vedea decât numai dacă întorcea capul. Îngrozit că Ina se pregătea să comită un nou sacrilegiu, își acoperi ochii cu palmele, așteptând resemnat, istovit de resemnat, inevitabilul.

— Acuma poți să te uiți, Lie! îl anunță ea curând după aceea.

Dar el, neîndrăznind s-o privească, nu avea curajul să-și ia palmele de pe ochi.

— Te rog, Lie, privește-mă!

Era atâta rugăminte în vocea ei, încât el, aproape fără voie, își prăbuși palmele pe genunchi. Și atunci, la câțiva pași de el, lipită cu spatele de peretele deasupra căruia atârna portretul tușii Tudorița, o descoperii pe Ina. O Ina alta decât aceea pe care o știa, o Ina coborâtă parcă dintr-un portret prăfuit, îmbrăcată în rochia de tafta verde, cu cloș bogat și pliseuri multe în jurul gâtului.

— Sunt frumoasă, Lie?

— Acuma, Ina... Acuma nu mai mi-e teamă de tine.

— Prostule, dar de ce ți-ar fi teamă de mine?

Și Ina râse abia auzit, cu sonorități tainice, melodioase. Râsul ei, până și râsul ei era altfel. Parcă râsese o altă Ina, materializată din contururile de culori și umbre ale vreunui portret.

Lie o privea și se bucura pentru că ea se integra acum interiorului, pentru că aparținea trecutului, despre care toate vorbeau aici, chiar el, care se baricadase, punând bariere între lumea lui și cea de afară. De acolo, de afară, venise Ina, Ina cea de până mai adineaori, aducând viața înăuntru, pregătindu-se să dărâme sihăstria unde se refugiase de bunăvoie, refulându-și tinerețea și alungind în adâncurile din el viața lui, ca să nu-i mai audă clocotul. Luni de zile trăise acolo singur, sfătuindu-se cu umbrele, ascultând râvna carilor, sau urmărind cu ochii împăienjeniți de teamă pioasă plimbarea de la miezul nopții a închipuitelor fantome care, copleșite de spleen, coborau din portrete să rătăcească prin odăile colbuite de praf sau să se odihnească în jilțuri largi și moi, afară, pe veranda ce da spre grădina cu trandafiri sălbăticiți și cu alei năpădite de cucută.

— Lie, nu spui nimic? La ce te gândești? De ce mă privești așa?

Era vocea Inei... Ea întreba. Totuși, Ina aceasta nu venise de afară, din viață. Nu era posibil ca ea să fi venit de acolo. Privind-o, descoperea că numai astfel putea fi femeia pe care ar fi avut dreptul s-o primească în casă, fără teamă că ar supăra portretele spânzurate de pereți. O Ina care să aibă teamă de viața din afara zidurilor casei și care să vadă în trezirile ei din somnul de noapte fantomele trecutului. Așa dorise să fie femeia lui și iată că Ina, Ina înveșmântată cu, rochia scoasă din scrin, așa era.

— Ina, zău că acuma nu mai mi-e teamă de tine.

— Sunt frumoasă, Lie?

— Frumoasă? Ești minunată, Ina!

— Atunci de ce nu vii să mă îmbrățișezi?

— Vin, Ina, vin!

Tocmai schițase gestul de a se ridica din fotoliu, când deodată se întâmplă ceva absurd. De sus, de deasupra capului Inel, portretul tușii Tudorița căzu la picioarele ei. Ani de zile stătuse acolo și nimic nu-l clintise. Dar tocmai în seara aceasta, și mai ales în clipa când Ina se afla dedesubtul lui, putrezirea șnurului se împlinise. Și tabloul căzu la pământ, trecând numai cu vreo câțiva centimetri departe de capul Inei, care, în clipa aceea, fu mai aproape de moarte decât oricând.

Ina, mai albă decât o bucată de pânză de Olanda, tremurând toată, se rezemă de perete. Ochii ei înspăimântați, privind tabloul căzut jos, întâlniră pe ai tușii Tudorița care o priveau, o priveau mereu fără să clipească. Iar curând după aceea, atunci când descoperiră că rochia tușii Tudorița era rochia pe care ea o îmbrăcase, oglindiră groaza.

— Lie, rochia asta...

Și o clipă mai apoi se prăbuși pierzându-și cunoștința.

Lie, care ajunsese prea târziu ca s-o prindă în brațe, o ridică de jos, o culcă pe pat și făcu tot ceea ce se pricepu ca s-o trezească din leșin. Târziu de tot, Ina își reveni.

— Lie, ești aici!... Ce bine îmi pare că ești lângă mine. Mi-a fost teamă că am murit și am reînviat într-o altă viață fără tine. Ajută-mă, Lie, să scot de pe mine rochia asta blestemată. Deși e absurd, stupid și absurd, mi-e acuma frică de rochia asta, de tușa Tudorița.

— Nu, Ina! Nu trebuie să-ți fie frică de tușa Tudorița... cât timp porți rochia ei. A fost o întâmplare stupidă că a căzut portretul. O știu, o simt, Ina. De ce să-ți scoți rochia? Dacă ai ști ce bine te prinde. Ce minunat arăți cu ea. Apoi, după o pauză, rugător: Ina, va trebui să pleci în noaptea asta?

— Nu, rămân la tine, Lie. Vrei să stingi lumina?

Și în noaptea aceea, rochia de tafta a tușii Tudorița fu rochia de mireasă a Inei.