Al cincelea munte

PROLOG.

La începutul anului 870 î. H., Fenicia – o țară pe care israeliții o numeau Liban – sărbătorea aproape trei secole de pace. Fenicienii erau mândri de aceasta. Nefiind o mare putere politică, ei s-au văzut nevoiți să-și dezvolte intens capacitatea de a negocia, unicul mod de a-și asigura supraviețuirea într-o lume ruinată de veșnice războaie, în urma alianței încheiate în jurul anului 1000 î. H. cu regele Solomon, au trecut la modernizarea flotei comerciale, ceea ce a avut ca rezultat expansiunea comerțului. De atunci, Fenicia a înflorit încontinuu.

Navigatorii ei au ajuns în locuri îndepărtate ca Spania și Oceanul Atlantic și există păreri – încă neconfirmate – că s-ar găsi inscripții feniciene în nord-estul și sudul Braziliei. Vindeau sticlă, lemn de cedru, arme, fier și fildeș. Locuitorii marilor orașe ca Sidon, Tir sau Byblos cunoșteau numerele, citeau în stele, fabricau vin și foloseau, de aproape două sute de ani, un sistem de scriere numit de greci alfabet.

La începutul anului 870 î. H., într-un oraș îndepărtat, numit Ninive, s-a reunit consiliul de război. Câteva căpetenii asiriene hotărâseră să-și trimită trupele pentru a cuceri țările situate de-a lungul coastei mediteraneene. Fenicia era prima țară care urma să fie invadată.

La începutul anului 870 î. H., ascunși într-un grajd din Galaad, în Israel, doi bărbați își așteptau sfârșitul apropiat.

PARTEA I

— L-am slujit pe Domnul și acum iată, mă lasă în mâna vrăjmașului, spuse Ilie.

— Domnul este Unul, îi răspunse levitul. El nu i-a spus lui Moise că e bun sau rău, i-a spus doar atât: Eu sunt. Deci El se află în tot ce există sub soare, în trăsnetul care distruge casa și în mâna omului care o ridică la loc.

Stăteau de vorbă pentru a-și alunga spaima; dintr-o clipă în alta soldații puteau intra în grajd și, des-coperindu-i, pentru ei n-ar mai fi existat decât o alegere: ori se închinau lui Baal, zeul fenician, ori erau executați. Răscoleau fiecare casă în căutarea prorocilor, pe care fie îi converteau, fie îi executau.

Poate că levitul s-ar fi convertit pentru a scăpa de moarte, dar el, Ilie, nu avea de ales: totul se petrecuse din vina lui și Izabela îi vroia capul cu orice preț.

— Îngerul Domnului mi-a poruncit să merg să vorbesc cu regele Ahab și să-1 previn că nu va ploua, câtă vreme zeul Baal va fi slăvit în Israel, spuse, cerân-du-și parcă iertare pentru că ascultase vorbele îngerului. Dar Dumnezeu nu se grăbește. Până să vină seceta, Izabela îi va fi ucis pe toți închinătorii Domnului.

Levitul rămase pe gânduri. Se întreba dacă trebuia să se lase convertit la Baal, sau să moară în numele Domnului.

— Cine este Dumnezeu? se întrebă Ilie. El e acela care ține sabia soldatului când îi ucide pe cei care nu-și părăsesc credința strămoșească? El e cel ce a așezat pe tronul țării o prințesă străină, aducând neamului nostru toate aceste nenoriciri? Dumnezeu îi omoară pe credincioși, pe nevinovați, pe cei ce trăiesc în legea lui Moise?

Levitul se hotărî: era mai bine să moară. Izbucni în râs, căci ideea morții nu-1 mai îngrozea. Se întoarse către tânărul proroc și încercă să-1 liniștească:

— Dacă te îndoiești, întreabă-L chiar pe Domnul despre poruncile Sale, îi spuse. Eu unul mi-am acceptat destinul.

— Dumnezeu nu poate să vrea să fim omorâți fără milă, stărui Ilie.

— Dumnezeu poate orice. Dacă n-ar face decât ceea ce noi numim Binele, nu 1-am mai socoti Atotputernic. Ar stăpâni numai o parte din Univers și altcineva, mai puternic decât El, i-ar controla și judeca lucrările. Atunci 1-aș slăvi pe acel cineva mai puternic.

— Dacă totul stă în puterea Lui, de ce nu-i apără de suferință pe cei care îl iubesc? De ce nu ne salvează, în loc să le dea putere și glorie dușmanilor Săi?

— Nu știu, răspunse levitul. însă există un motiv și sper să-1 aflu curând.

— Nu cunoști răspunsul la această întrebare.

— Așa este.

Tăcură amândoi. Pe Ilie îl trecură fiorii.

— Tu ești înspăimântat, dar eu m-am împăcat cu soarta, spuse levitul. Voi ieși afară și voi pune capăt acestei agonii. De câte ori aud un țipăt, mă înfior la gândul că-mi va veni și mie rândul. De când stăm ascunși aici, am murit de o sută de ori și nu avem decât o moarte. Dacă e să mi se taie capul, să se întâmple cât mai curând.

Avea dreptate. și el tresărise la fiecare țipăt și suferise peste puterile sale.

— Merg și eu cu tine. Am ostenit să mă lupt pentru câte va ceasuri de viață în plus.

Se ridică și deschise ușa grajdului, lăsând soarele să pătrundă în ascunzișul lor.

Levitul îl apucă de braț și porniră la drum. De n-ar fi fost țipetele, ar fi putut părea o zi obișnuită și un oraș ca oricare altul – un soare blând și adierea care venea de departe dinspre ocean, mângâindu-i fața, străzile colbuite, casele din chirpici amestecat cu paie.

— Sufletele noastre sunt cuprinse de spaima morții, într-o zi splendidă ca aceasta, zise levitul… Altădată, când mă simțeam împăcat cu Dumnezeu și cu oamenii, era o căldură oribilă, iar vântul desertului stârnea nisipul, care îmi intra în ochi, de nu mai vedeam la un pas în fața mea. Nu întotdeauna voința Lui se potrivește cu ceea ce suntem sau simțim; te asigur însă că există o rațiune în tot ce face El.

— Te admir pentru credința ta. Levitul își ridică ochii spre cer, meditând o clipă, și apoi se întoarse spre Ilie:

— Să nu admiri și să nu crezi totul: e vorba de un pariu pe care 1-am făcut cu mine însumi. Am pariat că Dumnezeu există.