Al noualea Buddha

Al noualea Buddha de Daniel Easterman

PARTEA 1

VENIREA

Moto:

„… douăzeci de veacuri de somn încremenit

Zvîrlite în coșmar de-un leagăn de copil.“

W.B. Yeats, A Doua Venire

HEXAM

Hexham, Anglia, decembrie 1920

Zăpada ce căzuse în timpul nopții părea emblema albă, curată, a unei alte lumi – puritate pierdută, scufundată în adîncurile firii noastre. Peste Causey Hill ceața atîrna albă și grea, ca un lințoliu înghețat. Luminile palide ale Ajunului se cuibăreau în penumbră și ger, strîngîndu-și flăcările în așteptarea minunii ce avea să se producă. În conace sau în case modeste, focurile Crăciunului se împodobiseră cu promoroacă și erau tivite cu funingine. În piețele satelor, în străvechiul întuneric, din ce în ce mai dens, monumentele noi ridicate în memoria a zece milioane de morți se îmbrăcaseră în gheață.

Noapte și așteptare a nopții ce avea să vină, întuneric vast și neînfrînt, lătrînd sau șoptind pe sub streșini cît e iarna de lungă, asalt mohorît al minunii asupra sufletelor împietrite, mute, ale unei lumi nemîntuite și neiertătoare. Dumnezeu și așteptarea venirii lui Dumnezeu. Domnul luminii și al întunericului avea să se întoarcă din nou, ca de fiecare dată, întrupîndu-se în carnea înghețată a anului pe ducă. Domnul Păcii avea să pășească într-o lume abia trezită dintr-un coșmar ucigător, în care muriseră armate de inocenți, o lume a cărei sete neostoită de sînge l-ar fi făcut să roșească pînă și pe Irod. Acum era mai greu decît oricînd.

În incinta primitoare, luminată de flacăra lumînărilor, a Bisericii Sfînta Maria, mesa de seară se apropia de punctul culminant Din cauza vremii urîte se hotărîse să se mai facă o slujbă pentru cei care nu putuseră participa la cea de dimineață. Vechea liturghie își dezvăluia tainele în umbră. În fața altarului, straiele violete ale preotului accentuau întunericul, așa cum vocea sa făcea ca liniștea să fie mai profundă.

Preotul luă potirul cu mîna stîngă, iar cu dreapta făcu semnul crucii:

―Benedixit, deditque discipulis suis, dicens: Accipite, et bibite ex eo omnes.

Ridică potirul cu sînge amestecat cu apă, vin trans- substanțiat:

―Hic est enim Calix Sanguinismei… acesta este Sîngele Meu…

Christopher Wylam ședea în ultimul rînd, printre ceilalți enoriași, ridicîndu-se și așezîndu-se o dată cu ei, intonînd răspunsurile, spunîndu-și rugăciunile pe rozariu, inspirînd parfumul greoi de tămîie. William, fiul lui, stătea alături de el, imitînd cu degetele firave gesturile tatălui, recitînd atît cît știa din răspunsuri. William avea zece ani, dar părea mai matur, ca și cum știa deja ce îi rezervă viața.

Pentru copil tatăl era aproape un necunoscut. Pînă în urmă cu paisprezece luni Christopher abia dacă fusese ceva mai mult decît un nume. William își amintea încă de fotografiile din camera mamei, la Carfax, în căsuța de la marginea Hexhamului, unde locuiau împreună cu mătușa Harriet și cu cei trei veri ai săi, Roger, Charles și Annabel. Nu izbutise niciodată să identifice bărbatul din acele fotografii șterse cu silueta vagă pe care o văzuse ultima oară la vîrsta de trei ani, făcîndu-i cu mîna lui și mamei sale prin fereastra trenului aglomerat care ieșea din gara din Delhi.

Dar nu-și mai amintea aproape nimic despre Delhi, doar lucruri mărunte, ca niște frînturi de vis: o doică bătrînă aplecată asupra lui, cîntînd încet în noapte, un elefant de jucărie, pe roți, pe care-l trăgea după el cu o sforicică, plase mari, albe, atîrnate deasupra pătuțului său ca să-l apere de țînțari.

Revenirea lui Christopher în lumea lui William – un străin îmbrăcat în straie ciudate, care pretindea că îi este tată – nu făcuse decît să o zdruncine. Băiatul își amintea emoția crescîndă a mamei, pe măsură ce se apropia ziua reîntoarcerii lui Christopher – obrajii încinși de febră, ochii adînciți în orbite, strălucind de nerăbdarea întîlnirii. El însuși așteptase, curios, întoarcerea soldatului de la război, îmbrăcat în uniformă și decorat cu medalii strălucitoare.„Bye, Baby Bunting, Daddy’s gone a hunting” obișnuia mama să-i cînte înainte de culcare, cînd era mai mic, exorcizînd întunericul însingurat, lipsit de prezența tatălui. „Gone to fetch a rabbit-skin to wrap a Baby Bunting in“. Dar în poartă se oprise un bărbat îmbrăcat în haine civile, care nu se putea lăuda cu nici un act de eroism și nici măcar cu vreo medalie pe care fiul său să o poată lustrui cu venerație.

Dezamăgirea lui William fusese crîncenă. Prezența verilor nu făcuse decît să pună paie pe foc. Adam, tatăl lor și unchiul lui William, căzuse pe front, la Somme, cu trei ani în urmă. Fotografiile lui, îmbrăcate în mătase neagră, ocupau un loc de cinste pe policioara șemineului din Carfax; medaliile lui odihneau pe catifea, într-o casetă de sticlă; lîngă altarul Bisericii Sfînta Maria, în stînga, era așezată o placă în memoria lui.

Roger și Charles îi făceau acum viața insuportabilă. Își băteau joc de tatăl lui care, spuneau ei, nu a fost niciodată un soldat adevărat; sau, dacă a fost, probabil că a făcut războiul aplecat deasupra unui birou, undeva, în India – ce mai încolo și-ncoace, ca unul declarat inapt să facă armata. O dată lăsaseră pe patul lui William o pană albă de care era prins un bilețel scris de mînă: „Pentru tatăl tău“.

Toate astea ar fi fost destul de greu de suportat pentru un băiețel de nouă ani. Dar întoarcerea tatălui a coincis cu ultima sforțare a mamei în lupta cu boala care o măcina de optsprezece luni. „Declinul“, spuneau oamenii cînd își închipuiau că William nu îi aude, iar din felul în care își fereau ochii de el, își dădea seama că se așteptau la ce era mai rău. În ultimele șase luni nu o ținuse în viață decît gîndul la reîntoarecerea lui Christopher. El vedea asta în ochii mamei de fiecare dată cînd intra în dormitorul ei rece: o nerăbdare mistuitoare care o înflăcăra și o epuiza.

La două luni după venirea lui Christopher, chiar înainte de Crăciun, cînd toată lumea părea că se pregătește de sărbătoare, pentru o nouă naștere în vechea lume, mama sa se stinsese în somn. Deși știa că e nedrept, William îl învinovățea pe tatăl său pentru moartea ei. Christopher însuși purta în suflet un sentiment vag de vinovăție, care nu făcea decît să accentueze acuzațiile nerostite ale fiului său. Adevărul era că se simțea stînjenit în prezența băiatului și nu reușea să se obișnuiască nicidecum cu ideea morții soției sale. Nu era omul care să caute sau să dea explicații. În iarna aspră care urmase se plimbase ore în șir pe cîmpia pustie și înghețată, căutînd să scape de sentimentul chinuitor de vinovăție sau cel puțin să-l domolească pentru un timp. Păstra o distanță dureroasă între el și băiat.

Primăvara care venise afînase ogoarele și așternuse primele flori peste mormîntul Elizabethei, dar nu făcuse nimic pentru a-i apropia pe tată și pe fiu. Apoi, brusc, totul se schimbase. Într-o zi, cînd Christopher era plecat la Hexham cu sora lui, Harriet, William se strecurase neobservat în camera tatălui său și deschisese biroul. Ce căuta? Nu știa nici el exact. Poate că încerca să-l cunoască mai bine. Și, într-un fel, chiar reușise.

În sertarul din dreapta, sus, găsise printre hîrtii o cutiuță roșie. Pe capac era gravată coroana regală, iar înăuntru se afla o medalie în formă de cruce. William o recunoscu imediat: era Crucea Victoria. Văzuse o reproducere a ei într-o revistă, în timpul războiului. Într-un plic așezat lînga cutie descoperi o scrisoare de la Palatul Buckingham, în care maiorul Christopher Wylam era felicitat în termeni elogioși pentru „curajul deosebit cu care își servise Regele și Patria“.

Zile întregi William oscilă între emoția provocată de descoperirea făcută și sentimentul de vinovăție stîrnit de modul în care ajunsese la ea. Duminică, după slujbă, își mărturisi păcatul preotului. Acum avea atît de mare nevoie de o explicație, încît uită de teama de a fi pedepsit. Iar în după-amiaza aceea, pentru prima oară, stătuseră de vorbă în biroul lui Christopher, pînă ce focul se stinsese în șemineu, prefăcîndu-se în cenușă.

Christopher îi povesti băiatului că războiul înseamnă mai mult decît bătălii, tancuri sau avioane; că războiul lui din India, purtat de unul singur, fusese plin de boli și de trădări; și că tot ceea ce îi spusese acum trebuia să rămînă un secret inviolabil, cunoscut doar de ei doi.

Din ziua aceea începură să se apropie, împărtășind, în sfîrșit, durerea celuilalt, atît cît puteau. Hotărîră ca William să mai rămînă cel puțin un an la Carfax, după care vor vedea dacă va pleca sau nu la o școală din oraș. Cînd veni vara, mormîntul Elizabethei era acoperit cu trandafiri.

Ajunseseră la Tatăl Nostru. Preotul spunea cu glas tare rugăciunea binecunoscută, intonînd-o cu o blîndețe exersată. Probabil că o repetase de mii de ori în viața lui. Era un bărbat tînăr, abia trecut de treizeci de ani; în timpul războiului servise ca preot militar. Christopher era curios să știe la ce se gîndea în timp ce rostea rugăciunea. La Hristos, răstignit pe crucea misiunii Sale, țintuit în piroane mari la mîini și la picioare? La solemnitatea gesturilor sale zilnice? La misiunea lui de preot, care îl îndreptățea să unească și să despartă, să blesteme și să binecuvînteze? Sau, poate, la cina care îl aștepta, la plăcinta cu carne și napi și la cartofii prăjiți, plutind în sosul gros?

Un observator atent ar fi remarcat fără dificultate că Wylam era un englez care trăise prea puțin în Anglia. Nu se simțea în largul lui în hainele groase, de iarnă, iar pielea păstra acel bronz dat de soarele țărilor calde. Părul blond, albit de soare, era pieptănat pe spate, dezvelindu-i fruntea îngîndurată. Pielea de la colțul ochilor era brăzdată de riduri fine care se întindeau spre tîmple, ca firele unei pînze de păianjen. Ochii negri, umbriți de gene grele, erau limpezi, cu o privire pătrunzătoare care, de multe ori, îi surprindea pe cei din jur. Lăsa impresia – sau poate că era doar efectul luminii înșelătoare a lumînărilor – că nu vede ce se petrece în jurul său, ci privește mai departe, spre zări străine.

Își plimba ochii roată prin biserica micuță. Nu se încumetase prea multă lume să iasă din casă în seara aceea. Stranele din față erau ocupate de bărbați, femei și copii neastîmpărați, unii dintre ei cu adevărat evlavioși, alții, mînați doar de puterea obișnuinței sau de un anume sentiment al datoriei. El însuși venise doar de dragul lui William și, poate, în semn de căință pentru că o trădase pe Elizabeth.

Preotul rupse ostia și duse la buze dumicatul din Trupul lui Hristos. Ridică potirul și sorbi din Sîngele Lui, din sîngele lumii, înroșit de iertarea păcatelor.

Christopher încerca să-și imagineze ce gust avea vinul transformat în sînge și simți în gură gustul acru al fierii. Părintele Middleton predica despre Nașterea lui Hristos și se ruga pentru ca pacea Crăciunului să dăinuie tot anul următor; dar Christopher nu simțea nici o bucurie pentru sosirea Pruncului Sfînt. În seara aceea în inima lui Christopher nu era decît o nesfîrșită furie mută îndreptată împotriva lui Dumnezeu și a fericitelor sărbători prilejuite de Nașterea Lui.

Liniștea deveni mai profundă cînd preotul ridică o bucată de anafură și o arătă credincioșilor:

― Ecce Agnus Dei,iată Mielul lui Dumnezeu, ecce qui tollit peccata mundi, Cel ce ridică păcatele lumii.

Unul cîte unul, enoriașii se ridicară, îndreptîndu-se spre altar, cu spatele înconvoiat sub povara păcatelor. Christopher se ridică și, împreună cu William, se alătură șirului de păcătoși în așteptare. Un bătrîn îngenunche și deschise gura, scoțînd pe jumătate limba, ca să primească fărîma din trupul Domnului.

― Corpus Domini nostri…

„Așa de multe păcate, gîndi Christopher în timp ce privea reflexele argintii din flacăra lumînării. Ostia atinse vîrful limbii bătrînului. Păcate grave, păcate de moarte, cele șapte păcate capitale. Păcate făcute cu voie sau fără voie, păcatul trufiei, al desfrînării și al lăcomiei, păcate trupești, păcate sufletești. Păcatele cu văzul, cu auzul, păcatele inimii.“

―Jesu Christi…

Îngenunche și deschise gura. Simți gustul fad, uscat, al ostiei între buze.

― … custodiat animam tuam in vitam aeternam. Amen.

La moartea Elizabethei o părticică din el pierise împreună cu ea. În cursul după-amiezei trecuse cu William pe la mormîntul mic, acoperit cu zăpadă, ascuns printre celelalte, în spatele bisericii. De-acum trupul ei aparținea țărînei. În minte îi reveniră frînturi de imagini de la înmormîntare – gerul pătrunzător, pămîntul tare ca fierul, lopețile neputincioase, caii negri scoțînd aburi pe nările subțiri, aburi ce rămîneau suspendați, stingher, în aerul rece și rarefiat.

Și-o amintea așa cum fusese în ultimele două luni: cînd palidă, cînd aprinsă de febră, absentă, zăcînd cu fața întoarsă spre perete, dureros de conștientă de apropierea morții. Trecerea ei din lumea asta nu avusese nimic glorios, romantic sau eteric: fusese o femeie tînără, epuizată de durere, chinuită de tuse și expectorații de sînge amestecat cu spută și, în final, răpusă fără milă. După ce se sfîrșise, veniseră cîțiva bărbați care îi arseseră toată îmbrăcămintea și mobila din dormitor și răzuiseră pereții cu o încrîncenare feroce, ca și cum ar fi vrut să scoată din pori miasma apăsătoare a morții. Nu avusese decît treizeci și unu de ani.

O veghease lîngă pat timp de două luni de zile, ținîndu-i mîna într-a sa; timp de două luni fusese conștient clipă de clipă de faptul că deveniseră doi străini. Murise în brațele lui, dar la fel de bine și-ar fi putut da sufletul în brațele asistentei medicale. Îi despărțeau mult mai multe lucruri decît războiul: în lumea lor dragostea era un sentiment tot atît de rar întîlnit ca și iertarea. Se cunoscuseră în Delhi cu unsprezece ani în urmă, la primul bal al sezonului de iarnă. Ea sosise împreună cu „Flota de pescuit“ – contingentul anual de tinere fete în căutare de soți – și rămăsese în calitate de doamnă Wylam. Nu o iubise – fetele din „Flota de pescuit“ nu aveau pretenții legate de dragoste – dar se obișnuise să o ocrotească.

Se așeză la loc în strană. În fața altarului preotul limpezi cupa și începu să recite antifonul:

― Ecce Virgo concipiet et pariet filium.Iată Fecioara va lua în pîntece și va naște un fiu.

Peste o lună Christopher împlinea patruzeci de ani, dar se simțea mai bătrîn. Generația lui – atîți cîți mai rămăseseră în viață – era deja bătrînă; tineri îmbătrîniți, sortiți să conducă un imperiu pe cale de a se nărui și să oblojească rănile lăsate de război. Se înfioră. Europa era amenințată de o nouă încleștare. În urmă cu un an acest gînd l-ar fi lăsat rece. Însă acum se temea pentru fiul lui.

Spre deosebire de atîția alții care luptaseră în tranșeele din Franța și din Belgia, trupul și mintea lui Christopher rămăseseră intacte. Dar lupta care se purta înăuntrul lui, acel război tenebros, secret și murdar, despre ale cărui amănunte nici măcar nu avea voie să vorbescă, îl schimbase. Revenise cu trupul întreg, dar cu sufletul zdrențuit: rece, rece și stingher, sufocat de praful ținuturilor indiene care îi umpleau gîtul, plămînii și nările cu un iz amărui și sec.

Moartea Elizabethei, survenită atît de curînd după întoarcerea lui, transformase acea senzație într-un lucru palpabil, permanent, înghețat, dur, pietrificat în sîngele lui, de neînlăturat. Era ceva plămădit în parte din sentimentele firești născute de război și de confruntarea cu moartea: amărăciunea, neputința de a se putea bucura, o anumită răceală în manifestarea sentimentelor, durerea chinuitoare, senzația acută a lipsei oricărui sens. Dar mai erau și alte sentimente care îl surprindeau: conștientizarea profundă a valorii umane, ascunse în spatele aparențelor, compasiunea, atît față de oamenii pe care îi ucisese, cît și față de sine în momentele în care dăduse dovadă de cruzime, resemnarea de a accepta ceea ce i se părea ca fiind inevitabil. Uneori visa la munți înalți, înveșmîntați în alb și la lacuri cu oglinda netedă și apa răcoroasă. Și petrecea foarte mult timp cu William.

Preotul dădu citire ultimului Psalm, oamenii murmurară ultimele rugăciuni și cîntară imnurile vecerniei și slujba se sfîrși. Christopher îl luă de mînă pe William și ieșiră amîndoi în întunericul serii. Era duminica din ajunul Crăciunului, dar îi venea greu să creadă că Mîntuitorul se va mai întoarce vreodată în lume.

Nici unul dintre ei nu observă mașina care îi pîndea ascunsă în penumbra din josul străzii.