Al saptelea sanctuar

Al saptelea sanctuar de Daniel Easterman

PARTEA

I

„Atunci să vă alegeți cetățile,

care să vă fie cetăți de scăpare,

unde să poată fugi ucigașul...”

Numerii 35:11

1

Cambridge, 198...

O pâclă deasă persista pe malul fluviului, plutind deasupra parapetului și a stâlpilor de susținere ai podului arcuit. O simțea învăluindu‑l ca o amenințare nedeslușită, pe măsură ce se apropia de porțile înalte de fier care dădeau către Butt Close și curtea estică a Colegiului Clare, retras discret între Trinity Hali și Kings. Pietrișul cenușiu și rece scrâșnea sub pași, și se înfioră din nou, simțind îmbrățișarea umedă a vântului tăios de noiembrie. În dreapta lui, pe malul opus al fluviului învăluit în ceață, fereastra înaltă dinspre latura vestică a Kings Chapel părea încremenită în cadrul ei din piatră marcată de trecerea vremii, prinzând și distorsionând, în ochiurile de sticlă colorată, razele palide ale soarelui de apus. Văzută din interior, fereastra arăta, probabil, ca o explozie de scântei albastre și aurii, născute din mănunchiul de raze frânte și risipite asemenea unor pete de cerneală translucidă, picurată pe lespezile de calcar ce se întindeau până în pragul ușii masive.

Își continuă drumul și curând priveliștea dispăru dincolo de zidurile colegiului, lăsând la vedere doar perimetrul strâmt al curții. De jur împrejur, una câte una, luminile începuseră să se aprindă în încăperile tăcute. O dată cu lăsarea serii, liniștea, intimitatea tainică a vieții universitare își făceau simțite prezența, ca întotdeauna în acel moment al zilei. Puțini vizitatori aveau privilegiul de a asista la asemenea clipe, rezervate pentru sine de bătrânul Cambridge în timpul lungilor nopți geroase, când fluviul îngheța sub suflarea rece a vântului iscat dinspre Fens.

Zgribulit de frig, John Gates se simțea stingher și singur în lumea aceea tihnită, cu luminile pâlpâinde, animată doar de tremurul blând al limbilor de foc. Venise la Cambridge cu patru ani în urmă, pe când avea douăzeci și unu de ani și cerneala nu se uscase încă bine pe diploma de merit obținută la Facultatea de Arheologie din Manchester – un provincial dureros de conștient de lipsa lui de experiență academică, nehotărât, neiubit, nesigur de ceea ce‑i rezerva viitorul. În cursul primului trimestru petrecut la Kings descoperise dragostea și astfel se împăcase oarecum cu acel ceva nedefinit care îl dezamăgise în viață. Louise rămăsese alături de el, îl suportase mai mult timp decât o făcuse vreodată altcineva, îndurase și trecuse peste incertitudinile lui pesimiste, descoperise căldura în firea lui stearpă și pedantă și, în final, îl părăsise, copleșită de povara crescândă a propriilor ei îndoieli stârnite de el însuși. Asta se întâmplase cu aproape un an în urmă. De atunci își petrecuse timpul călătorind până la extenuare și terminase ultimul capitol al disertației de doctorat, apăsat de regrete și de sentimentul deprimant al inutilității. Părinții nu‑l puteau ajuta, prieteni apropiați nu avea, trăia într‑o lume pustie, preocupat doar de cărți și de munca lui de cercetare.

Privi în urmă și se înfioră. În spatele lui umbrele stăteau atârnate de zidurile goale, estompate din loc în loc de firicele de lumină. Năluci? Crăciunul trecut, Crăciunul acesta și Crăciunul care va urma. Curând va sosi Crăciunul și zăpada imaculată se va așterne peste peluze, curți și alei. Toate nălucile din Cambridge se vor aduna pe străzi, privind ferestrele luminate și ascultând colindele cântate în pâlpâitul luminărilor. Generații după generații de năluci, o succesiune de bărbați și de femei care‑și măcinaseră zilele în hrubele universității și se stinseseră, păstrând încă pe vârful limbii gustul ceaiului cu lapte, cu părul de mult mort prins încă în dantela fină a chiciurei din diminețile geroase. Anul acesta avea să li se alăture o prezență lipsită de trup, alunecând tăcută pe lângă viețuitorii prinși în mirajul sărbătorilor.

Cu gândurile la mii de kilometri depărtare de ruinele imperiului dispărut, lăsă în urmă ghereta portarului, trecând pe sub arcada joasă a porții principale, spre Trinity Lane, acolo unde dispare în spatele clădirilor vechii școli. Coti brusc spre dreapta și ieși pe portița care dă spre aripa de vest a King Chapel. În spatele lui un profesor universitar ieși din pasajul clădirii Senatului, pedalând fericit pe o bicicletă uzată, așa cum făcea în fiecare seară de cincizeci de ani încoace. John mută teancul subțire de cărți și dosare din mâna stângă în cea dreaptă, ocoli prin spate capela și păși în intrândul dintre zidul acesteia și peretele cenușiu al clădirii Gibb. Când ajunse în dreptul ușii dinspre sud, tăcerea se risipi, făcând loc murmurului difuz al corului din interior, cu voci înăbușite de blocurile grele de piatră ale zidului. Își privi ceasul. Era aproape ora patru – repetiția începuse de vreo zece minute. Se pregăteau pentru slujba de începutul postului de Crăciun, de care îi despărțeau doar câteva zile.

Portița de fier pentru accesul enoriașilor în portalul capelei rămânea încuiată până la 5:15, când urma să înceapă slujba de seară. Deodată, fără să știe de ce, sări peste ea și împinse ușa de la intrare. Pătrunse în naosul spațios și gol, învăluit de întunericul care abia lăsa să se distingă bolta în formă de evantai de deasupra capului. Doar în strana din dreapta pâlpâiau câteva luminări, iar flăcările lor și umbrele alungite se unduiau parcă în acordurile muzicii. Preț de o clipă se lăsă o tăcere profundă, apoi vocile se înălțară din nou, intonând un alt cântec. Îl recunoscu imediat: era o colindă din secolul al șaisprezecelea, „Remember, o thou man”, în aranjamentul lui Ravenscroft. Rămase nemișcat și își îndreptă privirea spre coloanele încrustate ale căror vârfuri se pierdeau undeva în negura care învăluia tavanul. Gândurile îi zburară spre sărbătoarea Crăciunului.

Stând acolo, în naosul vast, învăluit de acordurile suave ale muzicii, avea senzația că atunci când va sosi duminica el nu se va afla printre cei prezenți la slujbă, că viața lui la Cambridge se va sfârși brusc. Iar dacă asta se va întâmpla cu adevărat, ce îi mai rămânea de făcut?

Ieși în întunericul serii, sări din nou peste portiță și porni spre locuința preparatorului său, profesorul Greatbatch, aflată în clădirea Bradley, lângă fluviu. Doctorul Greatbatch îl invitase la un pahar de sherry pe la ora patru, în compania celor doi examinatori, înainte ca aceștia să treacă la sarcina mult mai serioasă de a‑l perpeli, punându‑i întrebări legate de teza de doctorat. Aici, la Cambridge, tortura se practica în mod civilizat. În jurul curții din față se aprinseseră luminile și oamenii începuseră să se perinde prin poarta de la Kings Parade, scurtând drumul spre casă prin curtea colegiului. Pașii răsunau pe aleile înghețate. Ușa clădirii Wilkins se închidea și se deschidea, făcând loc studenților care intrau sau ieșeau din cancelarie. Se simțea ca o fantomă care trecea pe lângă ei, nebăgată în seamă, nevăzută, o siluetă subțire ca o umbră, strângând la piept teza, asemeni unei amulete care l‑ar fi apărat de un rău iminent.

Ajunse la Bodley, intră pe scara „Y” și urcă grăbit treptele spre apartamentul lui Greatbatch, de la etajul al treilea. Profesorul era un tip bizar: membru în consiliul colegiului vreme de vreo douăzeci de ani, fusese căsătorit o scurtă perioadă de timp – cel puțin, așa se zvonea – apoi trecuse printr‑o tragedie misterioasă și se retrăsese în locuința în care trăia și acum. Gates descoperise în acest bărbat uneori mohorât, de multe ori introspectiv și ultrasensibil, prietenul și mentorul de care avea atâta nevoie. Profesorul abia dacă intervenise în lucrarea lui Gates, dar conversațiile purtate împreună, prelungite de nenumărate ori până în miez de noapte sau chiar mai târziu, îl călăuziseră pe nesimțite și îi deschiseseră ochii asupra nuanțelor fine ale profesiunii sale. Pentru un om care nu pusese niciodată piciorul în Orient, Greatbatch vorbea extraordinar de bine araba și cunoștea toate șantierele arheologice din sudul Arabiei, cu toate că nu participase la nici o expediție și nu ținuse în mână vreo unealtă folosită în mod obișnuit la săpături. Greatbatch trăia în și prin explorările și cărțile altor oameni, însă putea extrage din ele lucruri care treceau neobservate pentru cei cu experiență nemijlocită de teren, făcea corelații pe care aceștia erau incapabili să le sesizeze. Fără toate acestea, Gates simțea că ar fi rămas un dascăl competent și truditor, însă datorită lui el dăduse frâu liber entuziasmului și imaginației, așa că acum se simțea fermecat până și de cele mai seci texte, iar praful stârnit de săpăturile arheologice de rutină împrumutase ceva din patina vieții.

Deschise ușa din afară și ciocăni scurt la cea de‑a doua ușă. Aceasta se deschise imediat și în cadrul ei apăru Greatbatch, o siluetă înaltă, cu figura răvășită, părul în dezordine, întruchipare desăvârșită a excentricității absolute la care visează profesoarele înăcrite și elevele din ciclul inferior în timpul lungilor luni de vară ce premerg reînceperii cursurilor. Bărbatul uscățiv se uită întrebător la Gates, ridică din sprinceană, apoi îl trase înăuntru.

— John, șopti el, ca și cum ar fi împărtășit împreună un secret de temut, vino repede înăuntru. Cred că afară e un ger de crapă pietrele. A trebuit să dau drumul la căldură și cred că în curând va fi cald și bine.

Gates se strecură înăuntru și închise ușa cu grijă în urma sa. Dând brusc de căldură și observându‑i pe cei doi bărbați stând în picioare, lângă fereastra din capătul opus al încăperii, se simți cuprins de un sentiment de stânjeneală. Nici nu apucă să se dezmeticească bine că se trezi apucat de braț de Greatbatch și tras în viteză în direcția celor doi străini, un bărbat brunet, în jur de vreo treizeci și cinci de ani, și un bătrân cu părul coliliu, care îi părea ciudat de familiar.

— John, dă‑mi voie să te prezint examinatorilor tăi, spuse Greatbatch, arătând cu dreapta către bărbatul mai vârstnic. Ai auzit, desigur, de reputatul profesor Paul Haushofer. A sosit azi după‑amiază de la Heidelberg și am reușit să‑l conving să rămână cel puțin până duminică.

Bătrânul avea un aer bolnav, cu fața palidă și trasă, cu trupul pipernicit ascuns în hainele ce păreau cu câteva numere mai mari. În timp ce îi întindea mâna, John se strădui din greu să găsească asemănarea cu chipul cu ochi mari, pătrunzători, din fotografiile pe care le văzuse. Haushofer îmbătrânise, probabil, rapid, își zise John, de vreme ce se schimbase atât de mult. Îi fulgeră prin minte gândul că bătrânul era pe moarte. Și totuși, mâna care o strângea pe a lui era puternică, iar ochii, plini de energie.

— Ei bine, zise bătrânul cu voce slabă, dar distinctă, sunt onorat să vă cunosc, în sfârșit, domnule Gates. Ilustrul doctor Greatbatch, aici de față, mi‑a povestit multe despre dumneata. Iar de curând ți‑am citit teza. E o lucrare impresionantă. Le‑am povestit mai multor colegi despre ea. Mă faci invidios.

Gates tresări. Nu se așteptase la așa ceva. Dintre toți oamenii la care ar fi putut apela să‑i citească teza, Greatbatch se oprise la Haushofer! Oare Greatbatch era, într‑adevăr, nebun? John zâmbi și se încruntă în același timp, strângând mâna bătrânului. Se simțea ca un prost printre acești bărbați, cu pretențiile și ambițiile lui de novice. Simți din nou pe braț mâna lui Greatbatch și se întoarse să facă cunoștință cu bărbatul mai tânăr.

— John, îl cunoști pe Peter Micklejohn, dar nu cred că v‑ați văzut prea des, nu‑i așa?

John scutură din cap.

— Nu. Când am venit aici, doctorul Micklejohn nu avea cursuri, apoi eu am fost plecat în călătorii de studii, așa că nu ne‑am văzut decât rareori, la vreun cocteil.

Micklejohn chicoti. Era un bărbat scund și îndesat, cu o barbă enormă, ca o tufă mică. Prietenii îl porecliseră „Piticul”, iar dușmanii „Omul din Cro‑Magnon”.

— Poate vom avea ocazia să îndreptăm lucrurile după ce se termină cu prostia asta. În vacanță voi pleca la Buraimi, dar mai înainte aș dori să mă sfătuiesc cu dumneavoastră. E timp destul. Stabilim mai târziu, în seara asta.

Profitând de o pauză, Greatbatch se întoarse spre John.

— Bei un sherry? Sigur că bei. Înainte de a trece la treburi mai serioase.

O spusese zâmbind, dar John nu se simțea deloc vesel. Îmbată‑l mai întâi, cam asta era ideea.

Fără să aștepte răspunsul lui John, profesorul se duse la măsuța pe care păstra carafa persană cu portretul lui Nasir al‑Din Shah și o jumătate de duzină de pahare antice de sherry. Gates surâse nervos și‑și înăbuși un oftat. În patru ani nu îndrăznise să mărturisească nimănui, cu atât mai puțin insistentului Greatbatch, că, de fapt, ura sherry‑ul, sau, cel puțin, marca seacă servită în majoritatea apartamentelor din incinta colegiului.

Cu paharele în mână, cei patru bărbați luară loc în jurul mesei de sufragerie. Lemnul bine lustruit capta lumina gălbuie, blândă, a aplicelor, reflecția părea să fie încătușată adânc, sub suprafața lemnului, într‑o altă lume, învecinată, dar totuși atât de depărtată de cea în care se aflau ei, patru oameni aparținând Europei modeme, ale căror vieți și gânduri erau prizoniere ale altei epoci și ale altei regiuni a globului. Fiecare dintre ei avea în față câte un exemplar din teza lui Gates, împreună cu notițele și documentația de care aveau nevoie pentru dezbaterea din seara aceea. Greatbatch murmură câteva cuvinte de introducere, apoi îi dădu cuvântul lui Haushofer. Bătrânul își pironi privirea asupra tăbliei mesei, apoi ridică ochii, fixându‑l pe John.

— Domnule Gates, când am făcut cunoștință, v‑am spus că teza dumneavoastră este impresionantă. Nu am făcut‑o ca să vă flatez. Nu am nevoie și nici nu doresc să vă laud. Ceea ce am spus este purul adevăr, am fost impresionat. Tăcu, respirând profund. Sunt un om bătrân și de puțină vreme sunt foarte bolnav. Ați băgat de seamă cum m‑am șubrezit. Curând voi muri, poate chiar înainte de Crăciun.

În încăpere domnea o liniște apăsătoare. Bătrânul continuă:

— Dar asta nu mă sperie. Trebuie să se întâmple, nu‑i așa? Totuși, mă bucur că v‑am citit teza. Promiteți mult, domnule Gates, veți ajunge departe. Mă bucură gândul că las în locul meu o persoană ca dumneavoastră. Mă simt ușurat.

În lucrarea dumneavoastră sunt câteva lucruri absolut remarcabile. Ați făcut câteva descoperiri interesante și ați avansat teorii extrem de incitante. Desigur, nu sunt de acord cu toate, dar le găsesc foarte bine argumentate. Una dintre descoperiri este extrem de provocatoare, dacă vă conduce la ceea ce sperați – sunt convins că știți la ce mă refer. Ei bine, înainte de a discuta despre aceasta, cred că ar trebui să examinăm aspectele de rutină. Să vedem... Da, la pagina cincisprezece pomeniți de existența vaselor din perioada târzie a Kassitului în mormintele Umm al‑Nar de la Abu Dhabi...

Deci a început.

În camera caldă, legănat de murmurul blând al vocilor și de umbrele prelungi, John își vedea viitorul modelat în intervalul unei singure seri. De‑acum știa că va obține doctoratul, poate va fi încurajat să candideze la un loc în consiliul colegiului, că va fi sprijinit în obținerea de fonduri, ajutat să facă descoperirea de care era sigur că îl aștepta anume pe el, cu condiția să poată găsi oameni și echipament pentru a începe săpăturile. Poate că nici nu va fi nevoie de săpături. Și mai știa că numele său va deveni sinonim cu acea descoperire, ca cel al lui Schliemann cu Troia, ori al lui Wooley cu Ur. Va face mai mult decât să țeasă teorii în legătură cu trecutul, decât să scotocească printre ruine sumbre; el va readuce la viață o părticică din trecut.

Ceasul de perete de lângă șemineu ticăia monoton. Gazul șuiera, alimentând focul zglobiu din încăperea veche și confortabilă. Afară începuse să ningă și fulgii albi pluteau deasupra fluviului, așezându‑se pe peluze și acoperind cu un strat imaculat toate imperfecțiunile. Întrebările și explicațiile elaborate care urmau aveau puțină importanță. Ceea ce conta era liniștea, sentimentul de apartenență, de siguranță. John ar fi vrut ca seara să nu se mai termine, ca întunericul să învăluie la infinit Cambridge‑ul și lumea, ca el să poată sta așa, privind luminile reflectate de mobila lustruită din cameră, până la sfârșitul timpurilor.

Nici unul dintre ei nu auzi ușa deschizându‑se. Era un obicei încetățenit în colegiu de a lăsa ușa descuiată atunci când locatarul se afla acasă. Oamenii se vizitau des. Ușa se închise cu un zgomot surd. În prag stătea un bărbat, cu chipul ascuns de penumbra din fața intrării. Greatbatch înălță capul, mijindu‑și ochii spre ușă.

— Da, cine este? Tu ești, Jonathan? Suntem în mijlocul unei discuții care mai durează o oră sau două. Mă tem că nu te pot primi. Poate terminăm până la ora mesei și ne vedem la cantină.

Bărbatul de lângă ușă nu spuse nimic. Apoi ieși din penumbră. Nu era Jonathan. Nu era nici unul dintre locatarii scării „Y”. Era un bărbat tânăr, dar expresia feței și modul în care stătea erau ale unui bătrân. Avea o figură gravă, distantă, mai degrabă un scut decât o graniță cu lumea din jur. Pielea îi era palidă, asemenea alabastrului. Lui Greatbatch îi amintea de o statuetă din sudul Arabiei, a unui zeu din alabastru pal. Era înalt și suplu, dar bine făcut, nu slab sau lipsit de vlagă. Ochii îi erau ageri, dar fără să dezvăluie nimic. Purta haine în nuanțe deschise, asortate cu tenul. În general, aducea mai degrabă cu un manechin de mucava. Sub trenciul de culoare deschisă, descheiat la nasturi, se zărea costumul și cămașa în nuanțe asemănătoare. Nu era destul de gros îmbrăcat pentru iarnă; dar, în ciuda palorii feței, nici un semn nu trăda că i‑ar fi frig. În mâna stângă ținea o servietă încăpătoare.

Greatbatch se ridică și se sprijini de spătarul scaunului. Avea o senzație stranie, de teamă, deși își dădea seama că nu avea motive.

— Ascultă, nu poți da buzna chiar așa în camera cuiva. Poate cauți pe altcineva. După cum vezi, suntem ocupați. Ar fi mai bine să te duci la portar.

Bineînțeles că bărbatul nu era dispus să facă drumul înapoi până la cabina portarului de la intrarea în colegiu.

Toți patru se întorseseră și îl priveau fix pe necunoscut. Acesta le vedea fețele mirate aplecate peste masă, ochii curioși, nerăbdători să‑și reia discuția. Își așeză servieta pe podea. Era de culoare neagră și părea grea, ca și cum ar fi conținut documente de mare importanță.

Simțind că‑și pierde răbdarea, Greatbatch se apropie de străin.

— Îmi pare rău, dar trebuie să pleci. Poate că era un străin care nu vorbea engleza și căuta un adăpost împotriva gerului. Dacă dorești vreo informație, portarul te va lămuri cu plăcere.

Nu‑i plăcea individul. Avea o privire ciudată, disprețuitoare, aproape de gheață, ca o pisică sălbatică. Apoi felul în care stătea, privindu‑l, fără să scoată o vorbă. Era neliniștitor.

Bărbatul scoase încet mănușa strâmtă de pe mâna dreaptă și o strecură în buzunarul interior al hainei. Când scoase din nou mâna, dădu la iveală un revolver lung și negru, prevăzut cu amortizor. Greatbatch privi siderat cum pistolarul ridică arma grea, o strânge între ambele palme și i‑o lipește de cap. Părea o farsă, dar, în realitate, era departe de așa ceva. În spatele lui, colegii lui Greatbatch priveau uluiți. Micklejohn se ridică în picioare, împingând scaunul în spate cu un gest hotărât. Un jaf armat, gândi Greatbatch, incapabil să creadă că i se întâmplă o astfel de enormitate. Va trebui să anunțe poliția și să întărească paza colegiului.

Degetul bărbatului apăsă ușor pe trăgaci, trăgându‑l în spate fără greutate, cu gesturi care trădau obișnuința. Se auzi un sunet înfundat și sângele țâșni prin rana din ceafa lui Greatbatch. Arma avu un ușor recul în momentul în care asasinul o ridică, retrăgând‑o din direcția victimei. Gaura din fruntea lui Greatbatch se înroși. Ochii i se lărgiră cuprinși de oroare și neîncredere. Genunchii i se muiară și se prăbuși fără un sunet pe podea, pătând covorul cu sânge.

În mintea lui John Gates începură să reverbereze sâcâitor cuvintele colindei:

Amintește‑ți, o tu omule.

Trăia un coșmar. Un ucigaș care nu scoate o vorbă, Greatbatch împușcat în propriul său sanctuar, moartea instalată în odaie. Micklejohn porni spre necunoscut, nehotărât cum să procedeze, furios din cauza revolverului, dar în același timp înfricoșat.

— Ce dracu’ se petrece?

Țipătul păru slab și ridicol, genul de vorbe rostite de actorii amatori pe scenă. Dar ce‑i poți spune unui individ care tocmai ți‑a ucis, cu sânge rece, prietenul? Care ține încă în mână arma și nici măcar nu‑i tremură degetele.

Nu era timp de gândire. Bărbatul ridică revolverul pentru a doua oară și îl îndreptă spre Micklejohn. Bărbosul scoase un strigăt incoerent, ultimul înainte de moarte. Nu avu răgazul să scoată o vorbă. Se auzi un pocnet și glonțul se înfipse exact între ochi, acolo unde nasul se îngemănează cu fruntea. Proiectilul trecu prin creier și ieși prin partea opusă, frânat de impactul cu oasele. Micklejohn căzu ca un copac retezat.

O, tu omule, o, tu omule.

Cu fața la fel de gravă, fără să trădeze vreun sentiment de bucurie sau tristețe, omul își continuă treaba. Îndreptă arma spre Haushofer. Din vârful amortizorului se ridica un fuior de fum albăstrui. Bătrânul stătea nemișcat, conștient că urma să moară, dar fără să priceapă de ce. Înțelesese că era atins de cancer, ba chiar acceptase ideea, dar ceea ce se petrecea îl depășea. Degetul lipsit de culoare apăsă încă o dată pe trăgaci și proiectilul zbură prin capul neamțului. Cu părul alb colorat în purpuriu de sângele șiroind bătrânul se prăbuși peste masă.

Amintește‑ți, o, tu omule.

John Gates se forța să‑și adune gândurile, să găsească vreo modalitate de a scăpa. Era imposibil să se întâmple așa ceva, nu exista nici un motiv, nici o logică. Cu o clipă mai devreme, își văzuse tot viitorul perindându‑i‑se prin fața ochilor, o viață lungă, dedicată cercetării și descoperirilor. Iar acum, o clipă de nebunie amenința să șteargă totul, printr‑un simplu gest al unui asasin. Sângele i se urcă în cap. Îi era greață și ar fi vrut să plângă. Încercă să articuleze câteva vorbe.

— Eu... zise, dar nu reuși să mai adauge nimic.

Cuvintele i se opriră în gât. Nu era suficientă acea simplă declarație a existenței sale ca persoană? Ce putea spune mai mult un om aflat în fața morții?

Bărbatul se întoarse spre el și zâmbi. Era un zâmbet straniu, rece, dar, într‑un fel, înțelegător. Fără îndoială, sugera speranța. De ce nu vorbea omul? Lui John îi trecu prin cap că era poate mut, ales tocmai din acest motiv ca să devină asasin în numele altei persoane. Se întrebă dacă toți ucigașii erau muți, dacă tăcerea permanentă era calificarea pentru a deveni asasin plătit.

Brusc, i se păru important să afle aceste lucruri, dar acum când se afla față în față cu propriul lui călău, nu mai avea timp să pună toate întrebările care îi veneau în minte.

Observă că bărbatul avea pe obrazul stâng o cicatrice lungă, decolorată. I se părea oarecum banal ca un ucigaș să se plimbe cu o cicatrice pe față. S‑ar fi așteptat ca asasinul să fie o persoană mai deosebită. Zâmbetul încreți pielea de pe cicatrice. Ochii i se îngustară în timp ce arma se fixă asupra feței lui John. Gates privi mâinile fascinat. Nu aveau nici cel mai mic tremur, nici un semn de nervozitate. Bărbatul mai făcuse astfel de treburi și avea să mai facă. John își aținti ochii asupra degetului care odihnea pe trăgaci. Gândurile îi alergau scăpate de sub control, obsedate de cuvintele colindei.

Timpul tău s‑a scurs.

Glontele își croi drum prin capul lui Gates, sfâșiind colinde și rime, și imagini de reni, și toate amintirile, și sunetele Crăciunurilor trecute și prezente și ale celor viitoare, amestecându‑le cu o masă informă de țesut mort. Trupul i se prăbuși pe masă și picăturile de sânge începură să se prelingă pe paginile albe ale tezei de doctorat, asemeni unor boabe de vâsc.