Fratia Mormantului

Fratia Mormantului de Daniel Easterman

UNU

Gtv’at ha‑Mivtar, Ierusalimul de Nord

Octombrie 1968

Mormintele fuseseră acolo dintotdeauna. La început mândre, apoi ascunse, apoi în întregime pierdute – loc tainic unde moartea continua să‑și facă datoria, nevăzută și neîntreruptă. Timp de secole, orașul fusese retras, aproape lipsit de importanță. Cei vii cunoscuseră moartea, cei care‑i bociseră fuseseră la rândul lor bociți, iar câmpiile morții fuseseră mereu lăsate în singurătatea lor. Nimeni nu‑și clădise casa peste ele, nu‑și înfipsese plugul în pământul lor, nu‑și lăsase oile să pască printre ele.

În oraș fusese foc și foamete. Armate trecuseră prin el. Turnurile înalte se prăbușiseră, soarele se transformase în sânge, iar cenușa plutise în vânt ca o ninsoare neagră de sfârșit de iarnă. Zei noi veniseră să locuiască pe ruinele Templului.

Cu un an în urmă, vechiul Dumnezeu reintrase în luptă. Armata israeliană cucerise Ierusalimul de Est, alungându‑i pe adversarii arabi înapoi peste Iordan. Șofarul răsunase din nou pe colina Templului. Acum buldozerele cutreierau bătrânele dealuri, săpând drumuri și netezind pământul pentru a face loc caselor, școlilor și spitalelor. Urmașii celor morți veniseră să‑și revendice moștenirea.

Cu o lună în urmă, în timp ce un buldozer săpa într‑un deal numit Giv’at ha‑Mivtar, la vest de șoseaua Nablus, unul dintre muncitori văzuse primul mormânt. Erau trei cu totul, grupate, dar situate pe niveluri separate, Unul era accesibil numai prin bolta de deasupra, fiindcă intrarea fusese deja acoperită de noua șosea care se construia.

O echipă de arheologi de la Departamentul Muzeelor și Antichităților primise un termen de o lună pentru a studia mormintele și conținutul lor. La sfârșitul acestei perioade, adică după doar câteva zile, oasele trebuia să fie reașezate în sarcofage și îngropate la loc. După aceea buldozerele și compresoarele aveau să se întoarcă, pentru a turna smoală și ciment în fâșii topite, iar morții aveau să‑și reia somnul.

Gershon Aharoni se împiedica, înjură în barbă și se întoarse la bărbatul din spatele său.

— Fiți atent, aici e o mică treaptă, spuse el, străduindu‑se să zâmbească, și‑i întinse italianului o mână de sprijin. Trebuia să‑și reprime nervii, iritarea de a se afla, pur si simplu, acolo. Existau multe lucruri urgente de făcut la muzeu, iar timpul era și așa puțin. Îi venea să‑l bată pe Kaplan pentru că îi dăduse această treabă.

Fă tot ce poți, Gershon. Plimbă‑l. Stârnește‑i interesul. Lasă‑l să‑și bage nasul puțin, să se murdărească pe mâini, să găsească un artefact. Ascunde tu unul într‑un loc în care să dea ușor peste el, fă‑l să se simtă implicat. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, îndulcește‑l cumva. Dacă e nevoie, spune‑i că ne așteptăm din clipă în clipă să găsim rămășițele lui Iisus, ale Fecioarei Maria și ale celor doisprezece apostoli la un loc. Și capul Sfântului Ioan Botezătorul și Sânii Salomeii, dacă pare ușor de dus de nas. Dar convinge‑l să cheltuiască bani. Mulți bani. Atât cât e nevoie pentru o fundație de cercetare și un muzeu nou. Lasă‑l să‑și folosească imaginația, dacă are. Fondul Episcopului Migliau pentru Arheologie Biblică – vezi dacă‑i place cum sună. Poate să‑l scrie cu litere mari de zece picioare, dacă‑i face plăcere. Totul e să‑l aduci mâine dimineață la biroul meu, cu aerul unui om care‑și câștigă existența semnând cecuri.

— Mulțumesc. E mai întuneric decât mă așteptam, răspunse episcopul, sprijinindu‑se o clipă de mâna lui Aharoni, asemenea unui balerin nehotărât, condus pe scenă.

Aharoni înălță brusc lampa care împrăștie o lumină sulfuroasă asupra firidelor lungi și subțiri, scobite adânc în pereții încăperii pentru a servi drept nișe funerare, unele pentru corpuri întregi, altele adevărate osuare de calcar, adăpostind, uneori, relicvele unei întregi familii.

— Până mâine dimineață vom repara generatorul. Dacă preferați, ne putem întoarce atunci.

Și lasă‑mă să mă întorc la oalele mele până la sfârșitul zilei.

Era întuneric afară. Muncitorii de peste drum plecaseră acasă. Nimeni nu mai săpase după ora patru, când cedase generatorul care alimenta lămpile. De vreme ce oricum erau multe de făcut la Institut – obiecte descoperite de înregistrat și măsurat, artefacte de fotografiat, vase de restaurat – toată lumea se întorsese acolo. Dimineață devreme aveau să trimită un tehnician ca să repună luminile în funcțiune. Între timp, Aharoni folosea o lampă de furtună pentru a‑și conduce oaspetele prin mormintele goale.

— Nu, mă simt foarte bine. Poate e chiar mai interesant așa, mai... autentic.

Episcopul Giancarlo Migliau era un bărbat înalt de peste șase picioare, iar prezența lui era impunătoare în peșteră. Avea în jur de patruzeci și cinci de ani; era slab și spiritualizat, parcă lipsit de substanță, cu oase proeminente, dar mișcări line, ca și cum nu s‑ar fi aflat cu totul în spațiul ocupat de corpul său. Stând drept în mijlocul încăpem, părea să o umple, nu prin masivitate, ci prin simplul fapt de a fi acolo. Lui Aharoni îi evoca o sperietoare pe câmp, după furtună, cu brațul negru proiectând o umbră zdrențuită peste straturile de porumb inundate.

Era un om bogat, descendent al unei familii aristocrate din Veneția, una dintre puținele care nu căzuseră în uitare sau nu se stinseseră cu totul în secolul al optsprezecelea Strămoșii lui îndepărtați fuseseră evrei, dar încă de pe timpul primei lor înnobilări își încredințaseră, la fiecare generație, câțiva urmași Bisericii. Frații lui Giancarlo continuaseră cealaltă tradiție a familiei, afacerile bancare, operând acum nu de la mesele simple de lemn de pe Rialto, ci din clădirile uluitoare de marmură din Mestre, Roma si Milano.

De ani de zile, Giancarlo era un amator pasionat de arheologie biblică. Participa la conferințe de câte ori avea posibilitatea, colabora cu câte o lucrare ocazională la cele mai importante jurnale catolice și își folosea cu o mână largă averea personală pentru a înzestra asociațiile de cercetare în domeniu. Petrecea în Israel cel puțin o lună pe an vizitând șantiere arheologice, făcând turul muzeelor și întâlnindu‑se cu studenți la Institutul Franciscan de Arheologie din Ierusalim.

De câteva ori participase la săpături, mânuind o lopățică și o perie fină și descoperise fragmente de vase și lămpi pe care le înmânase experților pentru a fi curățite și catalogate. Acestea fuseseră acolo de pe vremea Noului Testament, locuri în care putea atinge câte un obiect proaspăt scos din argilă și‑și putea spune: „Vasul acesta era aici când Iisus a venit pe pământ” sau putea călca pe un fragment de drum șoptind: „Poate Iisus a călcat aici, chiar pe această piatră.”

Descoperirea mormintelor de la Giv’at ha‑Mivtar îi stârnise imaginația. În măsura în care se putea aproxima, acestea conțineau relicve dintr‑o perioadă cuprinsă între secolul I î.Hr. și distrugerea celui de‑al doilea Templu în anul 70 d.Hr. Curățarea lor era o activitate prea specializată și prea urgentă pentru a permite amatorilor să ia parte, dar el primise aprobarea de a face această vizită, ca să vadă mormintele al căror conținut era examinat la Muzeul Israelului.

— Aici ați găsit trupul barbarului care credeți că a fost crucificat? întrebă el. Cel pe care l‑am văzut la muzeu?

Se aflau în primul mormânt, cel mai mare dintre cele patru, în incinta funerară inferioară, o încăpere dreptunghiulară din care porneau, ca niște raze, opt firide.

— Aici. Aharoni ridică lampa spre o adâncitură din dreapta. Scheletul era într‑un osuar, împreună cu cel al unui copil.

Migliau revăzu în minte oasele: labele picioarelor prin care trecea un piron și tibiile zdrobite de o lovitură puternică. Un sentiment de recunoaștere îi provocase amețeala. Omul putea foarte bine să fi fost unul din cei doi tâlhari crucificați împreună cu Iisus, putea să fi fost răstignit pe muntele Golgotei la câțiva pași de Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Era aproape. Simțea asta.

— Cum îl chema? Ați găsit vreun nume?

— Jehohannon. Numele era scris pe marginea osuarului în arameică.

Episcopul atinsese ușor osul cu un deget. Între el și capul pironului fusese prinsă o bucățică de lemn. Lemn roman și metal roman, instrumentele uciderii lui Dumnezeu. Era cald și zăpușeală în mormânt, ca și cum de secole n‑ar mai fi pătruns nici un pic de aer curat.

Migliau oftă. Simțea că‑l apasă tavanul jos al încăperii. Lampa pâlpâi. Umbre se târâră pe pereții de stâncă ciopliți grosolan. Niciodată nu fusese în stare să suporte ideea morții, conștiința decăderii ireversibile.

— Ce e acolo? întrebă el, traversând camera spre peretele sudic. Se pare că au lăsat un spațiu larg, fără firide.

— Da, și nouă ni s‑a părut ciudat. Dar să nu uităm că mormântul era departe de a fi plin. N‑au mai avut nevoie să sape firide; în anumite locuri calcarul e foarte dur.

Episcopul își plimbă mâna de‑a lungul peretelui.

— Cred că cineva a lucrat și aici.

Peretele era aspru, ascuțit pe alocuri, ca și cum ar fi fost cioplit cu toporul sau cu dalta. Pipăi cu degetele suprafața de calcar.

Aharoni veni lângă el și înălță lampa, luminând stânca.

— Da, cred că aveți dreptate, spuse el.

Era ciudat. Nu observase înainte, în lumina puternică furnizată de generator. Dar în strălucirea blândă a lămpii de furtună, semnele unei activități se vedeau limpede pe o bucată de perete.

Lucrând cot la cot acum, cei doi urmăriră liniile pe care le lăsase unealta folosită.

— Urmele par să se oprească aici, zise episcopul, trecând cu degetele de‑a lungul unei fisuri aflate aproape la nivelul pieptului.

— Aș spune că s‑au rezumat cu săpatul la această zonă centrală, adăuga Aharoni, delimitând o suprafață de aproximativ trei picioare pătrate.

Își plimbă un deget pe laturi, întâi pe cea din stânga, apoi pe cea din dreapta, de sus în jos. Câteva bucăți de calcar căzură pe pământ. Aplecându‑se, desenă latura de jos a pătratului, apoi se ridică și se îndepărtă de perete.

Migliau se întoarse și îl privi. Fața îi era în umbră, ochii nu i se vedeau deloc.

— Ăsta nici măcar nu face parte din perete, rosti el.

Vocea îi răsună spartă, imaterială. Zidurile groase o îngropară și pe ea, alături de oase și de carne.

— Ce vreți să spuneți?

Evreul simți un fior de emoție pe șira spinării

— E un bloc de piatră scos afară, apoi fixat la loc și aranjat ca să nu se vadă marginile. Nu înțeleg. Cum de nu l‑ați văzut până acum?

Aharoni știa răspunsul la această întrebare. Lucraseră sub presiunea timpului, grăbindu‑se să facă ceea ce era absolut necesar: măsurătorile camerelor, scoaterea osuarelor din cavități, adunarea fragmentelor de lămpi și vase piriforme împrăștiate pe jos. Nu avuseseră timp pentru detalii subtile. Iar aceste crăpături erau foarte subtile. Chiar și în condiții obișnuite ar fi putut să treacă mult timp neobservate.

— Ar fi mai bine să ne întoarcem la muzeu, să‑l anunțăm pe director. Abia dacă mai este timp să vedem ce e dincolo de perete, dacă o fi ceva. Am putea începe lucrul mâine dimineață.

— Dar noi suntem aici, acum, Mi‑ați spus că timpul vă presează. Cred că ar trebui să aruncăm măcar o privire în seara aceasta.

Migliau nu mai fusese niciodată atât de aproape de o descoperire. Toate săpăturile la care participase până atunci fuseseră relativ banale și aproape încheiate în momentul în care se implicase el. Acum avea șansa de a vedea ceva nou, la prima mână, și chiar de a fi considerat unul dintre descoperitori. Cine putea ști ce se afla în spatele blocului de stâncă. Poate era tocmai ceea ce căuta. Se sprijini cu amândouă mâinile pe una din laturile blocului și începu să împingă.

— Nu cred că e bine...

Aharoni amuți la auzul zgomotului de piatră alunecând pe piatră, purtat de ecou prin toată încăperea.

— Ajutați‑mă, vă rog, strigă Migliau. Stânca e foarte grea.

Lasă‑l să‑și bage nasul puțin, să se murdărească pe mâini, să găsească un artefact.„Ce naiba”, se gândi Aharoni. Bucuria descoperirii era totul. În fond, era arheolog. Asemenea clipe se iveau rar în viață, poate niciodată. Așeză lampa jos cu grija, trecu lângă Migliau și‑și puse mâinile pe piatra grea.

Împinseră amândoi, încordându‑și spatele și brațele, și simțiră greutatea lespezii în picioare, o masă ce vibra dens, părând să aparțină cumva acestui spațiu subpământean. Piatra se mișcă, la început puțin, apoi, pe măsură ce‑i învățară dimensiunile, cu mai mulți țoli deodată. Brusc, o simțiră trepidând, doar o fracțiune de secundă, dar îndeajuns ca să‑și dea seama că începuse să iasă. Împinseră mai tare, cu venele încordate pe gât și mușchii fremătând de efort

Pe neașteptate, piatra le scăpă din mâini și căzu în bezna din spate. O clipă mai târziu se auzi o bufnitură violentă, urmată de o liniște absolută. Cei doi își ținură respirația. Un miros stătut, de aer multă vreme închis, se strecură prin deschizătură în camera în care se aflau. Iar sub acest strat dens de aer nemișcat, în adânc, persista un alt miros, un parfum imperceptibil, vag, îndoliat, de mirodenii. Un moment păru să‑i atingă, apoi dispăru.

Aharoni ridică lampa și o ținu spre intrarea întunecata. Imediat în jurul ei se îngrămădiră mii de umbre. Se aplecă în deschizătură, scrutând întunericul. Când vorbi, în sfârșit, glasul îi era încordat si înăbușit

— Cred că am găsit încă un mormânt

Doi

Aharoni intră primul. Păși atent, ținând lampa cu grijă în față, de teamă să nu miște sau să nu spargă vreun obiect care s‑ar fi putut afla pe pământ. Mormântul era îngust mai mic decât toate celelalte. Dar părea mai finisat și mai ordonat. Părți din pereți fuseseră văruite, iar podeaua, atent măturată. Nu existau firide, doar trei sarcofage mari de calcar, în mijlocul camerei boltite. Erau mai lungi și mai masive decât oricare dintre osuarele găsite în celelalte morminte.

Lui Migliau îi trebui mai mult timp ca să se strecoare prin deschiderea îngustă. Corpul lui mare fu nevoit să suporte o strânsoare mai puternică, dar reuși să treacă, într‑un sfârșit, plin de praf, zgâriat pe alocuri și răsuflând din greu. Simți imediat: acest mormânt peste care dăduseră nu era unul obișnuit Mai corect, își spuse, peste care el dăduse.

Rămase lângă intrare, încordat, urmărindu‑l pe evreu cum se mișca printre coșciuge, se apleca să citească inscripții și apoi se ridica; în lumina slabă, galbenă, calcarul dur căpăta consistența untului. Episcopul încercă să vorbească, dar își simți gura uscată și limba aspră, incapabilă de a articula.

În cele din urmă, Aharoni se ridică în picioare și se întoarse cu fața spre celălalt

— Cred că ar trebui să veniți aici, spuse el. Vocea îi tremura, iar Migliau observă că și mâna în care ținea lampa îi era nesigură. Episcopul simți că i se strânge inima, ca și cum ar fi fost prinsa într‑un burete ud. Mormântul acesta nu era obișnuit, coșciugele acestea nu erau obișnuite și nu conțineau niște oase oarecare. Era absolut sigur. Și siguranța lui îl îngrozi până în măduva oaselor. Ceva îi spunea că găsise ceea ce căutase dintotdeauna.

Distanța dintre perete și sarcofage i se pâru cea mai lunga pe care o străbătuse vreodată; nu erau doar picioare și țoli, nu erau nici măcar secole, ci altceva, mult mă adânc și mai înfiorător.

— Ce e? întrebă el. S‑a întâmplat ceva?

Aharoni era palid, în ciuda luminii galbene. Migliau voia să râdă, să strige, să lovească ceva. Sentimentele îi oscilau de la o extremă la alta. Se simțea prizonier în cripta îngustă.

Evreul își umezi buzele. Auzea sâsâitul slab al lămpii. Își auzea ritmul propriei respirații. În rest, liniște. Nu el dorise acest lucru.

• Înțelegeți arameica? întrebă el.

— Puțin... Mă descurc. Nu sunt specialist, sunt..

— Nu contează. Vreau doar să mă ajutați să examinez aceste inscripții, atât.

— Dar le‑ați examinat deja. Ce spun?

Aharoni nu răspunse. Îl privi misterios pe italian.

— Cred că ar trebui să vă uitați și dumneavoastră, șopti el.

Primul sarcofag era o cutie lungă cu capac țuguiat, decorat cu rozete și linii incizate. Avea cam șase picioare lungime și două picioare lățime. Un sarcofag evreiesc specific pentru acea perioadă. De‑a lungul uneia dintre laturi era o inscripție cu caractere ebraice.

— Înțelegeți? întrebă Aharoni.

Migliau clatină negativ din cap. Nu era decât o simplă cutie plină cu oase, își spuse. Mai întâi carnea fusese lăsată să putrezească, apoi oasele fuseseră adunate într‑o grămăjoară și așezate în acest coșciug. De ce l‑ar tulbura atât de puternic vederea lui?

— V‑o citesc eu. Să‑mi spuneți dacă vi se pare că greșesc.

Aharoni se apleca și aduse lampa mai aproape de inscripție.

Urmează două cuvinte pe care nu le înțeleg, apoi:

După traducerea mea. sună cam așa:

„Acesta este mormântul lui Iacov, fiul lui Iosif, stăpân si păstor... comunitatea din Ierusalim – ucis din ordinul lui Hananiah, mare preot în zilele de după moartea guvernatorului Festus.”

Migliau nu spuse nimic. Aerul i se oprise în piept și nu‑l mai putea da afară. Nu era istoric, dar știa destul de multe ca să înțeleagă ce spunea inscripția și la al cărui trup se referea. Iacov, fratele lui Iisus, primul conducător al comunității creștine din Ierusalim, fusese ucis cu pietre împreună cu alți creștini, în anul 62 d.Hr. Prin decretul Sinedriului, din ordinul iui Hananiah – Anania.

Episcopul nu știa ce să facă. Voia să plângă, să strige sau să găsească alt mijloc de a‑și exprima emoția pe care o simțea, dar nu reușea decât să se uite fix la piatră, ca și cum însăși vederea acesteia l‑ar fi împietrit. În cele din urmă, expiră aerul din plămâni, se întinse după Aharoni și‑l apucă strâns de braț.

— Sunteți sigur? întrebă el.

Evreul îi prinse la rândul lui mâna, desfăcându‑i degetele. Făcu o pauză.

— Nu, nu sunt sigur. Literele sunt șterse, lumina e slabă. Dar cred că nu mă înșel. Când le veți vedea și pe celelalte două, veți înțelege.

— Ce să înțeleg?

— Veți vedea. Evreul tăcu și se duse la cel de‑al doilea osuar Era mai simplu decât celălalt, dar în rest avea același model și aceeași finețe. Pe capac era sculptat conturul unui copac, dar pe părțile laterale nu era nici un ornament, doar o inscripție scurtă. Migliau știa cum avea să sune. Știa de mai mulți ani.

citi Aharoni nesigur, ca și cum cuvintele ar fi refuzat să i se dezvăluie. „Corpul lui Miriam, soția lui Iosif, mama lui Iisus și a lui Iacov. Pacea fie cu ea.”

Lumina arunca umbre fantomatice pe pereți și pe tavan. Migliau avu impresia că le auzea mișcările, asemenea unor uriașe aripi negre bătând într‑un spațiu închis, aripile unor păsări oarbe, furioase. Ridică o mână, ca și cum ar fi vrut să le alunge, dar umbrele se liniștiră și o părăsiră în cea mai adâncă tăcere.

— Mai e unul, spuse Aharoni. Lui Migliau i se păru că vocea venea din celălalt capăt al universului.

Străbătură împreună cei câțiva pași până la cel de‑al treilea și ultimul sarcofag. Era alb și foarte delicat sculptat, dar foarte solid, ca și cum n‑ar fi fost gol pe dinăuntru, ci un bloc întreg cioplit în piatră vie. Migliau îl privi pe Aharoni care‑și trecu ușor mâna peste capac.

Pe o latură, printre rozete și alte ornamente incizate, un cerc ieșea puternic în relief. În el era sculptată o menora cu șapte brațe, sfeșnicul Templului, luat de romani la distrugerea Ierusalimului, în anul 70. Totuși, aceasta nu era o menora obișnuită. Cele șase brațe laterale aveau forma normală, dar cel din mijloc era în formă de cruce. Dedesubtul cercului, un rând de litere adânc încrustate se lupta să iasă la lumină.

Aharoni citi rar, pronunțând apăsat fiecare cuvânt, fără să șovăie din nesiguranță, ci cu precizia unuia care știe exact ce citește și ce înseamnă:

Tăcu. Migliau înțelesese. Poate nu fiecare cuvânt sau fiecare silabă, dar exact atât cât avea nevoie. Aharoni nu suportă să‑și ridice privirea, să‑l vadă uitându‑se la el. Nu putea face nimic. Citise inscripția. Mai rămânea să o traducă: „Trupul lui Iisus, fiul lui Iosif și al lui Miriam, care a fost crucificat din ordinul lui Pontius Pilat, guvernator al Iudeii, în al patrulea an al magistraturii sale. El a fost jertfa care a împlinit ofranda Templului și se află înmormântat în acest loc pentru a se împlini totul în zilele noastre. Pacea fie cu el.”

Mult timp, nici unul din ei nu spuse nimic. Cuvintele erau nepotrivite, primejdioase. Nu se puteau privi în ochi unul pe celălalt, evreu și creștin, credincios si necredincios. Doua mii de ani de neînțelegere îi despărțeau.

O dată, Migliau aproape izbucni în râs. O tensiune extraordinară pusese stăpânire pe el. Simțea, în același timp, euforie si descurajare, ca un copil confruntat deodată cu problemele unui adult. Într‑o clipă, îndoielile unei vieți întregi se risipiseră, transformându‑se în certitudine. Ceea ce fusese doar credință devenise acum cunoaștere. Pentru el, căutarea luase sfârșit. Iar menirea lui era pe punctul de a începe.

Timpul trecea ca și cum n‑ar fi avut nici o însemnătate. În sfârșit, Aharoni rupse tăcerea:

— Domnule Migliau, șopti el, cred că ar fi bine să plecăm. Poate mai găsim pe cineva lucrând peste program la Muzeu. Trebuie să‑i anunțăm. Înțelegeți, e o descoperire... epocală. Trebuie să luăm măsuri pentru ca vestea să nu se împrăștie prea devreme înțelegeți, nu‑i așa? Dacă se află ceva înainte de a se face o anchetă serioasă... cred că am putea avea probleme. Ziare, televiziune – absolut toate ziarele și toate posturile de televiziune din lume! Nu putem face față fără ajutor. Mai există și o latura politică... mă înțelegeți? Biserica dumneavoastră va dori să aibă un cuvânt de spus în tot ce se întâmplă. Fără îndoială, prezența dumneavoastră aici a fost o șansă extraordinară pentru ei. Dar și Bisericile Ortodoxe vor vrea să se implice. Apoi anglicanii, ceilalți protestanți. Toată lumea își va cere partea din pradă. Tresări, gândindu‑se că nu‑și alesese prea bine cuvintele. Dar uitați‑vă la inscripții, uitați‑vă la sarcofage: e un mormânt evreiesc. Nu vi se pare evident? Înțelegeți, nu‑i așa?

Aharoni știa că prezenta unui episcop catolic era cea mai mare complicație pe care și‑ar fi putut‑o închipui un om în situația lui. Dacă ar fi fost un coleg arheolog, ar fi înțeles nevoia de a acționa cu precauție, cu tact. Dar Migliau avea să încerce să profite de situație până la capăt. Aharoni auzise că episcopul era ambițios, că spera să ajungă cardinal. Dacă numele lui ar fi fost legat de o descoperire atât de valoroasă, toate acestea i‑ar fi fost asigurate și chiar mai mult. Și, în mod sigur, avea să facă tot posibilul ca Biserica lui să dețină controlul asupra mormintelor: nu mai voiau pe cap un alt Sfânt Mormânt, divizat între facțiuni rivale ca un os între haite de dulăi furioși.

— Nu, domnule doctor Aharoni, răspunse italianul. Își ridică privirea. Toată nesiguranța i se risipise. Începea să se obișnuiască cu gândul descoperirii. Nu vă înțeleg. Nu văd unde vreți să ajungeți.

Bărbatul înalt făcu un pas spre Aharoni. În spațiul îngust, îl domină ca un turn, încordarea îi devenise furie. Evreul nu înțelegea.

— Voiam doar să spun...

— Am avut impresia că ați sugerat că poporul dumneavoastră ar avea un fel de drept de proprietate. „Un mormânt evreiesc”, ați spus. Vreți să vă faceți stăpâni și aici, așa cum v‑ați făcut la Templu? Voi dețineți unul dintre cele trei locuri sfinte ale islamului. Acum poate credeți că aveți vreun drept și aici.

— Nu, nu. Bineînțeles că nu. Trebuie doar să fim atenți. Nu suntem într‑o țară creștină. Dacă vă gândiți că...

— M‑am gândit deja. Vreți să vă faceți un merit din faptul că sunteți evrei. Nu‑i așa? Vreji să‑mi fluturați acest lucru prin fața ochilor, ca pe un steag, până aș încuviința și aș zice: „Da, totul e al vostru. Și asta. Și asta. Luați totul. Mea culpa. Ați suferit destul. Luați tot ce vreți ca recompensă.”

Glasul lui Migliau devenea răgușit și amenințător. Se simțea strivit de pereți, în același timp speriat și entuziasmat de ceea ce găsise. Mai mult decât orice, simțea un val negru de ură crescând în el împotriva lui Aharoni. Era absurd, abia îl cunoștea, nu avea nici un motiv să se teamă de el sau să‑l urască, și totuși îl irita faptul că se afla acolo.

— Excelența voastră, vă rog... nu m‑ați înțeles.

Aharoni sesiză mânia episcopului. Îi era teamă de el în acest spațiu închis, atât de slab luminat

— Cred că ar trebui să plecați

— Cum...?

— Cred că ar fi bine să ieșiți. Acesta e un loc sfânt. Nu mă aștept să înțelegeți. Dar eu înțeleg. Nu aveți nici un drept să vă aflați aici. Nici un drept.

Dar asta nu era de nici un folos. Dacă pleca, evreul n‑ar fi făcut decât să aducă mai mulți cu el. Acum ei conduceau orașul. Aveau să năvălească în cămara cea sfântă a lui Dumnezeu și să o revendice. Îi ura pentru fățărnicia lor, pentru siguranța cu care luau în posesie pământul pe care călcase Mântuitorul sau. Un neam îndărătnic, așa îi numise Dumnezeu.

— Cred că ar trebui să plecăm amândoi, zise Aharoni

Italianul reacționa prea violent la descoperirea lor. Poate era de înțeles. Aharoni, care nici măcar nu era un evreu practicant, și cu atât mai puțin un creștin, fusese profund impresionat de ceea ce găsiseră. Era conștient de încărcătura emoțională a descoperirii De aceea voia ca lucrurile să fie făcute cum trebuie, înainte ca huliganii, oportuniștii și demagogii să aibă ocazia de a interveni. Cutremurându‑se, își aminti de o companie americana care comercializase rămășițe ale epavei Titanicului pe post de prespapieuri. Ce efect ar fi avut descoperirea trupului lui Iisus pe piața bursieră?

Făcu un pas înainte și‑și puse mâna pe brațul bărbatului mai înalt. Migliau îl apucă de încheietură și‑l trase spre el.

— Mesia a venit și voi L‑ați răstignit. Iar acum vreți să‑i transformați trupul într‑un fel de jucărie politică, pretext de târguieli pentru politicienii voștri.

— Vă rog, nu vreau să intru într‑o dispută religioasă cu dumneavoastră. Nu e treaba mea.

Episcopul Migliau așteptase toată viața acest moment Nu se îndoise niciodată că exista un mormânt și nici că el va fi cel care‑l va găsi. Dar în imaginația lui era întotdeauna singur în momentul descoperirii. Aharoni nu intrase niciodată în calculele sale, până acum.

„Te rog, Doamne, gândi el, spune‑mi ce să fac. M‑ai călăuzit până aici, mi‑ai oferit această onoare. Am nevoie de ajutorul Tău. Nu pot să răzbat singur.”

Se uită în jur, la Ahaioni, la mormânt întreaga lui existență fusese rescrisă aici, pe un bloc de calcar, într‑un mormânt neluminat – o inscripție imperfectă scrisa de o mână necunoscută. În acel moment știu ce trebuia să facă. Ce voia Dumnezeu de la el. Era voința lui Dumnezeu. Evreul avea de gând să vorbească lumii necredincioase despre acest loc. Nu putea să îngăduie așa ceva. Dumnezeu nu avea să‑l lase.

Migliau îl privi o data pe Aharoni în ochi

— Iartă‑mă, șopti el.

Dar știa ca Dumnezeu îl iertase deja. Îl împinse cu putere pe evreu. Aharoni se împiedică și își pierdu echilibrul. Se clătină și căzu, lovindu‑se tare cu capul de coltul ascuțit al sarcofagului din mijloc. Nici măcar nu strigă. Între îmbrâncitură și lovitura mortală, între prăbușire și ultima suflare nu trecu nici o secundă. Muri pe loc. Sângele șiroi pe piatra albă, strălucitor și lipicios.

Migliau privi pata roșie care se întindea și își ascultă, în liniște, bătăile inimii. Simți toată greutatea mormântului asupra lui și aerul care se mișca greoi, fără zgomot, prin el. Auzi din nou foșnetul umbrelor înaripate, mai puternic decât bătăile inimii lui. Aharoni zăcea neajutorat în locul în care căzuse, iar sub el, printre umbrele de pe podea, se forma o baltă purpurie.

Ridică lampa și lumină sarcofagele. Aharoni rămăsese nemișcat la picioarele Mântuitorului. Sângele nu mai curgea. Migliau se întoarse și se uită la mica deschizătură prin care intraseră. Era timp destul. Nu era prea greu să pună blocul de la intrare la loc, cum fusese. Putea să‑l împingă până în primul mormânt și apoi să‑l așeze în deschizătură.

A doua zi de dimineață, generatoarele aveau să dea din nou orbitoarea lor lumină. Nimeni nu mai putea găsi crăpătura din perete. Nimeni nu avea să știe că mai exista un mormânt. Rămăsese ascuns atâta timp, avea să rămână ascuns și mai departe.

Peste trei zile aveau să îngroape la loc oasele morților și să închidă mormântul. Buldozerele și basculantele aveau să se întoarcă la lucru. Case, magazine, parcări aveau să fie construite. Anul următor avea să cumpere toata zona printr‑una din companiile familiei. În sfârșit, își primise adevărata moștenire.