Alegere de stareta

Alegere de stareta de Damian Stanoiu

O ANCHETĂ

– nuvelă –

După ce dădu o raită pe la grajd și făcu o scurtă vizită la lăptărie, unde mustră, ca de obicei, pe monahul Pafnutie – pentru vreo oală nespălată – și după ce se abătu puțin și pe la pescărie, unde mai puse câte ceva la cale cu nacealnicul Gherasim, arhimandritul Glicherie se întoarse ostenit la stăreție și, aruncându-și botforii uzi de rouă, se întinse pe o canapea din salon.

Îngăduind cu plăcere ca două raze ale soarelui de mai, ce străbăteau pe marginea perdelei de rețea, să-i mângâie fața, preacuvioșia sa cugeta, cu ochii închiși pe jumătate, la vreun verset din Eclesiast[1] sau făcea planuri de gospodărie, și tocmai ațipise, când fratele Gheorghe intră repede în salon.

— Cinstite părinte, a venit trăsura cu domnul defensor! anunță el pe nerăsuflate.

Starețul făcu un gest scurt de nemulțumire – nu atât pentru faptul că venise inspectorul Casei Bisericii, cât mai ales pentru motivul că-i stricase odihna – și întrebă căscând, cu mâna la gură:

— Dar protopopul n-a venit?

— Ba da, a venit și părintele protopop… și încă un domn, pe care nu l-am mai văzut.

După ce mai căscă un rând, părintele stareț își netezi la oglindă părul și barba, amândouă albe și din plin, îmbrăcă rasa de mohair, își puse crucea la gât, apoi potcapiul[2] și ochelarii și, luând din mâinile fratelui Gheorghe bastonul cu mâner de os, porni spre arhondaric[3], întru întâmpinarea autorităților bisericești.

Pe cărarea care merge de la stăreție spre casa de oaspeți, printre două rânduri de pini ofticoși, părintele stareț, om înalt și gros, cu mâini pline și cu fire roșii în obraji, cu ceva reumatism în picioare și cu ani spre bătrânețe, nu prea grăbea pașii… Lasă că era și greoi, dar simțea trebuință și de puțină chibzuială înainte de a da ochi cu cinstitele persoane oficiale.

Despre venirea acestora, cât și despre scopul ei, starețul fusese înștiințat din vreme de către cei în măsură să știe. Cunoscând, ca stareț vechi ce era, cum se fac anchetele pe la mânăstiri, nu luase nicio măsură, în afară de cuvenitele pregătiri la bucătărie. Totuși, cum știa că de regulă anchetele în lumea bisericească se fac numai de către două persoane – un obraz din partea chiriarhiei[4], protopopul sau exarhul, și un defensor din partea Casei Bisericii –, îl cam neliniștea prezența unei a treia persoane.

„Poate că e vreun prieten sau vreun neam de-al lor”, își zise în cele din urmă arhimandritul, și începu să urce domol scările arhondaricului.

Când ajunse sus, taina cu cel de-al treilea musafir, tot oficial și el, se lămuri repede. (Chiar și cei mai strașnici inspectori bisericești nu sunt socotiți altfel în mânăstiri decât ca „musafiri oficiali”, adică li se dă o cinste mai deosebită decât celorlalți muritori, ce sunt doar „musafiri”). Cel de-al treilea era un slujbaș din serviciul contabilității Casei Bisericii, trimis pe lângă cei doi în calitate de expert în ale cifrelor – de altfel cunoscut starețului.

Părintele Glicherie, cu toată greutatea învinuirilor ce i se aduceau în două scrisori anonime, cu același cuprins, trimise de vreun „dușman”, atât mitropolitului cât și administratorului Casei Bisericii, și cu toate că fusese înștiințat de „băieți” că cele două căpetenii ale bisericii puseseră mult temei pe acele scrisori, adânc cunoscător al obiceiului pământului și al bietului suflet omenesc, nu s-a înfricoșat nici când i s-a comunicat orânduirea unei anchete „severe” și nu-și pierdu cumpătul nici acum, când văzu un funcționar cunoscut ca om strașnic al datoriei că vine să-i controleze registrele. Totuși, când își întâmpină musafirii, nu se putu opri de a întreba din ochi pe defensor. Acesta îl trase la o parte, în vreme ce contabilul și protopopul se scuturau de praf, și-l preveni pe un ton prietenos:

— Vezi să fii în regulă, că avem ordine strașnice al dracului… și ăsta n-a mai fost pe la anchete, ca să știe cum merge socoteala!

Starețul aruncă o privire scurtă defensorului, apoi își potrivi ochelarii și înălță din umeri.

— Doar n-am făcut nicio crimă!

— N-ai nicio teamă… că la urma urmei, tot bine are să iasă! îl încurajă defensorul.

Apoi pe șoptite și mai aproape de ureche:

— Să-mi faci rost de-un miel – știi, colea, mai dolofan, că am mâine musafiri la masă…

După ce se scuturară de praf și luară câte-o dulceață cu apă rece, cinstiții membri ai comisiei de anchetă ieșiră la o mică plimbare, căci nu era nici mâncarea gata și nici timp până la masă ca să înceapă cercetările. Starețul se scuză că are treabă și însărcină pe părintele Acachie, arhondarul, să-i însoțească.

Oameni trăitori la oraș – și încă la București –, cei trei musafiri oficiali fură minunați de verdeața din curtea mânăstirii, de pomii răsfirați în rânduri regulate, de frumoasa priveliște a lacului, ce oglindea cerul cu seninul proaspăt și cu minunatul soare al lunii Florar.

Pe ceairul verde din fața mânăstirii, ca la o sută de oi pășteau iarba fragedă și-și chemau mielușelele ce zburdau în cârduri, umplând văzduhul cu mehăitul lor nevinovat. Pe lângă turmă, câțiva câini ciobănești se jucau și ei, gonindu-se și trântindu-se cu sgaibaracele în sus; iar ceva mai la o parte, un cioban bătrân, răsturnat într-o rână, cânta din caval, în timp ce ajutorul lui, un copilandru, bătea „purceaua” c-o strașnică măciucă de măceș.

Iată atâtea și atâtea pricini ca orășeanul, fie el cel mai grozav inspector, să-și descrețească fruntea, să-și mai răcorească sufletul și să-și lărgească inima…

Domnul contabil Zamfirescu – „ursuzul”, cum îi ziceau colegii –, care nu ieșea o dată la doi ani din Capitală, începuse să se schimbe la față de cum trecuse bariera, iar acuma era vesel ca un copil care vede pentru întâia oară fluturi. În ce privește pe ceilalți doi, mai deprinși cu asemenea lucruri, pe lângă multă voie bună, priveliștea naturii le-a mai ațâțat și pofta de mâncare, atât de bine cunoscută prin mânăstiri. Așa încât, de la o vreme, părintele protopop nu s-a mai putut stăpâni.

— Să ne întoarcem, c-o fi masa gata și mi-e o foame grozavă…

— Îmi luași vorba din gură! încuviință defensorul fără zăbavă.

Iar domnul Zamfirescu, care de multă vreme își pierduse pofta de mâncare, simți și el, la auzul acestor cuvinte, un fel de gâdilitură la stomac, de-l prinse mirarea.

Și tustrei se întoarseră pe loc cu spatele la verdeața ceairului și la jocul mielușelelor și se îndreptară grăbiți spre arhondaric.

*

În vreme ce musafirii oficiali se desfătau privind natura și respirând aerul curat de câmp și de pădure, la stăreție se făcea repetiție generală în vederea anchetei, regizor fiind însuși părintele stareț, iar actori – prepușii săi în felurite ascultări administrative și gospodărești. Căci arhimandritul Glicherie, deși nu se temea de urmările unei anchete, care ar fi descoperit nereguli în mânuirea banilor sau în administrarea mânăstirii, socotise totuși că e mai înțelept să înlăture orice prilej de neplăceri neprevăzute. Trimise așadar după casier, după econom[5], eclesiarh[6], cămăraș[7], pescar și chelar[8], ca să-i încerce cum au să răspundă și să-i mai îndrume pe unde nu s-or pricepe.

Cel dintâi sosi ieromonahul Nafcratie, casierul mânăstirii.

— E bucluc, Nafcratie! îl întâmpină starețul scărpinându-se după ureche.

— S-a întâmplat vreo nenorocire, cinstite părinte? se prefăcu casierul că nu știe despre ce e vorba.

— Chiar nenorocire încă nu, dar s-a apucat administratorul Casei Bisericii să trimită pe grozavul ăla de Zamfirescu, să ne verifice scriptele… ca și când defensorul singur n-ar fi fost în stare să le cerceteze. Și te pomenești că nebunul ne face vreun bucluc… Cum stăm cu socotelile?

Casierul, poreclit de călugări „boblețul” și „filosoful”, pentru firea lui blândă și visătoare, își vârî capul între umeri și râse în cerul gurii. Apoi, făcând o mutră tristă, răspunse clătinând din cap:

— Cred că stăm cam prost, cinstite părinte, că, după cum știți, conturile nu s-au înaintat niciodată de când s-a înființat Casa Bisericii… Iar anul trecut și ăsta care a început la april, n-am operat nimic în registrele chitanțiere și de partizi… Numai în condica „de zi” am trecut… ce mi-ați spus sfinția voastră să trec.

— Câți morți avem în state?

— Păi, erau vreo zece, și cu Irinarh s-au făcut unsprezece…

Starețul se scarpină în cap, în urechi, în nările nasului, și la urmă zise:

— Să iei numaidecât un poștalion, cu caii cei murgi, fără să te vază „ăia”, și să te oprești tocmai la vie… de unde să te întorci după trei zile. Eu o să spun că cheile de la casă sunt la tine (Nafcratie nu pusese niciodată mâna pe ele) și că registrele sunt închise acolo. Ai înțeles?

Casierul aruncă o privire de admirație superiorului său și, luându-și cuvenita blagoslovenie, ieși în grabă.

După casier intră protosinghelul[9] Dionisie – marele eclesiarh.

— Ce s-a adunat de la credincioși în ziua de Sfânta Marie și de Ziua Crucii, părinte Dionisie? îl întrebă starețul.

Eclesiarhul, ținând minte pe de rost, îi răspunse fără zăbavă:

— Unsprezece chile de grâu, zece banițe de mei, o sută de trâmbe de pânză, una sută douăzeci prosoape și trei mii șase sute de lei bani gheață…

— Și… la obște ce s-a dat?

Eclesiarhul își puse ochelarii ca să citească din condică, dar starețul socoti că nu mai e nevoie.

— Cum ar putea „ăia” dovedi că am oprit și noi câte ceva pentru osteneala noastră, părinte eclesiarh? ispiti preacuvioșia sa pe îngrijitorul bisericii.

— Cât despre asta, n-ai nici o grijă, cinstite părinte, că am potrivit eu lucrurile în așa fel ca să nu priceapă nimeni, răspunse cuviosul Dionisie ploconindu-se adânc.

Veni la rând economul.

— Nu se aude bine, Serafime! întâmpină starețul pe gospodarul mânăstirii.

Economul încreți din sprâncene, se frecă la ochi, își strânse ca de obicei vârful nasului stacojiu, își drese mustățile crescute în jumătate de cunună și răspunse smerit:

— Mai mult sau mai puțin (asta era vorba lui obișnuită), mai mult sau mai puțin, cinstite părinte, eu nu cred că aveți sfinția voastră nici cea mai mică teamă de astfel de cercetări. C-au mai venit p-aici anchete d-astea și, mai mult sau mai puțin, nu s-a întâmplat nimic. Chelarul și bucătarul să trăiască!…

Arhimandritul Glicherie râse de curajul economului, apoi se încruntă, își mușcă o unghie și zâmbi acru:

— Adevărat, zise el, dar tot mai bine e să fim pregătiți. Așa, d-o pildă, cum stăm cu trestia?

Serafim deschise o condică îngustă, în care își avea însemnările lui, și după multe dibuieli și șușuieli răspunse:

— S-au încasat până la 15 în total lei 3.248… și mai sunt încă 1.801 snopi nevânduți.

— Și… în registrul casierului ce sumă s-a trecut?

— În total 1.236 și 85 de bani…

— Și restul ce s-a făcut? întrebă starețul, aplecându-se să-și ridice mătăniile, ce-i scăpaseră jos.

— Apăi, mai mult sau mai puțin… știți sfinția voastră! răspunse economul, făcând cu ochiul și uitându-se pe sub sprâncene.

— Dar dacă o bănui comisia ceva, cum ai să te descurci, Serafime?

— Apăi, așa cum s-au rânduit lucrurile mai demult, adică: dijma de la Știubei s-a furat aproape jumătate, o mie cinci sute de snopi i-am întrebuințat la casele de la vie, și vreo câteva sute le-am dat pe la săraci…

— Dar cu vitele cum stăm, Serafime? mai întrebă starețul, după ce încuviință planul economului în privința trestiei.

Serafim răscoli din nou condica-i soioasă și răspunse:

— Am vândut, de la ianuar până la mai patru vaci bătrâne, un taur, cinci gonitori, o scroafă bătrână, douăzeci și șapte de oi sterpe, șaptezeci și trei purcei de lapte și optzeci și doi de miei… Iar la casier s-au trecut vândute: două vaci, un taur, doi gonitori, opt oi, douăzeci și unu de purcei și patruzeci și opt de miei… Cât pentru ce-a rămas: o vacă a murit sângerată, una a murit de bătrânețe, un gonitor s-a pierdut de cârd și altul a fost furat, scroafa a murit din facere, treisprezece oi au murit de gălbează, și pe alte trei le-au mâncat lupii… Pentru fiecare în parte știți că avem proces-verbal iscălit de consiliul economic și întărit de primărie… Iar cât privește pentru purcei și pentru miei, nefiind trecuți în inventar, ei nu pot să știe câți au fost cu toții…

— Bravo, iconoame! îl încurajă starețul, răsfirându-și barba. Am toată încrederea în tine, dar să nu faci greșeala să pomenești de condică… și mai cu seamă să nu te cătrănești cumva, să te încurci…

Urmează părintele Gherasim de la pescărie.

— Cum stăm cu pescăria, Gherasime?

— Apăi, după cum știți, cinstite părinte… de la o vreme ne merge grozav de bine și cu peștele, și cu racii! răspunse pescarul, mirat de întrebare.

— Vorba mea, dacă te-or întreba protopopul și cu defensorul, tot așa ai să le răspunzi?

Monahul ghici numaidecât gândul starețului și luând o înfățișare smerită, cu mâinile încrucișate la capul pieptului, răspunse clipind des din ochii lui verzi și tulburi ca apa:

— Dacă m-or întreba ei, apoi se schimbă socoteala… că am să le spui așa: „Cinstite părinte protopoape și domnule defensor, blagosloviți și iertați, că bucurie mare n-avem cu lacul, că se prinde numai pește d-ăl mic, că ăl mare e hoț și să bagă la cocioace… Mai ales crapul se vâră ca porcul în nămolul din fund și nu e chip să-l dodim… E, așa, când se întâmplă să mai încolțim și noi câte un șalăiaș, câte un linișor, ba și câte un crap, știi colea pă cinste, apăi îi închidem la coteț și-i păstrăm pentru musafirii noștri… că de! sunt oamenii statului și când nici nu te gândești are mânăstirea nevoie de ei… Iar întrucât privește pentru raci… cinstite părinte și domnule defensor, mai bine i-ar lua Dumnezeu, ca p-ăi din Snagov, că nu e nicio brânză de făcut cu lighioanele astea. Că aci intră la cloceală, aci își leapădă icrele, aci se despoaie… și toată iarna, cât ține înghețul, nici picior de rac nu se vede. Și unde mai pui că pescarii sunt hoți, că-i pitesc prin cocioace, ca să-i ia când s-or întoarce acasă…”

— Dar dacă te-or întreba că de ce nu dăm raci la cazanul de obște, ce-ai să spui, Gherasime?

— Apăi, răspunse pescarul, după ce se scărpină puțin la ureche, am s-o dreg așa: „Preacinstite părinte și domnule defensor, blagosloviți și iertați, că racii se gătesc anevoie și mai ales se mănâncă anevoie, și n-alegi nimic de ei, că n-au carne nici cât negru sub unghie. Și cum părinții sunt în mare parte bătrâni și fără dinți, i-ar lua degeaba… că doar s-ar uita la ei, ca vulpea la bucățelele din clondir… Că la rac, ca să scoți ceva din el, trebuie să ai gură, nu fleac!”

Arhimandritul Glicherie primi răspunsurile cuviosului pescar cu mulțumire și cu haz. Zise:

— Să stai p-aici, p-aproape, ca să fii la îndemână. Și vezi să nu-ți pierzi cumpătul…

Urmează monahul Macarie – cămărașul –, căruia călugării îi zic mai mult „Neică”, fiindcă el se folosește foarte des de cuvântul acesta.

— Ce dai din cămară la obște, în cursul unei săptămâni, Neică?… îl întrebă starețul.

Macarie își învârti de câteva ori limba prin rărișurile din gură, unde nu mai avea decât trei dinți, pe cale să-i cadă în lingură, înghiți în sec și răspunse mestecând și clipind din ochi:

— După cum bine știi, cinstite părinte, dau, neică, de două ori măsline, o dată cosac[10]… d-ăla așa cum e… că-l mănâncă bieții părinți așa cum e, o dată lapte bătut și o dată brânză. Și dumineca să face, neică, bulgur[11]… Și la praznice dau, neică, și câte-o sticlă de untdelemn la cazan, ca să se mai îndulcească și ei, neică…

— Dar cu lâna cum stăm, părinte Macarie?

— Cu lâna, cinstite părinte, stăm așa: că îndată ce s-au isprăvit toate oile de tuns, am pus o parte la cămară ca s-o împărțim părinților, iar o parte… cum știi sfinția ta, neică.

— Vezi, Neică, dacă cumva o face comisia care a venit vreo cercetare, să nu mă bagi în vreun bucluc!

— N-ai nici o grijă, cinstite părinte, că știi bine că mie, neică, nu-mi trebuie nimic strâmb, dar nici în socotelile altuia nu mă bag… Numai să nu mă puie să jur cu mâna pe cruce, că atunci n-am încotro, neică, și trebuie să spui ce știu… că sunt om bătrân, neică, și nu vreau să-mi bag sufletu-n foc…

— De jurat n-o să te puie să juri, părinte Macarie, dar ca să nu te încurce cumva, e mai bine să te faci bolnav și să stai în pat…

— Apăi că bine zici, cinstite părinte… că chiar sunt bolnav, neică, doar că la pat n-am căzut. În felul ăsta, o brodim și mai bine, neică…

Monahul Ruvim – chelarul – intră cel din urmă la ispitire. E un călugăr aproape bătrân, mic de stat și cam adus de șale. Are barbă roșie-căruntă și rară, iar ochii-i mici, cu lumini verzi, privesc cam pieziș. Vorbește smerit, din vârful limbii, și nu se supără niciodată. Când îl ocărăști îți face plecăciune, iar când îl lauzi își împreună mâinile pe piept și închide ochii. Călugării au pică pe el, fiindcă e viclean și pizmătăreț, dar părintele stareț, tocmai din pricina acestor însușiri deosebite și fiindcă pe deasupra mai e și foarte harnic și chivernisitor, i-a dat slujba de chelar.

— Cum stăm cu vinul, părinte Ruvime? îl întrebă cel mai mare, întinzându-i mâna pentru blagoslovenie.

Cuviosul Ruvim înțelese numaidecât rostul întrebării și, ca să nu mai piardă vremea cu ocoluri fără folos, răspunse ca și când s-ar fi aflat în fața onoratei comisii de anchetă:

— Cu vinul stăm cât se poate de prost, cinstite părinte protopoape și domnule defensor… că la o zăcătoare au plesnit două cercuri, și până să bag de seamă s-au scurs peste o sută de vedre… Un butoi de bordo s-a ciumărât și l-am dat la drojdii, să-l facem rachiu, iar scăzământul până la pritoc[12] a fost de aproape două sute de vedre… Și unde mai pui că chirigiii care l-au adus de la Deal au furat de au stins, că a fost numai un călugăr cu ei și n-a putut să-i ție din scurt… că unii o luau la fugă înainte, iar alții rămâneau în urmă, făcându-se că le-au obosit caii și nu mai vor să meargă. Și când s-au ridicat butoaiele de la vie, cotarul a făcut socoteala pe vasele pline, dar ele au fost numai pe trei sferturi… că, dacă ar fi fost pline până la vrană, s-ar fi umflat dufu de zdruncinătură și ar fi făcut explozie pe drum. Și când e vorba de cât să bea, e ceva de speriat! Că se dă la obște de două ori pe săptămână, cu măsura veche… iar la slujbă câte-o bardacă, și la lucrători, și la musafiri, și la bolnavii care vin la sfântul maslu… și la cerșetori le dăm, că de, așa s-a pomenit pe la mânăstiri… Nu mai vorbesc de musafirii oficiali, pe care trebuie să-i primim cât se poate de bine, că sunt oamenii stăpânirii… De sticlele și damigenele pe care le golesc ori le iau acasă alde primarul, notarul, perceptorul, jandarmii, administratorul de plasă, șeful de ocol… Că de, nu poți să nu le dai, că te lovești de ei când nici n-ai gândi, și la tot ceasul pot să facă un rău mânăstirii…

— Dar cu rachiul cum stăm, părinte Ruvime?

— Da’ ce rachiu? cinstite părinte protopoape și domnule defensor… că ce bruma s-a făcut, l-am dat la obște și la lucrători. Să tot mai fie acolo ca la douăzeci de vedre – și astea numai fiindcă am făcut iconomie la cataramă.

— Dar de vreo patru boloboace care au ieșit noaptea, pe sub ascuns, din pivnița mânăstirii, pentru a se așeza într-ale unor cârciumari de prin satele vecine, ce știi, părinte Ruvime? întrebă starețul cu ochii închiși.

— Să iasă boloboace de vin, noaptea, pe sub ascuns, din pivnița mânăstirii? Ferească Dumnezeu și Maica Domnului, domnule defensor, să se întâmple așa ceva în mânăstirea noastră!… Poate cumva în timpul altor stareți… dar sub părintele Glicherie, care poartă atâta grijă de mânăstire și face iconomie și ține toate lucrurile din scurt… unde s-a pomenit una ca asta?

— Ai întrecut pe dracu, Ruvime! lăudă starețul iscusința chelarului.

— Apăi de, cinstite părinte, răspunse Ruvim pe alt ton, eu sunt călugăr, și călugărului îi scrie să nu iasă din cuvântul celui mai mare.

— Niciodată nu m-am îndoit de priceperea ta și de smerita supunere pe care o ai față de poruncile mele… Vezi, să ai grijă și de bietul Macarie… să nu se scoale măcar două zile din pat.

Cuviosul Ruvim făcu o plecăciune adâncă și plecă mulțumit – și de laudele starețului, și de priceperea lui în astfel de boclucuri.

*

La arhondaric începuse treaba încă din răsăritul soarelui. Bucătăria fu dată în primirea protosinghelului Iustin, de care se vorbea că întrece în meșteșugul de a găti bucate chiar pe bucătarii cei mai mari de la București. Ajutat de lelea Maria, spălătoreasă arhondăriei, și de fratele Ilie paracliserul, pregăti cuvioșia sa niște bucate de pește, de raci și de miel – care să te facă să uiți nu numai de plecare, dar și de pricina pentru care ai venit la mânăstire.

Sus, părintele Acachie arhondarul, ajutat de fratele Simion, gătise cum se cuvine două din odăile cele mai bune și așezase masa pe terasă, cu o dibăcie de care s-ar fi minunat chiar și cei mai simandicoși musafiri. Farfurii de faianță, servicii de argint, pahare de cristal, șervete și față de masă, toate parcă neatinse de mână de om. Iar în mijlocul mesei rotunde – un buchet mare de flori de câmp și de pădure, așezat între două carafe de cristal: una cu vin vechi portocaliu, și alta cu vin nou de culoarea vișinei.

Din terasă – o priveliște rară. În stânga – un colț de lac, cu o fâșie de trestie verde de-a lungul malurilor și cu sălcii aplecate printre plute falnice, cu frunzele veșnic tremurând; iar în față – curtea, cu iarbă verde, cu brazi și pomi, cu o alee de tei îmbobociți și salcâmi mulți, din a căror puzderie de flori se răspândea o mireasmă îmbătătoare.

Musafirii oficiali, prididiți de foame și grăbiți să isprăvească până în seară, cât de târziu, pentru ca a doua zi dimineața să se poată întoarce la București, veniră la arhondaric cu pași din ce în ce mai largi și urcară scările mai ușori ca niciodată. Când ieșiră pe terasă și văzură minunata priveliște, nu se putură stăpâni, cu toată foamea, de a se opri o clipă între coloanele de piatră, să soarbă cu gurile căscate aerul proaspăt și mirosul florilor de salcâm.

Sosind și starețul, se așezară cu toții în jurul mesei, lăudând, în așteptarea minunățiilor cuviosului Iustin, priceperea cu care arhondarul rânduise lucrurile.

Spuma de drojdie, din cale-afară de tare, oțărî pe meseni. Contabilul se scutură ca de friguri și nu vru cu niciun chip să golească până la fund păhărelul cât nuca. Părintele protopop însă, mai obișnuit, luă și pe al doilea… „că e bună pe stomacul gol”, iar domnul defensor goli și pe al treilea, fiindcă „știe că e naturală și nu face rău”. Starețul, ca să nu fie bănuit că se dă mai mult cu unul decât cu celălalt, ținu mijlocia.

Ciorba de somn, cu vestitul borș călugăresc, întrecea orice închipuire. Domnul Zamfirescu chiar vru să mai repete, dar protopopul îl opri, spunându-i să nu pată ca țiganul, care s-a lăcomit la lapte bătut și n-a mai putut să mănânce purcel fript…

Când veniră la rând mâncărurile scăzute, intrară în slujbă și paharele, umplute din sticle așezate în găleți cu gheață.

— E splendid! glăsui protopopul, după ce goli cel dintâi pahar de vin ruginiu.

— Extraordinar! întări imediat defensorul.

— Am numai un butoi din ăsta… și îl păstrez pentru oameni care slujesc biserica, îi lămuri cu smerenie părintele stareț.

— Așa se și cuvine! aprobară scurt în același timp cei doi musafiri oficiali.

Domnul Zamfirescu, care lua parte pentru prima oară la o anchetă și care din leafa lui de funcționar numai arareori își putea cumpăra câte o sticlă de băutură, nepricepându-se la vinuri, își goli paharul în rate și în tăcere.

Când fratele Simion aduse de jos tava cu friptură de miel, se arătă și soarele pe terasă. Nu fu însă primit cu plăcere, căci mesenii, de pe acum încălziți de vin, asudau grozav. Protopopul își scoase gulerul și brâul roșu, deschise ceaprazurile de la reverendă și nasturii de la cămașă, iar defensorul își scoase și el haina și gulerul și dădu drumul nasturilor de la vestă. Domnul Zamfirescu, deși suferea grozav de năduf, nu se dezbrăcă, ceea ce sili pe părintele stareț să păstreze și el buna-cuviință. De altfel, sfinția sa nici nu prea avea ce să dezbrace, fiindcă sub giubeaua subțire de inișor purta doar un halat de ațică, iar sub halat – cămașa din pânză rară de casă.

Aerul curat, mâncarea minunată, pentru care protosinghelul Iustin trebuia să fie înaintat – după părerea protopopului – cu încă un rang, apoi căldura amiezii – toate ajutară la golirea a vreo cinci-șase sticle de vin vechi, natural și rece. Încă o stropeală bună la plăcinta cu brânză, și onorata comisiune de anchetă dimpreună cu starețul trecură în camera de alături, ca să ia cafeaua.

Odată cu această băutură, părintele Acachie așeză pe masă o cutie cu țigări Pelișor și o sticlă cu apă rece din Puțul lui Gherontie. Dar cu apa nu se prea băteau musafirii oficiali, afară de domnul Zamfirescu, care, fiindcă nu proslăvise vinul, găsi cuvinte de laudă pentru băutura din izvor.

În sfârșit, părintele protopop, după multe glume mai cu sare și mai așa, își luă o mutră gravă – pe cât era cu putință în împrejurările de față – și destăinui părintelui stareț pricina pentru care au fost trimiși la mânăstire. Apoi, mai puțin oficial, își arătă nădejdea că toate cele înșirate în scrisorile anonime se vor dovedi născociri fără temei. Și adăugă, ca din partea sa, că îl cunoaște pe stareț de bun gospodar, bun călugăr și cu tragere de inimă pentru binele mânăstirii. Încheierea o făcu mai mult ca musafir decât ca membru al comisiei de anchetă, zicând că dumnealor nu umblă cu sabia, ci cu pacea, și că se miră că oameni ca mitropolitul și administratorul Casei Bisericii pun temei pe pâri neiscălite…

Arhimandritul Glicherie, om priceput și deprins cu astfel de lucruri, răspunse că, oricare ar fi urmarea anchetei, cinstea celui anchetat tot știrbită iese; totuși, el n-are decât recunoștință pentru căpeteniile bisericii, că poartă atâta dragoste sfintelor mânăstiri, încât chiar o scrisoare neiscălită, trimisă fără îndoială de vreun dușman, le deșteaptă îngrijorarea. Negreșit, adăugă el cu modestie, nu se poate administra o mânăstire mare, unde sunt oameni de adunătură, în așa fel ca toată lumea să fie mulțumită. Și iarăși nu se poate chivernisi fără greșeli o gospodărie așa de întinsă. Atrase însă luarea-aminte a onoratei comisii că n-are nici oameni cinstiți și pricepuți, care să-l ajute, și că zavistia nu-și află nicăieri sălaș mai trainic ca în sfintele mânăstiri…

— Ia nu-ți mai face atâta sânge rău, părinte stareț, că ne cunoaștem noi oamenii! îl încurajă defensorul pe când aprindea a patra țigară.

Domnul Zamfirescu, aducându-și aminte că printre colegii săi are reputație de funcționar corect și de om al datoriei, fu de părere ca ancheta să înceapă numaidecât, mai ales că ceasurile se făcuseră trei…

— Pesemne că ești nițel nebun! îl apostrofă defensorul căscând. Tu nu știi că, după toate legile igienei, o masă bună trebuie urmată neapărat măcar de-o jumătate de ceas de odihnă? Pentru Dumnezeu!

— Mai ales după ce am venit atâta cale! interveni și protopopul, uitându-se cu mustrare la conștiinciosul și grăbitul contabil.

— De, cum credeți, dar numai să isprăvim astăzi, măcar cât de târziu, se învoi în cele din urmă domnul Zamfirescu – și ca să nu-și contrazică tovarășii mai în vârstă, dar și îmboldit de senzația unei greutăți la ceafă.

— Lasă, moșule, îl bătu starețul pe umăr, nu te grăbi, că îmbătrânești prea repede. Las-o așa, mai domol, că ai vreme destulă înainte. Și apoi, tot la București ai să stai!

Contabilul nu mai stărui, și trecu în camera ce-i era rânduită pentru găzduire. Starețul își luă și el rămas bun și plecă, mai puțin îngrijat ca la început. Dar când să pună piciorul pe prima treaptă a scării, protopopul îl ajunse din urmă și-i șopti la ureche:

— Vezi de-mi fă rost de vreo două kilograme de unt topit și dacă se poate și de vreunul proaspăt… Știi că nevastă-mea nu prea se bate cu untura. Și vorba ceea…

— Nici nu era nevoie să-mi mai spui! îl dojeni preacuviosul Glicherie. Pentru oamenii noștri se găsește de toate… Slavă Domnului!

Când să se întoarcă la defensor, protopopul dădu cu ochii de o găleată cu gheață, în care mai rămăseseră două sticle cu vin, și o luă la el în odaie.

— Strașnic vin mai are mânăstirea asta! zise el umplându-și paharul.

— Așa ceva nu se găsește în tot Bucureștiul! întări defensorul, făcând la fel.

După ce goliră o sticlă, se trântiră în cele două paturi și adormiră un somn de pomină. Nici rază de soare nu pătrundea în odaie, căci arhondarul trăsese – storurile, și nici picior de muscă nu mai lăsase înăuntru fratele Simion. De altfel, sunt împrejurări când muștele ce trăiesc prin aceste părți ale pământului, de s-ar strânge mii și sute, tot n-ar fi în stare să strice odihna unor oameni atât e obosiți și cu atâtea griji și răspunderi pe cap…

Domnul Zamfirescu se frământă mult în pat și nu putu să adoarmă decât după ce tăcură clopotele de vecernie. Pe la ceasurile 5 se sculă, și după ce se răcori cu apă rece, ieși repede, îngrijat că ceilalți l-or fi așteptând. Dar horcăiturile ce se auzeau din camera colegilor îl liniștiră. Trecu pe terasă și se așeză pe un scaun, ca să privească lacul. Văzând însă că timpul trece și cei doi nu se mai trezesc, începu să se plimbe neliniștit de colo până colo. În cele din urmă, stingherit de greutatea din ceafă și de strânsoarea de la tâmple, se rezemă cu coatele de pălimar și rămase multă vreme așa, cu privirea spre lac și spre soarele pe începuse să coboare.

Abia pe la ceasurile 6, auzind zgomot în odaia unde-și lăsase tovarășii, se sculă și bătu în ușă. Când intră înăuntru, găsi pe protopop și pe defensor ciocnind cele din urmă pahare din sticla ce mai rămăsese în găleată.

— Iertați-mă că am întârziat, grăi el în batjocură.

— Paguba ta, îi răspunse defensorul, că, uite, n-a mai rămas nimic pentru somnoroși…

După ce se gătiră și cei doi, plecară cu toții către stăreție, hotărâți să înceapă îndată cercetările, ca să se poată întoarce la București a doua zi dimineața.

La ieșirea din arhondaric, onorata comisie se opri la capătul aleii, ca să contemple iarăși lacul. Soarele coborâse spre asfințit, privind mânăstirea și apa numai dintr-o parte, ca un ochi al lui Dumnezeu, lăsând umbra teilor cu florile în mugur și a salcâmilor înzăpeziți de flori să se împreune cu a castanilor sălbatici și cu a cetinilor risipiți prin curtea mânăstirii, ca o perdea întinsă pe iarba verde. Păsările cântau de zor, și harnicele albine din prisăcile călugărilor umblau de colo până colo, culegând mierea îmbelșugată a florilor de salcâm.

Pe fața lacului se întindeau uriașe umbrele plutelor de pe malul dinspre apus și a turlei de la bisericuța singuratică, în jurul căreia au fost pe vremuri chilii și călugări. Pescăruși albi și dibaci zburau deasupra apei, lăsându-se din când în când pe luciu, pentru a-și potoli setea sau pentru a înhăța vreun peștișor. Pe margine se iviseră tot mai multe bărci cu pescari, ce se opreau la locurile însemnate cu trestie uscată, ca să scoată din coșuri de nuiele raci momiți cu frânturi de porumb fiert. O barcă mai mare, împinsă de doi lopătari, tăie lacul în două, lăsând în urmă falduri din lopeți și o doină duioasă ce ieșea din gura cârmaciului.

Protopopul simțea așa de mare trebuință de aer, că-l sorbea cu gura deschisă, vrând parcă să-și facă provizie pentru București, iar defensorului – „fire de artist” – îi era ciudă pe fericiții pescari că-și câștigă pâinea cântând pe lac, nu hărțuiți de drumuri și răspunderi, ca nefericitele organe de control ale autorităților bisericești. Și, revoltat de această nedreptate socială, se adresă hotărât tovarășilor săi:

— Știți ce? Hai s-o dăm dracului de anchetă și să facem mai bine o plimbare pe lac!…

— Ba s-o dăm chiar dracului, nu! se împotrivi protopopul, că tot o s-o facem noi… cum om face-o, dar s-o lăsăm pe mâine dimineață, că acum e târziu.

— Am fi buni de bătut, urmă defensorul, dacă n-am profita de astfel de prilejuri rare, ca să ne mai venim puțin în fire. Destui microbi înghițim în iadul ăla de București!

— Aveți dreptate, conveni domnul Zamfirescu. Eu însă nu pot întârzia, fiindcă am aranjat ca mâine dimineață, cel mai târziu la 11, să fiu la serviciu. Am în sertarele biroului meu hârtii importante și urgente, cărora trebuie să le dau drumul…

— Și ia mai dă-l dracului de birou, nenișorule, că doar n-o să piară țara dacă o să lipsești tu câteva ceasuri de la Casa Bisericii! se împotrivi defensorul, supărat. Și eu am mâine procese la Consistoriu; ei, și? Parcă dacă nu m-oi prezenta, o să se scufunde pământul? Se vor amâna – și atâta tot! Nu suntem noi și p-aici tot în slujba Casei Bisericii?…

— Dragă Zamfirescule, îl luă protopopul cu binișorul, dumneata ești om al datoriei și nu vrei să-ți pierzi această reputație. Sunt însă cazuri de forță majoră, când n-ai încotro. Ia închipuie-ți că ai să pleci mâine până în ziuă și se întâmplă – Doamne ferește! — un accident pe drum; în cazul ăsta, o să mai ajungi la ora pe care ți-ai fixat-o? Ș-apoi, e o vorbă înțeleaptă, care zice că e mai bine să te apuci de lucru de dimineață, că ai timp până seara să-l faci pe îndelete și ești și cu mintea mai limpede…

Domnul Zamfirescu se lăsă ușor înduplecat, mai ales că simțea oarecare încurcătură în cap și deci nu prea se încumeta să umble cu cifre.

În acest timp sosi și starețul, însoțit de fratele Gheorghe, ucenicul preacuvioșiei sale.

— Noi ne-am socotit, cinstite părinte, îl întâmpină defensorul, să facem mâine dimineață… ce bruma om face, că acuma este târziu și am avea chef de-o mică plimbare pe lac…

— V-ați gândit foarte bine, încuviință starețul. Dă fuga, frate Gheorghe, la pescărie, și spune părintelui Gherasim să pregătească o luntre din cele mari.

Plimbarea pe lac se dovedi într-adevăr nespus de plăcută, și cel mai mulțumit fu însuși domnul Zamfirescu. În luntrea cea mare, de curând dată la apă, se așezară: la mijloc, pe scânduri puse de-a curmezișul, onorații membri ai comisiei de anchetă, la cârmoc – părintele Gherasim, iar la cârmă – un năvodar voinic. O luară mai întâi pe margine, pe lângă pădurea de trestie verde ca brotacul, apoi se depărtară puțin și intrară în iezer, cu o iuțeală din ce în ce mai mare. Defensorul spunea snoave, iar protopopul, care nu prea se împăca cu apa, aducea vorba de felurite cazuri de înec. Domnul Zamfirescu era așa de fermecat, că n-avea timp să asculte, ci numai să privească și să se minuneze de așa locuri împodobite, pe care evlavioșii noștri strămoși știau să le aleagă pentru zidirea sfintelor mânăstiri.

Când atinseră malul celălalt, se coborâră și culeseră din pădure ramuri de tei și de mălin, cu care împodobiră luntrea. La întoarcere, cu fața spre mânăstire și spre soarele ce atinsese c-o margine pământul, li se păru că sfântul locaș e ca un castel din basme, ca o cetate pe malul mării. În gâtul din Știubeiu, unde lacul se îngustează, luntrea fu lăsată mai domol, ca musafirii să poată rupe flori de nufăr, albe cum e crinul și cu lujeri lungi, să le ducă acasă la neveste și la copii. Și odată cu lăsarea celui dintâi praf de neguri se apropiară de locul de unde porniseră – îmbujorați la față și plini de voie bună…

Cu puțin înainte de a sosi la mal, defensorul făcu în taină o mărturisire reprezentantului sfintei mitropolii, lovind cu mijlociul în nodul lui Adam:

— Îmi cântă gâtul, tată protopoape!…

— He-he!… Mie îmi cântă de când am intrat pe poarta mânăstirii! Răspunse protopopul făcând un gest de vrednicie.

Domnul Zamfirescu, ca unul ce nu mai făcuse anchete „la fața locului”, nu prinse înțelesul acestor tainice cuvinte, și râse ca de-o glumă.

*

Masa de seară nu mai fu așezată pe terasa arhondaricului, din pricina țânțarilor, ci fu rânduită în sufrageria stăreției. Protopopul și cu defensorul se arătară mulțumiți de această schimbare, deoarece aici, fiind mai la dos, se puteau bucura în toată voia de veselia firii lor, pe care plimbarea cu luntrea le-o sporise încă pe cât era.

Și fiindcă în stăreția unei mânăstiri, mai mult decât la arhondaric, toți slujbașii eclesiastici, cu sau fără misiuni speciale, sunt ca la ei acasă, orice soi de constrângere fu înlăturat chiar de la început. Astfel că, înainte de a se așeza la masă, protopopul și defensorul se lăsară numai în cămăși, contabilul în vestă, iar starețul, ca să nu fie bănuit că umblă cu mofturi, rămase numai într-un anteriu subțire de inișor, în ciorapi de bumbac și în papuci.

Se gătiseră bunătăți din tot ce poate fi mai dorit de oamenii sătui de carne, de pește borșit și de vin prefăcut. Începură bineînțeles cu spuma de drojdie, căreia toți îi făcură o deosebită cinste, afară de domnul Zamfirescu, care, căzând așa deodată în melancolie, își luase înfățișarea lui obișnuită de la birou și nu vrea cu niciun chip să guste măcar. Îi părea omului că e otravă și se mira de tăria gâtlejului celorlalți.

Șirul bunătăților începu cu saramură de plătică și de obleț, urmă cu rasol de raci, ciulama de lin, crap umplut cu nuci (la tavă), și se încheie cu șalău și somn prăjit. E de prisos să mai spunem că oaspeții fură atât de minunați de fiecare din aceste mâncări, gătite de neîntrecutul Iustin, încât, de bucurie, îngăduiră paharelor cu vin să facă foarte des drumul de la mână până la gură. Toată vina pentru această nepotolită sete fu aruncată în seama părintelui stareț, fiindcă găsise cu cale să pregătească numai pește, care cere neapărat multă udătură.

Melancolia domnului Zamfirescu, însă, se risipi foarte greu. Și s-ar fi putut prelungi până la sfârșit, dacă voia bună n-ar fi boală molipsitoare și mai ales dacă arhimandritului Glicherie nu i-ar fi venit în gând să-i dea neputinciosului slujbaș vin dulce. Acest soi de vin, obținut din struguri pe jumătate stafidiți, culeși după ce a căzut bruma, e înșelător la gust și ușor la băut. Dar protopopului și defensorului nu le plăcu, fiindcă dumnealor „nu sunt nici copii, nici cucoane”. Domnul Zamfirescu, însă, fu momit încet-încet, până ce goli singur o sticlă și jumătate…

Când veniră sarailia și minciunile, cheful era în toi. Protopopul, prididit de evlavie, începu să cânte axionul[13] de la Întâmpinarea Domnului, dar când să urce la ga[14] de sus, dădu chix, căci îl răgușise băutura și umplutura de nucă a peștelui. Ca să-i facă în necaz, defensorul, cu ochii închiși și bătând tactul c-o lingură, începu a cânta cu glas gros acest irmos[15], numai potrivit pentru astfel de împrejurări: „Cel ce ai săturat pre noroade în pustie și le-ai izvorât lor apă din piatră, însuți casa aceasta întărește-o, însuți pâinea înmulțește-o, însuți vinul binecuvântează-l, celor ce ne-au primit plată cerească dăruiește-le, iar pre noi pre toți ne miluiește, ca un bun și iubitor de oameni…”

De regulă, acest irmos se cântă pe glasul al optulea; defensorul, însă, găsi cu cale să-l zică pe-al… nouălea.

— Asta e la tine glasul al optulea, mă? Fire-ai al păcatelor de malac răgușit! observă protopopul, râzând să se prăpădească.

— Cântă-l tu, mă, dacă nu-ți place, că eu am uitat glasurile de când am ieșit din seminar, dar tu ești întotdeauna cu ele în gură! se apără defensorul cu modestie.

— Domnul defensor a vrut să cânte pe glasul al nouălea – și a reușit! interveni starețul, cu duhul blândeții.

Și tocmai când protopopul golea un pahar, „ca să-și dreagă vocea” și să cânte el pe adevăratul glas, intră pe ușă ierodiaconul Daniil, meșter cântăreț din caval, cu care starețul vrea să facă musafirilor o plăcere neașteptată.

Daniil e un călugăr tânăr, să tot aibă douăzeci și șase de ani, cu părul bălai și cu ochii albaștri. Înfățișarea lui tristă nu prea plăcu mesenilor. Dar când scoase de sub rasă cavalul încrustat cu flori din briceag, dăruit de un mocan, bucuria oaspeților deveni zgomotoasă.

Daniil cântă la început o doină lungă și jalnică…

Starețul asculta turtind un miez de pâine, protopopul – scărpinându-se în cap, contabilul – moțăind, cu ochii plini de lacrimi, iar defensorul – sâcâindu-se mereu pe scaun.

— Bine cânți, cuvioase, dar nu e locul acum să plângem! Dă-o dracului de doină și cântă-ne ceva mai vesel! porunci defensorul.

Cântărețul închise ochii și oftă înăbușit. Apoi, deodată, fața i se însenină, și cavalul începu cu putere o sârbă bătăioasă. Protopopul și cu defensorul se sâcâiră puțin pe scaune, în tactul cântecului, apoi începură să bată din picioare și, în cele din urmă, ațâțați de însuflețirea cu care cânta Daniil, se prinseră în joc.

Pe podelele acoperite cu velințe de casă, zopăiturile erau surde, iar chiuiturile – de oameni care mâncaseră nuci și băuseră vin. Vrând să facă o „floare” în joc, protopopul se împiedică de marginea unei velințe, și în cădere se apucă de bretelele defensorului, din care pricină se rupseră nasturii de care erau agățate. Acesta, rămas singur, căci tovarășul se lovise la genunchi, urmă să joace „de unul singur”, c-o mână ținându-și pantalonii și cu alta proptindu-se de pat. În zadar îmbia el și pe Zamfirescu la joc, căci contabilul nu era în stare nici să se țină pe picioare. În cele din urmă, obosit și leoarcă de nădușeală, domnul defensor se așeză pe scaun, ocărând:

— Nu ești bun de nimic, mă Zamfirescule, bătu-te-ar Dumnezeu să te bată! Dacă după așa mâncare și după așa băutură, și după așa lăutar, nu ești tu în stare să învârtești o sârbă!… Ptiu, la dracu, să plec eu la drum cu neisprăviții!

Domnul Zamfirescu se roși, sughiță, se îngălbeni, iar sughiță, se albi, iar sughiță, făcu cu mâna un semn, dar nu putu să dea niciun răspuns. Ar fi vrut să spună ceva, și nu reușea nici măcar să-și țină capul sus – parcă i se muiase gâtul.

— V-ați îmbătat! îngăimă el în cele din urmă – și pe nas, și pe gură; și se lăsă binișor de pe scaun…

— Scoală dracului în sus, că ne faci de râs! se răsti protopopul cât îl ținu gura.

— Poftim! Pleci tu la drum cu oameni neputincioși! se umflă și defensorul, fluierând a sărăcie.

Dar domnul Zamfirescu, om neobișnuit cu astfel de petreceri, se încăpățâna să stea cu burta pe dușumele și să miște numai dintr-un picior.

Atunci, starețul, care – mai mult din chibzuință decât din obicei – nu se prea lăcomise la băutură, chemă pe fratele Gheorghe și pe fratele Simeon, care-l luară pe contabil de subțiori și-l duseră în geamlâc, la răcoare. Aci, deschiseră o fereastră și-l ținură cu capul aplecat afară, căci domnul Zamfirescu dădea semne că începe să aibă mustrări de conștiință…

Când la miezul nopții sună clopotul pentru slujba utreniei, starețul părăsi și el sufrageria, scuzându-se față de cei doi musafiri oficiali că trebuie să se ducă la biserică. Cum ieși însă din stăreția cea mare, o luă drept spre stăreția cea mică și se trânti pe cea dintâi canapea întâlnită în cale…

Rămași singuri, părintele protopop și domnul defensor o luară de la capăt…

*

A doua zi, tocă[16] de leturghie, tocă de evanghelie, tocă de axion și oaspeții încă nu se sculaseră. De teamă să nu mai rămână încă o noapte în mânăstire, starețul puse pe fratele Gheorghe să facă zgomot pe sală, și numai în chipul acesta membrii onoratei comisii de anchetă binevoiră a se întoarce printre cei vii. Când ieșiră în geamlâc, unde starețul îi aștepta de vreo două ceasuri, protopopul avea doi ochi mult mai mari decât cei cu care venise de acasă. Iar primului reprezentant al Casei Bisericii, care, vrând să se culce pe canapea, nimerise la început dedesubtul ei, pe lângă ochi la fel cu ai protopopului, îi mai răsărise și un cucui în colțul din stânga al frunții…

Pe domnul Zamfirescu îl găsiră în pat, legat la cap cu un șervet și cu felii de cartofi…

— Ce e cu tine, Zamfirescule?

Domnul contabil deschise ochii – alții decât cei cu care plecase de acasă – și, căznindu-se să zâmbească, răspunse acru:

— M-am săturat de anchetă…

Cei de față râseră cu poftă și căutară care mai de care să-l încurajeze.

— Lasă, moșule, că n-ai nimic! îl mângâie părintele arhimandrit.

— D-astea mi s-au întâmplat și mie… când eram mai tânăr, zise defensorul, cu tâlc.

— Asta se cheamă ucenicie, dragă Zamfirescule, adăugă protopopul, clipind dintr-un ochi.

— Dă-o dracului, c-o făcurăm prea lată! se revoltă defensorul, gata s-o ia de la capăt.

— Să fiți sănătoși, s-o mai faceți și altă dată, îi încurajă starețul, mulțumit că n-a greșit să zică „diseară”. Dar, mă rog, schimbă el vorba, ce poftiți să luați acuma: cafea neagră, sau cu lapte?

Zamfirescu făcu un gest că nu-i mai trebuie nimic, iar protopopul, aprobat de celălalt coleg, își dădu cu părerea că puțină șuncă, cu ceva murături în oțet și câte un păhărel cu vin, ar fi mai bine venite decât o ceașcă cu lapte…

După gustare, onorata comisie trecu în biroul arhimandritului Glicherie. Domnul Zamfirescu, socotind în sufletul lui că nu mai e vrednic să ia parte la anchetă, se așeză în geamlâc și, scoțând capul pe fereastră, cu bărbia proptită pe palmele încrucișate, privea lacul și pădurea, sorbind aerul curat și filozofând asupra neputinței omenești…

În biroul starețului, domnul defensor, bandajat cu rachiu de drojdie la cucui, începu citirea jalbei, semnată „un monah”, al cărei cuprins fu mai dinainte socotit „obraznic” și plin de minciuni.

Se spunea adică în această plângere, pe care trimițătorul „n-a avut curajul s-o semneze”, că starețul e un tiran, de la care călugării n-au auzit niciodată un cuvânt de zidire sau o vorbă de mângâiere, ci numai ocări și batjocuri pe socoteala lor; că are bucătărie deosebită și împreună cu economul, casierul și eclesiarhul trăiesc împărătește, iar la obște dă numai pâine de făină necernută, rece și uscată, zeamă lungă de fasole și ciorbă de ștevie – chiar și după ce această buruiană a făcut sămânță… Că se prind zilnic mii de raci, dar călugării nu-i gustă nici în dulce, nici în post… Că se prinde mult pește mare, dar ce nu ia drumul Bucureștiului îl mănâncă starețul cu consiliul lui economic, ajutat și de cel spiritual, pe când la obște se dă ghigorț ca lăcusta și ca greierul, fiert în cazane de aramă, nespoite de ani… Că are mânăstirea sute de oi, dar brânză nu se dă decât ca doftorie… Că umblă părinții cu hainele zdrențuite și cu picioarele goale, în sandale de lemn, fiindcă din lâna de la oi nu se împărtășesc decât cu un biet șomoiog de pe la noateni, iar cu restul – Dumnezeu știe ce se face… Că mor călugării fără doftor, bolnița[17] stă pustie, iar în „farmacie” – numai rafturi și borcane goale. Că din zece monahi răposați, cel puțin șapte sunt găsiți prin chilii, după ce-au intrat în putreziciune…

— Ia las-o dracului, nenișorule, și nu ne mai împuia capul cu atâtea minciuni! se proțăpi protopopul. Cetește încheierea!

— „…Și vă rog cu smerenie să binevoiți a nu mai trimite defensori și protopopi, ci să faceți bunătate să vă pogorâți din înaltul scaun în care Dumnezeu v-a ridicat și să poftiți în persoană la fața locului, să vedeți ce ochii nu v-au văzut și să auziți ce urechile nu v-au auzit…”

— E nemaipomenit! se înfurie protopopul, roșu de mânie.

— Nu vezi că măgarul ne insultă și pe noi? se înfurie și defensorul, ridicându-și bandajul ce i se lăsase pe ochi.

— Să nu mai dorească nimeni slujba de stareț! oftă arhimandritul, râcâind cu unghia o picătură de ceară lipită de dunga biroului.

Mâniați de-a binele, cei doi reprezentanți ai stăpânirii luară câte un toc și câte o testea de hârtie și începură să scrie, în două exemplare, cuvenitul proces-verbal.

După formula obișnuită, arătară că au controlat în chipul cel mai amănunțit bisericile, eclesirhia, cancelaria, casa, pescăria, chelăria, pivnița, bolnița, farmacia, magaziile, grajdurile, „constatând peste tot ordine și curățenie”…

Apoi luară jalba pe paragrafe, și în aceeași orânduire începură a scrie: că la obște se dă pește de toate mărimile, mâncări gătite cu untdelemn grecesc, pilaf de raci, lapte cu orez, macaroane cu unt și brânză, cosac adus anume de la Galați, patru felii de brânză pe săptămână, lapte bătut, vin de două ori pe săptămână – cu măsura lui Cuza. Iar în postul Paștelui se dă, pe lângă fasole și cartofi, rasol de raci cu usturoi, tahân[18], halva și măsline tot de la Galați… Că lâna se împarte toată la călugări, dar aceștia, în loc să-și facă din ea ce le trebuie, o dau pe băutură… Că bolnavii sunt bine îngrijiți, iar farmacia mânăstirii este îmbelșugată cu tot felul de medicamente, ce se pot lua fără rețetă de la doctor… Că se întâmplă uneori să moară vreun călugăr neștiut de nimeni, însă numai dintre cei bolnavi de inimă, sau vreunul care a uitat capacul pus la sobă… Că registrele de contabilitate se găsesc „la zi”, și casa e în bună rânduială…

Apoi, dintr-o pornire adevărată, lăudară pe părintele stareț, arătând cu de-amănuntul însușirile lui de „păstor cu suflet cinstit și inimă largă”… Și încheiară astfel: „Toate acuzațiile ce se aduc preacuvioșiei sale sunt, deci, pur și simplu calomnii ordinare! Pentru care, cu respect, propunem clasarea acestei chestiuni.”

După ce iscăliră procesul-verbal, ca să fie actul mai „în formă”, onorata comisie pofti și pe membrii consiliului economic să semneze, cu care prilej li se luă acestora interogatoriile obișnuite:

— Cum merge arhondăria, părinte Acachie? întrebă protopopul pe arhondar.

— Merge bine, cinstite părinte!

— Nici nu bănuiam altfel! Să ai grijă să fie curățenie, și musafirii – primiți cu bună-cuviință.

— Cum stai cu eclesirhia, tată Dionisie îl ispitește defensorul pe purtătorul de grijă al bisericii.

— Așa… potrivit, domnule defensor! răspunde protosinghelul Dionisie, întinzând cinstitelor autorități câte un prosop de borangic cu alesături, drept amintire.

— Vezi, părinte Dionisie, să ții toate în regulă, ca să nu se plângă nimeni, îl sfătui omul Casei Bisericii după ce-i mulțumi pentru dar.

— Cât se poate de bine, îl încredință eclesiarhul, aplecându-se de mijloc.

Iconomul nu mai fu poftit, ci urmară la rând membrii consiliului spiritual, care iscăliră ca de obicei, fără să citească sau să ceară vreo lămurire.

Acuma, toate erau în regulă, și cinstita comisie se putea găti de plecare, cu sufletul împăcat că și-a făcut datoria. Protopopul, însă, găsi cu cale că „după cele constatate” este neapărat trebuință să tragă o sfântă de muștruluială călugărilor, „ca să nu mai îndrăznească altă dată să scrie scrisori neiscălite și să-i pună pe dumnealor pe drumuri fără nici un motiv”. Rugă dar pe stareț să adune obștea în trapeză[19], iar când fu înștiințat că porunca s-a împlinit, încinse brâul roșu, îmbrăcă giubeaua de mohair, își atârnă crucea la gât, își puse pe cap culionul, de aceeași culoare cu brâul, luă bastonul cu mâner de os și porni spre trapeză. Defensorul nu putu să-l însoțească, fiindcă tot nu-i scăzuse cucuiul din frunte, din care pricină nu era chip să-și așeze pălăria; iar domnul Zamfirescu, după ce iscălise procesul-verbal, plecase să ia aer…

Când reprezentantul sfintei mitropolii intră în trapeză și dădu cu ochii de cei 40–50 de călugări – câți fusese cu putință să se adune la repezeală – crezu, o clipă, că are în fața lui o ceată de anahoreți din cele dintâi veacuri ale monahismului… Bărbi crescute în voie, pe fețe supte, fără pic de sânge, cămilăfci[20] înverzite și sfâșiate, picioare goale vârâte în bocanci vechi sau în sandale de lemn, rase pline de petece, acoperind cine știe ce resturi de anterie…

— V-ați apucat să faceți scrisori anonime la Mitropolie și la Casa Bisericii? își începu protopopul cuvântarea. Ce credeți voi, că dacă o să reclamați pe stareț, care e părintele vostru, noi o să-i tăiem capul, și pe voi o să vă îmbrăcăm în mătase și să vă punem la îngrășat?… Ia să iasă acel nemernic care a îndrăznit să calce regulile sfântului Vasile și sfaturile lui Efrem Sirul și ale cuviosului Dosoftei, și să acuze pe starețul său de fapte pe care un om cu bunătatea, cu cinstea și cu inima lui largă nici prin gând nu i-ar da să le facă! Ha-ha! Nu cutează să se arate! Îi e teamă că va fi surghiunit pe viață la Cheia sau la Peștera Ialomicioarei… Să nu mai îndrăzniți altă dată să mai faceți astfel de mârșăvii, că pe toți vă scoatem din mânăstire, ca pe niște netrebnici! De data aceasta, fiindcă e pentru întâia oară, sunteți pedepsiți numai cu oprirea tainului de vin și de brânză, pe timp de o lună… Ați înțeles?

Și, aruncând o privire aspră de jur-împrejur, vorbitorul își strânse mustățile între nas și buza de sus și întoarse spatele, fără să mai zică bună ziua.

Călugării, care habar n-aveau despre ce e vorba, după ce ascultară cu gurile căscate, cu totul nedumeriți de pricina supărării protopopului, își făcură cruce și se risipiră îngândurați și triști pe la chilii.

*

În vremea aceasta, la stăreție se pregătea mezelicul de plecare: lin prăjit, brânzoaice calde și vin roșu ca rubinul în pahare. Osteniți de atâta muncă, oamenii stăpânirii, minus domnul Zamfirescu, pe care nu-l mai scotea nimeni din lapte acru, căutară să se întărească pentru drum. Și tocmai când se gândeau, din pricina vinului, că n-ar fi rău să amâne plecarea pe a doua zi, vizitiul mânăstirii întoarse trăsura la scară…

— Maurul și-a făcut datoria!… oftă defensorul la urechea protopopului.

— Să mergem! scrâșni acesta, înălțând din umeri.

Așezarea în trăsură fu cât pe-aci să dea onoratei comisii mai multă bătaie de cap decât chiar procesul-verbal. Destul de mare era trăsura mânăstirii, însă trebuia să încapă în ea și obișnuitele „complimente” dăruite de stăreție musafirilor oficiali. Dar vizitiul, om priceput, luă mai întâi cele trei legături de plasă cu raci și le așeză în lădița de la spatele trăsurii… În golul de sub pernele din fund puse un borcan cu unt topit și un castron cu unt proaspăt. În faldurile coșului așeză trei sticle cu spumă de drojdie; în golul de sub capră – trei pachete de brânză; în cele două aripi legă cu tei câte o damigeană cu vin; de felinarul din dreapta atârnă un zimbil[21] de papură, cu un miel tăiat și înfășurat în foi de lipan, iar de cel din stânga – alt zimbil, cu pește proaspăt, astupat la gură cu pânză de sac. În sfârșit, a treia damigeană o așeză pe capră, între picioarele lui, deasupra unui sac cu ovăz pentru cai.

Plecarea se făcu după călduroase strângeri de mână din partea starețului și mulți „la revedere” din partea protopopului și a defensorului.

Când ieșiră din ținutul mânăstirii, unde nu se mai vedea nici lacul cu luntri de pescari, nici păduri verzi, nici salcâmi înfloriți, nici tei îmbobociți; unde nu se mai auzea nici sunet de clopote, nici glasul prietenos al arhimandritului Glicherie, domnul Zamfirescu, care privise cu ochi mari la împănarea trăsurii, își aminti de anume lucruri ce pare că-l apăsau tot mai mult pe suflet și își întrebă, tulburat, tovarășii:

— Mă rog, toate anchetele le faceți în felul acesta?…

Un hohot de râs, acoperit de lătrăturile câinilor din capul satului în care tocmai intrau, îi răspunse la întrebare.

1927