Pocainta staretului

Pocainta staretului de Damian Stanoiu

POCĂINȚA STAREȚULUI

Părintele stareț mănâncă astăzi cu duhovnicii mânăstirii. Lucru rar și neașteptat. Rar – fiindcă Preacuvioșiei Sale îi place mai mult tovărășia mirenilor, mai ales când aceștia au posibilitatea să-i ciupă un ajutor „pentru bieții părinți”, – fie din bugetul statului, fie de la vreo instituție particulară; neașteptat, – fiindcă din cei șase membri ai consiliului duhovnicesc, Preacuvioșia Sa nu mai este în raporturi bune decât cu protosinghelul Gherasim – un bătrân surd, adesea și „mut”, și întotdeauna inofensiv.

Sufrageria stăreției are, desigur, patru pereți, însă numai trei sunt de zid. Al patrulea, construit în urmă din scânduri și geamuri, micșorează sala de mâncare în favoarea unui bufet mic, dar plin de toate bunătățile pământului. Peretele dinspre răsărit e acoperit în mare parte de-o icoană uriașă, înfățișând diferite scene ale judecății viitoare; cel de miazăzi e ocupat de membrii familiei regale și de vreo doi stareți răposați, iar pe cel dinspre miazănoapte sunt așezate cu gust: Cina cea de taină, Mântuitorul binecuvântând cele cinci pâini, chipul sfântului mucenic Dimitrie, o vedere generală a mânăstirii și portretul în ulei al actualului stareț.

Masa este împodobită ca pentru oaspeți de seamă, cu față albă, neumblată și cu tacâmuri de mâna întâi.

În așteptarea celui mai mare, duhovnicii încearcă să dezlege taina invitației. Dar mai întâi să vi-i prezint.

Arhimandritul Gavriil are șaptezeci și cinci de ani, pe care îi poartă fără osteneală și fără durere. Nici barba nu i s-a rărit și nici părul prea mult. Obraji-i sunt rumeni, fruntea are numai două crestături mai adânci, iar genele-i stufoase străjuiesc doi ochi zglobii care n-au făcut încă cunoștință cu ochelarii. Preacuvioșia Sa a servit mânăstirea, în calitate de eclesiarh, treizeci și doi de ani; iar ca stareț șaisprezece.

În fața părintelui Gavriil s-a așezat cuviosul Natanail, – un moșneag firav la trup, cu fața zbârcită, cu barba rărue, cu chelia ieșită de sub potcap și cu pleoapele aproape goale, dar așa de grele că abia le mai poate ridica. Nu păstrează biletul de botez, dar știe că mama sfinției sale îl purta în pântece când s-a iscat revoluția de la ”48… A fost eclesiarh și econom în mai multe rânduri.

Lângă părintele Natanail își mângâie barba sură cuviosul ieromonah Pahomie, – un bărbat ca de cincizeci de ani, îndesat la trup, cu ochii verzi și cu nas trufaș. N-a ocupat nicio funcție în administrația mânăstirii, dar întotdeauna a uneltit, se zice, împotriva îngrijitorilor vremelnici ai obștii.

În fața sfinției sale și în stânga preacuviosului Gavriil, zâmbește părintele Ermoghen. Are șaizeci de ani – ca și când ar avea patruzeci și cinci. Nu i-au albit decât puține fire în barba-i scurtă și creață. Pe față nici urmă de post și de grijă. A trecut, pe rând, prin toată filiera administrativă. De vreo douăzeci de ani trage nădejde să ocupe și locul cel mai înalt, dar împrejurările i-au fost potrivnice. Tot mai nădăjduiește însă în „dreptatea lui Dumnezeu” și în „bunătatea episcopului”…

Coada o face protosinghelul Gherasim. E lung ca o scorbură de salcie, slab ca un măgar de laie, alb ca o coală velină și surd ca o piatră de hotar. În umărul obrazului stâng poartă urma unei schije turcești, de la ”77, iar degetul de la mâna dreaptă i s-a strâmbat într-o aventură din vremuri uitate…

Face parte din consiliul duhovnicesc de când nici el nu mai ține minte, pentru că are o calitate foarte apreciată de către stareți: nu întreabă niciodată ce iscălește.

Pe buzele tuturora – minus Gherasim – flutură aceeași chinuitoare întrebare:

— De ce ne-o fi poftit? Ce înseamnă această dragoste neașteptată?

— I s-a apropiat sfârșitul, găsi Ermoghen o lămurire.

— Asta e dorința ta, îl tachină Gavriil, dar eu bănuiesc că nu sfârșitul vieții i s-a apropiat, că e voinic ca un taur, ci sfârșitul măririi…

— Cam tot acolo vine… Ce crezi, Pahomie?

Părintele Pahomie își privi vârful nasului, parcă i-ar fi cerut un sfat, și răspunse în doi peri:

— Nu-i lucru curat la mijloc…

— Că nu e lucru curat, bănuim noi, zise Gavriil; dar ce să fie? Asta e întrebarea. Și numai tu ai fi în stare să dai un răspuns.

— Mai degrabă poți ghici tainele lui Dumnezeu decât planurile Satanei, se lepădă Pahomie, râzând.

— Totuși s-au găsit în toate timpurile călugări care să ghicească gândurile dracului și să i le strice; dar nicicând om pământesc n-a tâlcuit tainele Tatălui, – îl contrazise Ermoghen. Eu sunt sigur, părinte Pahomie, că sfinția ta bănuiești ceva, dar nu vrei să spui.

— Stați să vă lămuresc eu, interveni Natanail cu glasu-i copilăresc și tărăgănat. Ne-a poftit ca să ne taie capetele, așa cum Lăpușneanu a tăiat pe-ale boierilor. Dar nu văd pe Moțoc…

— Gherasim! – zise Pahomie stârnind veselie.

— O să te dea pe mâna călugărilor, ca să te strângă de gât, – îl preveni Natanail pe surd.

Dar surdul… ca surdul.

— Ba eu aș mânca, dar n-am ce, – răspunse el întorcând farfuriile și paharul.

Intră părintele stareț. Râsul stârnit de infirmitatea lui Gherasim îngheță într-o clipă pe buzele tuturor. Nimeni nu se ridică. Singur Gherasim făcu o mișcare în acest scop, dar văzând că ceilalți sunt prinși de scaune, renunță și el să se mai ostenească.

Starețul încruntă ușor sprâncenele și zise, pe un ton natural, obișnuitul:

— Blagosloviți!

— Domnul! – mormăiră duhovnicii, fără să-l privească.

Preacuviosul Procopie numără cincizeci și unu de ani de la naștere și patru de când a fost ales stareț. E înalt de stat, nu tocmai rotund la trup, părul castaniu, barba roșcată și întinsă, fruntea lată, nasul frate cu al lui Pahomie și zulufii potriviți din foarfecă. Pe porțiunea fără păr, a obrajilor plini, s-au țesut firicele de sânge, iar dosul palmelor e punctat cu semnele traiului bun.

— Luați, părinților!

Păhărelele cu rachiu se golesc ușor, dar vorba e legată. Și nici starețul n-o sili. Dăduse ucenicilor poruncă să servească pe meseni după gustul fiecăruia: pe Gavriil și pe Ermoghen cu țuică de prune, pe Gherasim cu prăștină, pe Pahomie cu spumă de drojdie, iar pe Natanail cu rachiu de izmă, – și așteptă liniștit efectul acestei atenții deosebite. Dar nimeni nu deschidea gura decât pentru un sec și banal „blagosloviți”, și, firește, pentru a înghiți conținutul păhărelelor.

Se serviră icre de crap decorate cu măsline; se înghițiră două cutii cu sardele de Lisa; apoi câte-un rând de pahare cu vin – și vorba abia începu să se înfiripe, timidă, între vecini.

Starețul rămânea mereu izolat. Nimeni nu-i adresă vreun cuvânt, și nici el nu scotea de sub mustățile-i vârfuite decât ceea ce îl obligă datoria de amfitrion: poftiți – luați – serviți-vă. Și se părea, judecând după zâmbetul din colțul gurii și după ironia din priviri, că nu-l jignește defel mojicia oaspeților. Ba chiar îi făcea plăcere, ca și când ar fi fost prevăzută.

Vine la rând ciorbă de rață, cu bucățele împărțite iarăși după preferințele – cunoscute – ale mesenilor. Numai părintelui Pahomie, în loc de copane, îi pusese fratele Niculae o aripă și târtița. Bătrânul Natanail, vesel că primise ficații și ciorba dumicată gata, remarcă greșeala și stârni un pic de voie bună. Starețul încercă să rupă gheața dintre el și ceilalți, dar nu izbuti. Se resemnă în așteptarea unui moment mai prielnic.

Ciulama de găină, cu mămăliguță. De data asta fratele Niculae puse târtița în porția lui Natanail. Unchiașul, când dădu peste ea, râse pe înfundate, apoi o luă în furculiță și o trecu vecinului. Pahomie, fără nicio întârziere, o dărui lui Gherasim. Acesta îi mulțumi, dar se scuză, sub cuvânt că e… schimnic; și o trecu lui Ermoghen.

— Eu nu mănânc târ-târtiță, – se apără acesta scurt; și o mută la fostul stareț. Arhimandritul Gavriil păru încurcat. Nu-i convenea nici s-o mănânce și nici s-o ofere starețului.

— Nu-ți mai place, Gavriile? – îl întrebă în batjocură Natanail.

— Ba de plăcut i-ar place… dar nu mai are dinți, răspunse Ermoghen, pentru el.

Arhimandritul înfipse furculița în bucățica orfană și o privi lung.

— Ia încearcă, părinte Gavriile, îl îndemnă Ermoghen, în râsul tuturor.

— Îi lasă gura apă… dar nu mai e puterișcă, îl necăji Pahomie.

Fostul stareț își luă ochii de la târtiță și-i îndreptă spre capul mesei. Părintele Procopie, ocupat să desființeze o copană, simți privirea și rânji cu gura plină.

— Dă-o starețului, că e mai tânăr, – îndemnă Gherasim pe Gavriil.

Acesta își privi superiorul mai peste umăr și vru să-i întindă furculița, dar își luă seama. Nu din pricina rangului, ci fiindcă nu vrea să-i dea prilej de vorbă. Dar Gherasim stărui.

— Dă-o, frate, starețului, că e tânăr, nu e știrb ca noi.

Starețul săltă capul din farfurie și făcu pe neștiutorul.

— Despre ce este vorba, cinstiți părinți?

Duhovnicii schimbară priviri repezi, apoi lăsară râsul și deveniră foarte ocupați cu ciulamaua și cu mămăliga. Gherasim însă o ținea una.

— Dă-o starețului, Gavriile, că acu e în zaua lui.

Părintele Natanail nu mai putu ține râsul și vărsă pe piept lingura cu ciulama. (El dumicase mămăligă în farfurie și căra cu lingura). Din această pricină râsul mocnit o clipă, răsuflă în forme violente și mai făcu pagube și altora. După ce, cu ajutorul fratelui Niculae și al părintelui Pahomie își adună resturile de pe haine, Natanail se adresă răstit către Gavriil, care tot nu se agățase de târtiță.

— Și nu te mai uita, omule, la ea! Dacă nu-ți place, dă-o pisicii, că ea o mănâncă.

— Ba s-o mănânce starețul, – o potrivi, ca prin minune, Gherasim.

— S-o mănânce, dacă vrea, – se răsti iarăși Natanail, bâțâindu-și lingura și capul.

Arhimandritul Gavriil, văzând care încotro, înfipse din nou furculița în târtiță și o întinse superiorului. Acesta, deși știa despre ce anume fac bătrânii haz, continuă să mănânce, tăcut și cu ochii în farfurie. Numai când Gavriil îi duse bucățica în drumul ochilor, își săltă capul, în timp ce musafirii, care îl știau supărăcios și prost la vorbă, așteptau să râdă pe seama lui Gavriil. Dar preacuviosul Procopie zâmbi cu recunoștință; și luând târtița, zise:

— Iacă un om – și încă fost stareț – care se îndură să dea aproapelui partea cea mai gustoasă. Mulțumesc, părinte Gavriile!

— Pentru puțin, îi răspunse acesta, odată cu un compliment batjocoritor.

— Ar fi mâncat-o el, sări Pahomie, dar îi e teamă să nu i se facă rău…

— Și-ar aduce aminte din tinerețe, completă starețul.

Gavriil îl privi de sus.

— Mda! De când eram stareț…

— Când erai stareț, te hrăneai numai cu târtițe de pasăre? – îl întrebă Ermoghen, privind la Natanail.

— Tot bătrân era și atunci, răspunse Pahomie în locul lui Gavriil.

— Mă rog, zise starețul, ce legătură poate să fie între bătrânețe și târtița unei găini?

— Ca între stareț și consiliul duhovnicesc, îl lumină la iuțeală Pahomie.

Procopie lăsă ochii în jos. Ceilalți căutară – care cu picioarele, care cu privirea, pe Pahomie, ca să-l felicite.

Felul al treilea: câte-un purceluș pe varză și câte-o sticlă de vin, de fiecare căciulă… Duhovnicii se priviră uimiți.

— Nu-i lucru curat, șopti Ermoghen la urechea lui Gavriil.

— Să știi de la mine că tot o să ne taie capetele, șopti și Natanail la urechea lui Pahomie. Acesta însă privea purcelul cu atâta dragoste părintească, încât nu l-ar fi lăsat orfan – chiar cu riscul capului…

Natanail suci farfuria și o răsuci, neavând curaj să încerce cu propriile-i puteri a spinteca friptura. Gherasim, la fel de neputincios, îi dădu ocol, cu furculița și cu cuțitul în mâini, până o depărtă ca de-o palmă și se puse să-și facă un plan. Pahomie, om în putere, se întinse și tăie coada purcelului din fața lui Natanail, apoi o întinse bătrânului. Acesta o respinse, supărat, și continuă să sucească farfuria. În acest timp, Ermoghen, imitând pe Pahomie, ascuți cuțitul de farfurie, apoi tăie urechiușele purcelului destinat lui Gherasim și le oferi surdului.

— Să dea Dumnezeu să te văd mai surd ca mine, îi mulțumi acesta din toată inima.

Când observă neputința bătrânilor, starețul făcu semn ucenicilor să le dea ajutor. Într-un minut purceii fură sfârtecați în bucățele, iar aburul icnit din carnea lor fragedă se uni cu cel ce ieșea din varză și gâdilă, foarte plăcut, nările duhovnicilor. Iar când fălcile lipsite de dinți intrară în funcțiune și limbile prinseră gustul delicios al purcelului de lapte fript la tavă, mai încetară și bănuielile împotriva starețului…

Toată ființa bătrânilor se concentra asupra farfuriilor și orice alt gând dispăru din mintea lor ca praful în fața vântului și ca roua în fața soarelui…

Îndemnați de către stareț, ucenicii acestuia interveneau mereu acolo unde mâinile slabe se dovedeau neputincioase, având grijă ca și paharele să fie pururea virgine și cât mai la vederea cuvioșilor oaspeți. Nimeni nu vorbea. Toate gurile erau din cale afară de ocupate. Doar câte-un tușit scăpat fără voie din gâtlej și clefăiturile din ce în ce mai libere, erau singurele semne după care se putea ghici bucuria rară – a trupului și a sufletului laolaltă…

Dar fălcile începură, de la o vreme, să dea semne de oboseală, furculițele să scormonească după părți socotite mai alese și dracul dușmăniei să-și reocupe locul din care fusese izgonit un sfert de ceas.

— Eu mă prind că purceii ăștia, deși au fost luați din turma mânăstirii, o să ne coste cam multișor, șopti Ermoghen la urechea lui Gavriil.

Acesta se asigură cu coada ochiului de neatenția starețului și-i răspunse, pe aceeași coardă:

— Să fim cu băgare de seamă.

Pahomie dădu și el să-și spună gândul, vecinului, dar Natanail, tocmai clefăia din ficații purcelului, mulțumit la culme că sunt și moi și gustoși – și-i luă înainte.

— Aferim de-așa friptură! Păcat că nu mă întâlnesc cu ea mai des…

— Fă-te stareț, îl sfătui Ermoghen, fără să-și ridice privirea.

— Așa hodorog! – se miră Pahomie.

— Ca să mănânci purcei de lapte – face, zise Gavriil împăciuitor.

— Bine, bine, dar unui stareț i se mai cer și alte calități, – protestă Pahomie, cu ochii la preacuviosul Procopie.

— Ce calități îi mai trebuie?! – se miră Ermoghen. Să umble după femei, să bea cât patru și să se pună rău cu întreaga obște?

Toate urechile și jumătățile de ochi se ațintiră spre capul mesei. Dar starețul, ca și când n-ar fi auzit nimic, goli un pahar până în fund, apoi își continuă opera de distrugere a celui din urmă picior. Nemulțumiți și mirați de această tăcere, musafirii îl imitară nervoși și nedumeriți. Abia acum începură ei să găsească unele cusururi fripturii. Gavriil observă că urechile n-au fost bine curățite; Ermoghen că varza n-a fost tocată „ca fideaua”; Pahomie, că untura „parcă ar avea puțin miros”, iar Natanail că purcelul are și părți care se împotrivesc gingiilor cuvioșiei sale. Singur Gherasim, resemnat din cauza infirmității, continuă să înghită și să mestece cu același elan de la început. Numai când observă că tăcerea se prelungește, se crezu dator s-o rupă el.

— Dacă părintele stareț mi-ar da în fiecare zi câte-un purcel fript și câte-o sticlă cu vin, l-aș socoti printre sfinți…

— Poți să-l socotești și așa, că tot habar n-ai tu de ceea ce se petrece pe lume, gângăvi Ermoghen.

Gherasim vru să mai adauge ceva, dar întâlnind ochii sfredelitori ai starețului, înghiți vorba. De la el ochii lui Procopie trecură pe rând la ceilalți meseni și constatară că… și vinul și friptura au plăcut. Părintele Gavriil, care începuse purcelul de la mijloc, mai avea capul, coada și picioarele de la genunchi; Natanail mâncase de unde nimerise, iar acuma revenea pe unde trecuse mai în grabă; Ermoghen mai avea o coastă, Gherasim o pulpă, iar Pahomie… număra oasele. Sticlele se goliseră invers cu vârsta: a lui Natanail avea nivelul cel mai scăzut, iar a lui Pahomie pe cel mai ridicat.

Părintele stareț zâmbi satisfăcut și-și mută ochii la propria-i voinicie: din purcel mai avea coada și râtul, iar din sticlă… sticla! Făcu semn ucenicilor și în două secunde toate clondirele de pe masă fură înlocuite cu altele pline, iar resturile din pahare golite într-un vas.

— Luați, părinților, îndemnă starețul după ce frații ascultători își făcură datoria și umplură paharele.

Duhovnicii priviră cupele aburite, le mângâiară cu degetele, dar ezitară să le ridice. Nu din pricină că se săturaseră, ci fiindcă fuseseră invitați… Crezând că întârzierea are un rost, nici părintele Gherasim nu bău.

— Luați, părinților, că se încălzește, stărui din nou starețul, după ce goli paharul preacuvioșiei sale.

— Apăi… o să mai luăm, zise Natanail, că nu prea ne întâlnim așa des cu chilipiruri d-astea.

— Ar sărăci mânăstirea, găsi Ermoghen o explicație.

— Și s-ar toci masa stăreției, adaugă Pahomie.

Părintele Procopie așteptă și cuvântul fostului stareț, dar văzând că întârzie și socotind momentul foarte propice pentru a legă vorba cu oaspeții, luă o poză de pocăit și zise:

— Părinților, am impresia că – ori mâncarea nu v-a plăcut, ori vinul vi s-a părut oarecum…

Natanail se burzului dintr-odată și trânti cu paharul în masă.

— Nu-i adevărat! Am mânia pe Dumnezeu, dacă am cârti un cuvânt împotriva mesei.

— Atunci alta este pricina care vă face să grăiți tot în pilde și tot cu două înțelesuri…

— Cum? Adică te faci că nu știi? – se răsti Natanail, împroșcându-l cu ce avea prin gură. M-ai făcut „porc bătrân”, pe mine care trăiesc de șaptezeci de ani în această mânăstire, și am slujit în sfântul altar vreme de șaizeci și doi de ani – și acuma te miri că nu-ți dau cinstea de stareț?

— Pe mine nu m-a sictirit în chiar timpul sfintei Liturghii, după ce ne-am împărtășit amândoi din același potir? – sări și Ermoghen, mai roșu decât vinul din sticle.

— Am slujit mânăstirea în toate chipurile și nu mi-am auzit decât vorbe de laudă, atât de la cei mici cât și de la cei mari; iar sfinția ta m-ai pârât la mitropolie că nu mă duc regulat la biserică și m-ai făcut „bou domnesc”, în fața soborului, – îi reproșă, tremurând, fostul stareț.

— Vă pierdeți vremea degeaba, observă Pahomie, umplându-și paharul. Mai mult folosiți golind sticlele astea…

Starețul îl împunse c-o privire scăpată fără voie, apoi se ridică, umilit, și umplu cu mâna preacuvioșiei sale toate paharele de pe masă.

— Smerenia Iudei, mormăi Gavriil, la un gând cu ceilalți.

— Cinstiți părinți, aveți dreptate, grăi starețul, milogindu-și chipul cât mai meșteșugit. Greșit-am înaintea lui Dumnezeu și a sfințiilor voastre…

— Nu mai tăgăduiești, ca în fața exarhului?[1] – îl întrerupse, în batjocură, Pahomie.

— Nu. Îmi recunosc păcatul și-mi cer iertare!…

— Aha, după ce ți-ai râs de bătrânețile mele și m-ai făcut „bou domnesc”…

— Iar pe mine „porc bătrân”…

— Și pe mine m-ai ocărât ca pe un țigan sau ca pe un servitor oarecare…

Starețul nu-și pierdu cumpătul. După ce înghiți cu răbdare toate învinuirile, își reluă umilit, cuvântarea întreruptă.

— Cinstiți părinți, v-am spus că-mi recunosc vinovăția…

— Și Iuda și-a recunoscut-o, dar a fost prea târziu…

— …și nu mă dau înapoi să-mi cer iertare și să primesc chiar un canon, dacă sfințiile voastre, ca duhovnici bătrâni, ați găsi cu cale să-mi rânduiți. Sunt om, nu sunt numai călugăr și stareț; și ca om sunt și eu supus păcatului. Credeți sfințiile voastre că puțin m-au costat neplăcerile, pe care, în clipe de mânie, vi le-am pricinuit? Vă mărturisesc în frica lui Dumnezeu că nopți de-a rândul și zile întregi mi-am pierdut somnul căindu-mă și rugând pe Cel de Sus să nu-mi socotească aceste păcate… Dacă ați ști frățiile voastre de câte ori am dat să vin și să-mi cer iertare, în genunchi, nu m-ați mai învinui acuma ca pe un criminal de rând ce nu merită îndurare. Dar n-am putut să-mi ușurez astfel sufletul, căci m-am temut, ca un rău și ca un netrebnic, că-mi voi pierde autoritatea de conducător și deci mai amarnic voi fi judecat de Dumnezeu… De atâtea ori am vrut să vin la Preacuvioșia Ta, părinte arhimandrite, și să-ți zic: „Ai avut dreptate. Am furat și am mințit. Iartă-mă sau lovește-mă: cum te lasă cugetul”. Apoi să trec la bunul nostru Natanail și să-i spun: „Drept m-ai judecat. Sunt muieratic și prea puțin mă sinchisesc de gura lumii și de slova canoanelor. Iartă-mă sau lovește-mă, – după cum vei socoti că merit”. Iar părintelui Ermoghen să-i pun mătanie, fiindcă l-am ocărât în fața soborului. La urmă de tot să mă duc la fratele meu de călugărie, Pahomie, și să-i adeveresc punct cu punct – toate acuzațiile pe care mi le-a adus… Cum vă spusei însă, m-am temut, în prostia mea, că apoi nu voi mai fi vrednic să stau în locul cel înalt, și astfel mai mare greșeală să săvârșesc. Sunt aproape șapte luni de când la masă cu sfințiile voastre n-am mai mâncat, în sobor n-am mai slujit și vorbă între noi n-am mai deschis. Știe unul Dumnezeu cât m-a chinuit starea aceasta, mai ales că nici eu nu mă sumețeam să-mi cer iertare și nici sfințiile voastre n-ați făcut nimic pentru împăcare. Mâncarea, pentru mine, n-avea niciun gust, iar băutura nu se lipea cu plăcere de limbă… Mi-era dor să mai fac haz de lipsa măselelor moșului Natanail, de tactul cu care mănâncă și bea părintele Gavriil, de stângăcia plăcută a părintelui Ermoghen și de graba cu care Pahomie sărea în ajutorul celor neputincioși… În noaptea trecută am avut niște vise urâte, trimise de la Dumnezeu, și azi n-am mai putut să mai amân împăcarea atât de dorită. Am îngenuncheat în fața icoanelor și am zis: „Doamne, facă-se voia Ta!” Acuma, preacuvioși părinți și frați în Hristos Domnul, judecați-mă și mă osândiți după care lege vă convine mai bine. Eu sunt împăcat în sufletul meu că mi-am făcut datoria. Dacă sfințiile voastre nu-mi primiți pocăința, rămâne să dați seama înaintea Celui din Cer. În tot cazul pentru mine veți fi de-acu înainte sfătuitorii cei mai ascultați și frații cei mai iubiți…

Aci, părintele stareț se opri și se făcu că-și strivește lacrimile între gene. Natanail se înduioșă și-i întinse mâna.

— Eu te iert. Iartă-l și tu, Gavriile.

Fostul stareț ezită. Ermoghen îi luă înainte.

— Eu te-am iertat din ceasul în care m-ai ocărât. Numai dacă și Dumnezeu îți va șterge greșeala…

— Iartă-l și tu, Gavriile, stărui din nou Natanail.

— Eu… n-am nimic cu Preacuvioșia Sa, zise Gavriil cu gura pe din două. E drept că m-a făcut „bou”, dar boii sunt adesea mai înțelepți și mai curați înaintea Ziditorului, ca făpturile cu două picioare.

Mai rămânea Pahomie. Starețul îl fixă stăruitor și făcu semn moșneagului să-i zică.

— Iartă-l și tu Pahomie, se rugă Natanail, îmboldindu-l și cu cotul.

Pahomie ridică din umeri.

— Dacă l-oi ierta eu și nu l-o ierta Dumnezeu și… Codul Penal, tot degeaba, se apără el, înfruntând privirea starețului.

— Iartă-l, mă! – stărui iarăși Natanail.

Ermoghen se asocie și el. Dar Pahomie nu mai dădu niciun răspuns – și-și văzu de sticlă. Procopie scoase un oftat ușor, și ridicându-se de pe scaun se smeri să umple a doua oară paharele mesenilor. Aceștia se împotriviră, dar el stărui.

— Isus Hristos, că a fost fiul lui Dumnezeu, și a spălat picioarele ucenicilor; fie-mi îngăduit și mie, un ticălos de stareț, să umplu paharele unor bătrâni și preacuvioși duhovnici…

Cei trei se înduioșară și mai mult.

— Iartă-l, mă Pahomie, și tu, se rugară ei din toată inima.

Dar Pahomie rămânea neînduplecat. În cele din urmă conveni astfel:

— Dacă starețul crede că faptele pe care i le-am aruncat în sarcină-i nu păcătuiesc nici împotriva așezărilor Sfântului Vasile și nici împotriva legilor statului, sunt gata – nu numai să-l iert, dar să-i sărut și mâinile și picioarele.

Ceilalți priviră îngrijorați și întrebători spre capul mesei. Starețul, puțin schimbat la față, își ascunse mânia și răspunse cu același glas îndulcit.

— Părinților și fraților, a păcătui e omenesc; dar a stărui în greșeală e lucru diavolesc. Dacă aș tăgădui că felul cum mi-am înțeles de la o vreme atribuțiile de stareț, și mai ales cum am mânuit fondurile mânăstirii – e în desăvârșită potriveală cu așezările Sfinții Părinți și cu legiuirile lumești, aș mai adăuga la păcate și deci mai mult mi-aș îngreuna sarcina înaintea Judecătorului celui drept. Recunosc, deci, că am călcat, cu bună știință – și canoanele și legile statului, și ordinele scrise ale celor mai mari; iar de sfaturile consiliului duhovnicesc mi-am bătut joc cum mi-a plăcut. E drept că uneori m-am ispitit crezând că voi folosi mânăstirii; de cele mai multe ori însă am păcătuit pentru punga și pentru stomacul meu… Am făcut cheltuieli fără să vă cer avizul și am încasat venituri fără să le însemnez undeva. Am socotit, în nerozia mea, că afară de Dumnezeu, de Satana și de Episcop, un stareț nu e îndatorat să mai dea și altora cont de faptele lui și de gândurile lui. De la o vreme însă mi-am dat seama că am apucat căi greșite; că legile trebuiesc respectate cu sfințenie iar nu călcate; și că un conducător, oricât s-ar crede el mai înzestrat de Dumnezeu decât semenii săi, tot are nevoie de sfatul și de ajutorul altora. Așa am socotit cu mintea mea cea mai de pe urmă; și de aceea v-am poftit pe sfințiile voastre, ca pe niște slujitori vechi și încercați, în oastea Domnului; întâi ca să vă cer iertare, după cum mai înainte v-am mărturisit, pentru supărările pe care firea mea iute și nevlăguită vi le-a pricinuit; și al doilea – ca să vă făgăduiesc că de aci înainte nu voi face un pas și nu voi mai cheltui un ban fără încuviințarea Comitetului. Amin!

Părintele Natanail privi la Gavriil, Gavriil la Ermoghen, Ermoghen la Natanail, apoi toți la Pahomie – și Pahomie… în tavan.

— Ce zici, Gavriile? întrebă Natanail pe fostul stareț.

— Ce să zic? Dacă făgăduiala și căința au pornit de la inimă, iertat să fie, acum și pururea și în vecii vecilor.

— Amin! – grăi Natanail.

— Amin! – grăi și Ermoghen.

Pahomie se scobea cu un chibrit printre dinți și tăcea. Natanail îl îmboldi cu piciorul, apoi cu mâna, ca să sloboadă și el vorba cea mare, dar în zadar. Pahomie lăsă scobitul și se apucă să așeze oasele purcelului – care și la locul lui. Moșneagul se enervă.

— Hai, Pahomie! Tu ce zici?

— Ce să zic: că lupul păru-și schimbă, dar năravul – ba.

Cei trei protestară. Pocăința starețului li se păruse prea sinceră ca să nu fie crezută.

— Apăi tu… cu capul ăla mare… nici că erai în stare să dai alt răspuns, îl mustră Natanail, pe duhovnicul cel mai tânăr.

— Iartă-l, mă Pahomie, și tu, stărui Ermoghen.

— Lăsați-l, părinților, că așa e el: întotdeauna de altă părere, – interveni Gavriil batjocoritor.

— Bun a fost purcelul, dar și vinul – n-are niciun cusur, – sări de colo și cuviosul Gherasim, care habar n-avea despre ce este vorba.

— Iartă-l, omule! – se rugă din nou Ermoghen, de Pahomie. Dacă n-ai fi duhovnic, aș zice că nu cunoști cum trebuie primit păcătosul care se pocăiește…

— Pocăința vulpoiului, – răspunse Pahomie, râzând forțat.

Natanail se burzului ca un arici și vru să-l certe, dar starețul îi luă vorba din gură.

— Părinților, fratele meu de călugărie, Pahomie, face parte din acei oameni care, deși pricep ușor, dar pentru motive știute numai de ei și de Dumnezeu, se lasă întotdeauna mai greu. Eu sunt mulțumit în sufletul meu că din cinci câți vă numărați de față și în consiliul duhovnicesc, unul îmi dă credit în alb, trei îmi iartă trecutul și-mi socotesc cuvântul – cuvânt, și numai al cincilea se îndoiește. Dar oare toți ostașii au încredere în calitățile comandantului lor? Nu s-au găsit chiar în ceata Ucenicilor unii care să se îndoiască de dumnezeirea lui Iisus? Să lăsăm dar pe părintele Pahomie să cugete în limba sfinției sale, iar noi, bucuroși că am biruit pe satana și ne-am împăcat, hai să mai cinstim câte-un păhărel. Noroc și sănătate! Bucurie, frate Pahomie!

— Să dea Dumnezeu, – zise acesta oftând și ridicând cu îndoială din umeri.

Natanail apucă paharul cu amândouă mâinile, căci una singură era prea slabă pentru atâta greutate, și privind la stareț cu ochi protectori, zâmbi părintește și zise:

— Ei, bată-te mântuirea să te bată!… Mă uit la tine și parcă nu-mi vine să cred… Mi-aduc aminte de când te-a luat bietul Ghervasie, Dumnezeu să-l ierte, întru ale sale. Erai un ciucioiu cu mucii la nas. Nici „blagoslovește” nu știai să zici.

— Era rușinos ca o fată mare, – își aminti și Gavriil.

— Pti! da’ ce rușinos! Când s-a mai mărit și a început să citească, la strană, ori de câte ori îi făceam câte-o observație – se roșea până în vârful urechilor. De, cine ar fi crezut c-o să…

— …iasă așa, – întrerupse Pahomie.

— Taci, mă țigane! – se răsti Natanail. Tu – nerușinat ai fost de când ai intrat pe poarta mânăstirii, și tot așa ești și în ziua de astăzi. Întotdeauna ai fost cu capul mare și plin de gărgăuni, d-aia nu te-a primit nimeni în cele mai de cinste. Nu știu cum a făcut Procopie de te-a vârât în Comitet. Dar el a fost băiat bun, smerit și ascultător… d-aia a ajuns unde se găsește. Tu, cu prostiile tale, duhovnic ai să mori. Mă mir cum te-au învrednicit și cu atâta!

— La culoare, îmi pare mai frumos vinul de obște, dar la gust… îl întrece ăsta de-o mie de ori. Ăla îmi pare că ar avea nițel smag, – grăi Gherasim, ca să se găsească și el în vorbă.

— O fi mai având și altceva, nu numai smag, gângăvi Pahomie, ca pentru sine.

Gavriil și cu Ermoghen își făcură cu ochiul, ca și când Pahomie ar fi avut dreptate. Și nici Natanail nu acoperi adevărul. Zise:

— Ce-a fost – a fost! De-aci înainte toate se schimbă și se îndreaptă; nu-i așa, Procopie?

Starețul adeveri cu o înclinare din cap, apoi se ridică și turnă în pahare. Pahomie îl privi chiorâș și strâmbă din nas, dar ceilalți îl învăluiră în ochi calzi și îngăduitori.

— Ia-n te uită ce smerit e! – îl lăudă Natanail. Adevărat vorba ceea: puica se cunoaște de pe creastă ce neam o să iasă. Smerit a fost când era numai un biet ucenic la Ghervasie, smerit e și acu, stareț fiind… Ce zici, Gavriile?

— Tot ca și sfinția ta. Bine c-a biruit pe diavolul care-i furase înțelepciunea.

— Ce bărbuță caraghioasă avea când l-a făcut diacon! – îl mângâie și Ermoghen. V-aduceți aminte, părinților? Parcă era un smocușor de la coada caprei. Și acuma – ia priviți bărbălaie! Juri că e arhiereu!

— Când să-l facă preot, m-a întrebat și pe mine starețul – Marchian era atunci: „Ce zici, Natanaile, să-l fac?” „Fă-l, că e bun”, am răspuns eu, încredințat, după cât îl știam, că nu va necinsti sfintele Taine. Acuma mă bucur că nu m-am înșelat. S-a coborât darul lui Hristos asupra unui călugăr ales… Ba ajunse și stareț! Ei, ce vrei? Îi face Dumnezeu parte – și gata!

— Să știți de la mine că la alegerile de stareți se amestecă și diavolul. Ba chiar Scaraoschi cel bătrân, – îndrăzni Pahomie.

— Pesemne că d-aia nu s-a ales Ermoghen, râse Gavriil. I-a ținut dracu parte prea pe față…

— Ermoghen nu face de stareț, zise Natanail. El e bun de eclesiarh mare. Starețul trebuie să fie falnic, să aibă îndrăzneală și să știe să vorbească și ce să vorbească, pe unde s-o duce și cu cine s-o întâlni.

— Da’ lui Ermoghen ce-i lipsește? – glumi Gavriil. Că un caier de barbă tot are; minte – în tot cazul mai sănătoasă decât a lui Pahomie; iar cât pentru vorbă… niciun copil de doi ani nu-l rămâne. Atâta că e el cam peltic…

— „Porc bătrân” și „bou domnesc”, tot poate să zică, – îndrăzni Pahomie.

Bătrânii se supărară de-a binelea. Natanail vărsă paharul jumătate pe piept, și puțin lipsi, când simți vinul la buric, să nu sloboadă un blestem. Iar Gavriil și cu Ermoghen, deși nu iubeau pe stareț, găsiră purtarea lui Pahomie lipsită de smerenie și de omenie.

— Mă Pahomie, îl atacă Gavriil, dacă n-ai fi băut din același vin cu noi, aș zice c-ai băgat pe beregată niscai prafuri de nebuneală. Lasă, omule, ce-i fi având pe suflet, și dă cinstea celui care te ospătează!

— Firește! – se asocie și Ermoghen.

— Cu toată plăcerea, răspunse Pahomie, spre bucuria tuturor.

Și ridicându-se de la masă, puse trei mătănii în fața icoanei sfântului marelui mucenic Dimitrie, patronul mânăstirii… Duhovnicii îl urmăriră, făcând haz și așteptară ca la urmă să-și ia iertăciune de la stareț. Dar Pahomie, după ce se cocoță pe-un scaun și sărută chipul sfântului, grăi:

— Mă rog, mai aveți ceva de zis? M-ați învinuit că nu dau cinstea cuvenită celui care ne ospătează – și mi-am recunoscut greșeala. Dacă părintele stareț îmi poate dovedi că ne-a dat să mâncăm măcar o firimitură din averea sa personală, sunt gata să-i fac și lui trei mătănii și să-i sărut mâinile – ca sfântului Dimitrie…

Cei trei se uitară îngrijorați la stareț. Dar părintele Procopie, găsi observația lui Pahomie întemeiată, și ridicându-se de unde ședea se duse la el și-l sărută pe obraji.

— Sărutarea Iudei, – zise Pahomie, ștergându-și obrajii cu batista înmuiată în vin. Starețul îl luă de mâini.

— Măi frate Pahomie, dacă-ți închipui că purtarea ta mă supără, te înșeli grozav. Dimpotrivă: mă bucur din toată inima că ai rămas așa cum te cunosc de când ai pășit pe poarta mânăstirii: cinstit și mereu cu grijă pentru averea și pentru binele obștii. Ne cunoaștem din noviciat, așa e? Suntem călugăriți în aceeași zi și luați sub aceeași mantie de către același duhovnic, și deci, după datină, ne putem socoti, cum ne-am socotit până mai anul trecut, frați buni; nu-i așa?

— Mă lepăd de-așa frate! – se scutură Pahomie, râzând.

— Tu te lepezi, dar nu mă lepăd eu. Am fost prieteni din ziua în care ne-am cunoscut, cel puțin eu așa am crezut, – și prieteni vreau să rămânem până la moarte. Cunosc pricina supărării tale și-mi recunosc încă o dată vinovăția. Și încă o dată făgăduiesc că voi pune chiar de astăzi început de îndreptare. Ție, ca mai tânăr și mai priceput, îți dau sarcina să supraveghezi întreaga viață a mânăstirii și să-mi arăți tot ce se petrece împotriva așezărilor sfinților Părinți și a legilor de astăzi… Ei, nici în condițiile astea nu vrei să ne împăcăm?

Pahomie șovăi.

— Împacă-te, împacă-te! – îl îndemnară ceilalți cu mare zgomot.

— Săi, Ermoghene, de-i desparte, că acu se încaieră! – strigă Gherasim, după ce constată că i s-a lăsat vinul în picioare…

Intervenția bietului surd stârni un râs care înmuie până și cerbicia părintelui Pahomie.

— Ei, ne împăcăm? – îl atacă din nou starețul, în toiul râsului.

— Împăcați-vă, împăcați-vă! – strigară duhovnicii bătând cu picioarele în podele – și cu mâinile în masă.

Gherasim îi privi nedumerit. Îi văzuse râzând și nu știa dacă trebuie să se aștepte la păruială ori la joc. În cele din urmă, copleșit de atâtea făgăduieli și de atâta stăruință, Pahomie cedă și se sărută cu Procopie. Nu însă cu toată inima, căci zise el după ce se lăsară din brațe:

— Îmi pare că mă arde locul unde mă sărută starețul…

— Te arde fiindcă te sărută cu toată dragostea, îl liniști Natanail, făcând un compliment celui mai mare.

— Ce era să faci, mă nebunule? – se răsti Gherasim la Pahomie, după ce acesta își luă locul pe scaun.

Ermoghen se apropie de surd ca să-i explice cum stau lucrurile, dar în aceeași clipă fratele Niculae deschise ușa la perete, făcând loc altor doi frați care abia se luptau cu o tavă cât roata plugului.

— Plăcintă! esclamară duhovnicii, bucurându-se ca niște copii.

Gavriil își slăbi cureaua cu încă două găuri, Ermoghen își deschie cordonul izmenelor, iar Gherasim, neavând ce să deschidă, se dibui repede la burtă și constată cu mulțumire că mai e puținel loc.

Starețul urmări pe Pahomie. Acesta nu părea prea entuziasmat de împăcare și deci nici de plăcintă. După ce râse de bucuria bătrânilor, își aruncă și el ochii mai bine în tavă, își gâdilă nările cu nițel miros, apoi zbârci din nas.

— Sunt sigur că dacă voi tăia eu plăcinta, are să-i placă și lui Pahomie, zise starețul silindu-se să nu pară glumeț. Nu-i așa, măi frățioare?

Pahomie ridică din umeri.

— Nu cred. Eu am auzit, am citit și am constatat că bucățica primită din mâna celui mai mare este – ori acrișoară, ori amăruie. Dulce niciodată. Să mai încerc însă…

Natanail se zbârli ca un curcan.

— Prostul – tot prost! Ptiu! Taie, moșule, și n-asculta d-ale lui Pahomie. Fii smerit până la sfârșit, ca să iei cunună de la Dumnezeu.

Starețul apucă un cuțit și o furculiță și spintecă plăcinta în două, apoi în patru, în opt, până făcu șaisprezece triunghiuri ascuțite. Aburul năvălit din despicături dădu sufrageriei un miros de simigerie și mări nerăbdarea duhovnicilor. Gherasim întinse farfuria. Natanail, fiind chiar în dreptul tăvii, ridică dreapta, cu ajutorul stângii, și înfipse furculița, la întâmplare. Nimeri însă prea aproape de vârf, din care pricină toată bucata îi scăpă pe mâneca largă a rasei.

— Vezi dacă n-aștepți blagoslovenia? – îi obiectă Ermoghen înghițind în sec.

— Poate vrea să mai ducă și acasă, glumi Gavriil.

Pahomie ajută moșneagului să-și aducă plăcinta în farfurie. Zise:

— Vezi ce înseamnă să mănânci bucățele tăiate de cel mai mare? Te frigi înainte de-a le băga în gură…

— Taci, că ești un prost! – îi mulțumi Natanail.

— Vom vedea…

Plăcinta era delicioasă. Duhovnicii – inclusiv Pahomie – repetară până mai rămase în tavă o singură șaisprezecime.

— Ia-o tu, Gavriile!

— Ba s-o ia starețul, că e mai mare.

— Ba s-o ia Ermoghen, ca să ajungă stareț.

— Ba Gherasim, ca să-i vie auzul.

— Dați-o lui Pahomie, fiindcă… tot i se păru lui cam amară, împunse starețul pe duhovnicul cel mai tânăr.

Acesta luă bucata, chiar în clipa când Natanail ridicase mâna, și i-o dădu fratelui Niculae.

— „Vrednic este lucrătorul de plata sa”.

— Foarte bine! – încuviințară ceilalți, mirați că ei nu se gândiseră și la frații slujitori.

Când paharele fură din nou pline, Natanail lovi cu piciorul în glezna lui Gavriil. Acesta nu pricepu. Natanail îl mai pocni o dată, apoi îi spuse ceva numai din buze, făcu o mișcare cu capul în direcția starețului, iar îl mai lovi cu piciorul, până ce, în sfârșit, arhimandritul înțelese. Tuși, făcu un gest închipuind dereticarea bărbii, apoi luă paharul și încercă să se ridice. Pesemne însă că-i fu teamă să nu lovească tavanul, căci renunță și cuvântă de pe scaun.

— Preacuvioase și preacinstite părinte starețe și arhimandrite și frate întru Hristos, Procopie! Ne bucurăm cu bucurie mare foarte… mcă… te-ai slobozit din legăturile satanei… mși… te-ai întors smerit și pocăit… mca… fiul cel desfrânat… mdespre carele pomenește sfânta evanghelie… Acuma… eu… mdacă aș avea darul acelui cinstit și cuvios Macarie… mdespre carele se scrie în cartea aceea ereticească… mce se cheamă cu numele de „Duhovnicul Maicilor”…

— Taci! să nu pomenești de ea! – se înfurie Natanail, gata să se înăbușe.

— …aș grăi mai multe… Aș zice câte una și de prin sfintele scripturi… mdar fiindcă nu mă sumeț într-atâta… blagoslovește și mă iartă sfinția ta… Mulțămim și pentru mâncare… Uitasem…

— Și pentru vin, firește! – adăugă Natanail, nemulțumit de cuvântarea scremută de Gavriil.

— Și pentru plăcintă! – completă Pahomie, arătând vecinului din stânga mâneca rasei.

Cuvântează starețul.

— Părinților, mă bucur pentru bucuria sfințiilor voastre, după cum sfințiile voastre vă bucurați pentru bucuria mea… Și ca bucuria sfințiilor voastre să fie deplină – să mă iertați că întrebuințez cuvintele Mântuitorului către ucenicii săi, – vă făgăduiesc că am să vă dau în fiecare zi câte-o sticlă de vin – mai nou sau mai vechi – după plăcerea fiecăruia. Iar Duminica și în toate celelalte sărbători, să ne ospătăm împreună. Vă rog din tot sufletul să nu-mi refuzați dragostea… Sunteți părinții mei și eu sunt copilul sfințiilor voastre…

— Ura! – strigă Natanail, ridicând mâinile în sus.

— Uraa! – strigară și Gavriil cu Ermoghen.

— Hei, v-ați îmbătat? – se răsti Gherasim, din coada mesei.

Natanail luă furculița și îmboldi pe Pahomie.

— Zi și tu, țigane!

— Lasă-l, moșule, interveni starețul, că dacă mi-o ura el… mi-e teamă să nu mor.

— Ba să zică și el, stărui Natanail, tot îmboldind pe Pahomie cu furculița.

— Ura, de, zise și Pahomie într-o doară.

Ermoghen se întinse peste masă și-l apucă de mânecă.

— După cum bag seamă sărutarea ta n-a fost din toată inima. Ia fă bine și sărută încă o dată pe stareț, păcătosule! De unde te iscași tu mai grozav?

Ca să nu lase îndoială în privința sincerității sale, Pahomie se ridică și se duse la stareț. Urmă o nouă îmbrățișare. Evenimentul fu salutat cu un întreit „Mulți ani trăiască”, cântat – vorba vine – de corul hârâit al moșnegilor.

Ultima surpriză.

În toiul veseliei, la un semn al starețului, fratele Niculae iese din sufragerie, apoi revine repede și anunță pe cuviosul Malh, secretarul mânăstirii…

— Ia să mă lase în pace! – se burzului preacuviosul Procopie. N-am răgaz nici să mănânc și să cinstesc și eu un pahar cu părinții duhovnici?

Dar fratele stărui.

— Zice că are ceva foarte urgent.

— Să mai aștepte.

— Ba nu, nu, se împotrivi Natanail. Când e vorba de interesele mânăstirii, trebuie să lași totul la o parte. Du-te, Niculae, și spune lui Malh că poate să intre.

După ce scăpă un zâmbet ironic, părintele Malh, un monah tânăr și bine făcut, salută pe meseni cu un foarte smerit „Blagosloviți!”, apoi făcu mătanie starețului și-i sărută dreapta.

— Ce-i, părinte Malh? Nici să mănânc nu-mi tihnește?

— Cinstite părinte… iertați-mă… uite, am o hârtie urgentă care trebuie iscălită și de către consiliul duhovnicesc… Și fiindcă auzii că părinții duhovnici sunt cu toții aici la masă, îndrăznii să folosesc prilejul de a-i găsi la un loc – ca să nu-i mai supăr pe acasă…

— Dă-o încoace! – se grăbi Natanail. Toc ai? Cerneală ai?

Starețul ridică indiferent din umeri. Malh desfăcu un sulișor de hârtie și ajută celui mai în vârstă să facă un Natan… cu toate răscăbăile stropite. Apoi trecu la Gavriil. Acesta vru să desfacă și celelalte pagini, dar Natanail îi dădu zor:

— Iscălește, omule, odată! Ce te mai uiți?

Gavriil izbuti totuși să vadă titlul și să-l silabisească:

„Cont de gestiune pe anul 1930…”

— Ei și? se răsti Natanail. Dacă e cont de gestiune nu trebuie iscălit?

— Ba trebuie și citit, nu numai iscălit, zise Pahomie, cu gură amară.

— Taci, mă! Nu ne-am înțeles să tragem cu buretele peste tot ce-a fost? Scrie, Gavriile!

Tot cu ajutorul secretarului își puse și arhimandritul numele dedesubtul procesului-verbal, care încheia socotelile anului expirat. Ermoghen făcu singur un Ermo și un arc. Gherasim ceru ajutorul lui Malh și numai așa izbuti să încherbeze vreo trei-patru litere. Arcul – vorba vine – îl trase singur.

Obținuse patru iscălituri. A cincea, deci, nu mai prezintă mare importanță. Îmbujorat la față, secretarul aruncă o privire triumfătoare starețului. Procopie se scobea între măsele…

Era rândul lui Pahomie. Acesta, deși se împăcase sincer cu starețul, văzând însă vicleșugul, de altfel bănuit de el, căută pricină de refuz.

— Cu plăcere, părinte Malh, dar eu sunt cam bucher și nu pot să iscălesc decât cu condeiul meu. Așteaptă-mă peste vreo trei ceasuri, la cancelarie…

Secretarul se uită la stareț. Starețul lăsă scobitul și privi lung și crunt la Pahomie. Apoi rânji batjocoritor. Îi era indiferent.

— Haide, Pahomie, iscălește și tu, nu mai face pe nebunul, îl îndemnă Natanail.

— Iscălește, mă, că te-ai sărutat cu starețul! Doar n-ăi fi Iuda?

Pahomie se roși încă pe cât era, apoi se ridică amărât de la masă, zicând:

— E cineva aicea care poate fi asemănat cu Iuda, dar acela nu sunt eu. Martor mi-e Dumnezeu!

Starețul sări în sus. Uitase toate făgăduielile…

— Malh, să faci imediat raport pentru îndepărtarea părintelui Pahomie din consiliul duhovnicesc, sub motiv că m-a insultat în fața soborului… Ai înțeles?

— Da, cinstite părinte.

— Iar voi – (către frați) – să ajutați pe hodorogii ăștia bătrânii să se ducă acasă. Apoi să curățați sufrageria, că aștept musafiri.

…A venit vicarul sfintei episcopii, însoțit de preacucernicul referent de la consiliul economic, – aproape către seară.

În noaptea aceea părintele Pahomie a dormit afară… din consiliul duhovnicesc.