Furtuna in iad

Furtuna in iad de Damian Stanoiu

FURTUNĂ ÎN IAD

– Povestiri –

Marele sfat ai îngerilor negri s-a adunat în ședință extraordinară. Iau parte încornorați a căror vârstă întrece pe aceea a pământului, alții mai tineri care s-au remarcat în diverse misiuni printre oameni, precum și slugile mai de seamă, care, cu știință sau cu neștiință, au adus multă apă la moara Tartarului: Eva, Ahasverus, Nerone, Atila, Nobel, Lenin și alții.

Prezidează Scaraoschi…

E mai bătrân decât universul și mai întunecat ca niciodată. Nici în vremea Potopului, când dispariția, ce părea de neînlăturat, a întregii omeniri, i-ar fi aruncat supușii în primejdioasă lenevie, iar el însuși ar fi pierdut unicul front de luptă împotriva lui Dumnezeu, nu arăta o față atât de posomorâtă și nu scotea din ochii-i de jar atâtea scântei.

Membrii Marelui Sfat, și cei de drept și cei cu vot consultativ, cunosc pricina care otrăvește viața stăpânului și așteaptă cu teamă cuvântul și hotărârea Întunecimii Sale.

Mai-marele oștilor alungate din cer, pentru vina de a se fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, nu-și lasă Divanul să aștepte prea mult. Pe semne că el însuși dorește o rezolvare grabnică a chestiunilor la ordinea zilei. După ce onorează cu o privire, ca o sentință de condamnare, pe fundatorul raiului bolșevic, începe cu voce de tigru amenințat:

— Preacinstiți și prea smeriți divăniți! Din clipa în care Dumnezeu ne-a izgonit din cereasca lui împărăție, pentru o pricină pe care teologii o numesc obrăznicie, și până la apariția primilor oameni, soarta noastră a fost cum nu se poate mai tristă. Miliarde de ani am trăit spânzurați în văzduh, pătimind prin smârcuri sau rătăcind pe fundul mărilor și al oceanelor. N-aveam alt rost în univers, decât acela de a ofta zadarnic după ceea ce pierdusem.

Această nemiloasă soartă se schimbă de năprasnă prin iscusita ispitire a Evei (aplauze), când Dumnezeu, în loc să-i tragă o bătaie zdravănă, a pus la ispașă pe toți urmașii ei și ai lui Adam. N-aveau să mai vadă Raiul decât acei oameni care vor ieși biruitori împotriva noastră. Pentru ceilalți, a înființat Iadul, pe care l-a dat sub stăpânirea noastră necontestată.

Așadar, Marele Meșter ne-a scos, el însuși, din trândăveală și din prea îndelungata rătăcire în Chaos… (Aplauze). Ființă plăpândă, omul a cedat ușor uneltirilor noastre. Din care pricină, Iadul s-a populat mai repede decât Raiul… La un moment dat, atâta înghesuială era pe căile care duc în Tartar, și atâta pustiu pe drumurile către Eden, că Dumnezeu s-a văzut nevoit să trimită pe pământ pe însuși Fiul său, pentru a infuza omului puteri noi în războiul cu forțele întunericului.

De atunci, lupta a devenit din ce în ce mai grea pentru noi… Toate cozile de topor, pe care le-am ridicat împotriva Crucii, nu ne-au folosit mare lucru. Ba prea adesea ne-au păgubit, căci unele slugi prea zeloase, precum câțiva împărați romani, au trimis atâtea suflete în Rai, că porțile Iadului amenințau să se ruginească. Nu mai soseau la noi decât slugi ticăloase, pe care trebuia să le ferecăm în lanțuri grele, ca să nu folosească mișelia și trădarea în chiar casa noastră.

Au trecut de atunci multe veacuri… Sămânța aruncată de Iisus și de alți mari potrivnici ai noștri, s-a prins și a dat roade. Lupta a devenit tot mai grea, căci mijloacele noastre au fost depășite, până ce raportul de forțe a ajuns la o stabilizare și un armistițiu tacit a fost încheiat. Raiul primea majoritatea sufletelor, iar noi ne mulțumeam cu o minoritate ușor de încadrat în legile și în tradițiile Iadului.

În vremea din urma, însă, relațiile dintre oștile noastre răspândite pe pământ și locuitorii acestei planete, deveniseră aproape cordiale… Întorsătura aceasta m-a îngrijorat, deși concesiile erau mai mari din partea adversă, și am căutat atunci o unealtă care să reînceapă lupta împotriva Evangheliei și a altor cărți dușmane idealurilor noastre. (Voci: Lenin, Lenin!) Această unealtă a fost găsită în persoana supusei noastre slugi, Lenin, care, împreună cu Trotzchi, altă slugă tot așa de credincioasă, a ridicat împotriva Crucii, tocmai pe norodul cel mai devotat acestui semn. Speranțele noastre erau, deci, cu atât mai temeinice și mai mari. Și aceste speranțe fuseseră și mai întărite de atitudinea hotărât antihristică a succesorului lui Lenin.

Mi-am zis: iată omul care va dărâma tot ce a zidit creștinismul, în dauna năzuințelor drăcești. Dar, vai mie! Și vai nouă tuturor! Crucea și-a găsit un apărător mai vajnic decât sluga noastră Stalin. De unde mă așteptam la o apropiată stăpânire drăcească pe pământ, ne aflăm în pericolul de a vedea înscăunându-se atotputernicia bolșevică în Iad… Nu e zi în care acest nou apărător al Crucii, să nu ne trimită câteva zeci de mii de bolșevici! Așa de mulți au venit până acum, că dacă o lună va mai continua acest iureș, mă tem să nu ajungem noi slugile lor, sau să fim siliți să părăsim Iadul și să ne întoarcem la starea dinaintea creației omului… Nu sunt mai mulți, dar sunt mai răi decât noi…

Iată, fraților, motivul pentru care v-am convocat. Trebuie găsită o soluție salvatoare, înainte de a sosi toți bolșevicii – și, mai cu seamă, înainte de a sosi și Stalin…

Ca o primă măsură de siguranță, ordon încarcerarea lui Lenin dedesubtul tălpii Iadului și pază strașnică la Kremlin… (Aplauze unanime).

Declar ședința deschisă…

RUGĂCIUNEA CELUI SMERIT

Doamne, Doamne! Aș vrea să stau ceasuri întregi în genunchi și să vărs pâraie de lacrimi pentru mulțimea păcatelor mele, dar lăcomia pântecelui mi-a pricinuit îngreunarea trupului, iar plânsul stârnit de urgia celor șapte ani de secetă, mi-a secătuit izvoarele ochilor. Îmi plec, însă, genunchii cugetului și lăcrimez din adâncurile umilinței…

De altfel, tu știi că nu din voită lăcomie m-am îngreunat la trup, ci din bunătatea milostivirii tale… Pentru oameni și pentru dobitoace ai făcut pământul și l-ai binecuvântat cu multe feluri de roade, iar eu, păcătosul și smeritul rob al tău, îmi caut hrana în darurile tale cele mai alese, ca astfel să am mereu prilejul de a lăuda puterea ta cea nemăsurată și iubirea ta de oameni cea neasemănată.

Doamne, voi fi greșit și voi fi păcătuit înaintea oamenilor și înaintea ta, dar fire omenească sunt și deci fără putere mă aflu în lupta cu satana și cu ucenicii lui.

Sărac am fost și iată m-am îmbogățit, dar averea mea nu se poate asemăna cu a dreptului Iov, nici cu a înțeleptului Solomon și nici cu a nesățiosului Cresus… Din sudoarea ostenelilor mele mi-am ridicat două căsuțe, așa cum se obișnuiește în păcătoasele vremuri de astăzi. Una, cea mai măricică, are unsprezece caturi, dar cealaltă numai zece și mansardă… Ceea ce, cu încuviințarea milostivirii tale, pot să zic că nu înseamnă mare lucru față de uriașele zidiri de peste întinsul ocean…

În smerenia mea, Doamne Dumnezeule, mă mulțumesc cu atâta, căci ticălos și bun de muncile iadului este omul nesățios. Dar, dacă în nemărginirea bunătății tale, socotești că încă o căsuță ca acestea, și chiar două, nu-mi vor prisosi, mai ales că muierea mea a fost mai roditoare decât Sarra și decât Elisabeta, mă plec înaintea voinței tale și primesc darul ca un semn de iertare a păcatelor pe care le-am săvârșit cu fapta sau cu gândul, de voie sau fără de voie, cu știință sau cu neștiință. Și Solomon a păcătuit – și a fost iertat; și David a făcut păcat de ucidere – și a fost iertat; și tâlharul de pe cruce a primit pecetea neasemuitei tale milostiviri…

Dar eu, Doamne Dumnezeule, n-am săvârșit păcatele celor doi împărați, nici fărădelegile celui răstignit împreună cu prea iubitul și prea dulcele tău fiu…

E drept că am furat, dar n-am jefuit la drumul mare…

Am împilat, dar n-am ucis…

Am dus pe aproapele meu la judecată, dar nu eu l-am condamnat…

Mi-am înșelat femeia cu care sunt însoțit după lege, dar n-am alungat-o…

Am păcătuit cu soția prietenului meu, dar nu i-am luat-o…

Am râvnit la trup de fecioară, dar prețul rătăcirii l-am plătit cu aur și cu argint…

Te-am ocărât pe tine însuți, în clipe de cumpănă, dar nicicând n-am tăgăduit existența ta…

Săracii, văduvele și orfanii, nu m-au înduioșat cu lacrimile lor, dar Tu nu voiești jertfă, ci inimă înfrântă și smerită…

RUGĂCIUNE LA ANUL NOU

Doamne, Doamne, dacă n-aș fi făptura ta și dacă tu însuți n-ai fi dat poruncă prin trimișii tăi în lume, ca omul să-ți ceară ajutor la vreme de necaz, nici ochii n-aș cuteza să-i ridic spre cer. Păcătos sunt și nevrednic de a rosti numele tău, dar alt Dumnezeu nu știu și altă putere mai mare decât tine nu cunosc. Tu ai făcut cerul și pământul, ție îți slujesc îngerii, pe tine te ascultă marea și vântul, înaintea ta se smerește soarele, de tine se cutremură voievozii cetelor drăcești, la un semn al tău toată firea se înveselește sau se întristează.

Doamne, tu ești începutul și sfârșitul, veșnicia ta nu poate fi măsurată cu anii și nici cu veacurile, dar viața omului e mai scurtă chiar decât a multor dobitoace necuvântătoare. E ca floarea ce se scutură, ca visul care piere, ca iarba care se usucă. „Când socotim că am dobândit lumea, atunci în groapă ne sălășluim”… Însă nici fericită nu este această viață atât de vremelnică. Ne amăgim cu speranțele, speranțele se spulberă, ne agățăm de altele, se depărtează și acestea, ca năluca și ca orizontul.

La fiecare sfârșit de an oftăm pentru încă o bucată ruptă din tainul zilelor pe care ni le-ai dat, dar totodată ne bucurăm ca pentru alungarea unui dușman ce ne-a chinuit trei sute șaizeci și cinci de zile. Și ne amăgim cu prietenia anului care începe, ca la capătul lui să-l blestemăm și iarăși să nădăjduim în milostivirea celui care urmează…

Doamne, în sfintele scripturi se spune că tu ai zidit pe om ca să locuiască în Rai, în tovărășia blândă și fermecătoare a îngerilor, păsărilor cântătoare, a dumbrăvilor veșnic îmbrăcate în hlamidă verde… Dar cei dintâi oameni au nesocotit porunca ta cea mai de seamă și osânda pe care le-ai dat-o trebuia ispășită și de urmașii lor. În aceleași scripturi, însă, citim că noianul milei tale nu se poate măsura și că iubirea ta de oameni fără asemănare este… Din aceste temeiuri sfinte luând și eu îndrăzneală, îmi plec genunchii, în pragul noului an care începe, și-ți strig cu deznădejde: Ajunge! Surpă blestemul și deschide-ne iarăși porțile Raiului. Nici legile făurite de oameni nu întind osânda și asupra urmașilor celor rătăciți! Nu ne mai lăsa pradă amăgirilor deșarte și batjocură satanei.

Alungă de la noi răutatea, vicleșugul, zavistia, lăcomia, grija zilei de mâine și amenințarea de fiecare clipă, a îngerului morții.

Să ni se scurgă viața în bucuria unei primăveri fără de sfârșit, tinerețea să nu aibă hotare și belșugul să nu cunoască stavile.

Mierea și laptele să curgă în râuri, dreptatea și pacea să domnească netulburate, răutatea și visul să fie pururea nedespărțite…

Iar dacă mânia pe care ți-a stârnit-o greșeala lui Adam, mai dăinuiește încă în grozăvia cea dintâi, fie-ți milă de noi și curmă-ne agonia. E de ajuns să grăiești un cuvânt sau să faci un semn și într-o clipă vom trece cu toții în viața cea fără de sfârșit. Mai bine o veșnicie în Iad, decât o mână de ani pe pământul speranțelor mereu amăgitoare.

Doamne, nu știu câtă vreme voi mai face umbră pământului, dar sunt încredințat că încă n-am avut prilejul să vărs o lacrimă de părere de rău pe mormântul unui an care s-a dus. Toți au fost la fel de surzi fată de urările pe care mi le-au făcut prietenii și cunoscuții, ca și față de bucuria nădăjduitoare cu care i-am întâmpinat eu însumi. Dar, fiindcă un an care trece nu reprezintă numai o realitate astronomică ci și o filă ruptă din cartea vieții mele, i-am dus la groapă cu sinceră tristețe. Căci nimeni pe lume nu voiește să îmbătrânească și să moară. Nici bogatul, nici săracul, nici dreptul, nici păcătosul.

Dar ce am dorit eu, Doamne Dumnezeule, la începutul atâtor „ani noi”, de m-am ales mereu cu inima tot mai stârcită în ungherul invidiei și al dezamăgirilor? Bani, sănătate și onoruri. Adică, nimic din ceea ce iese din domeniul posibilităților. În schimb, m-am ales cu o sărăcie ca un roman în fascicole, cu o sănătate șubrezită de doruri în suferință, cu toate ambițiile feștelite de sărăcia neputincioasă și de nenoroc.

Port în sarică greutatea multor ani și încă n-am avut fericirea să spun boului bou, prostului prost, escrocului escroc, și așa mai departe. Un destin amarnic m-a silit în permanență să zâmbesc când trebuia să mă încrunt, să întind mâna când se cădea să întorc spatele, să laud atunci când tot vocabularul românului revoltat nu-mi era de ajuns ca să-mi răcoresc sufletul înăbușit de răbdare și de umilințe.

Doamne, nu doresc altceva mai cu fierbințeală, decât un an, un singur an, care să poarte pecetea satisfacțiilor și a răzbunărilor. Să-mi pot duce pălăria fără s-o ridic la fiecare pas. Să nu mă mai adresez boului cu „stimate domnule”, nici escrocului cu „am onoarea”, nici prostului cu, „al dumneavoastră vechi admirator”… Să pot spune tuturora ceea ce sunt ei în realitate, să pot striga în gura mare ceea ce simt eu într-adevăr, să nu fac altceva decât ceea ce îmi va porunci pofta și fantezia.

Numai un an, Doamne, un singur an, – și voi fi răzbunat de toate lipsurile și de toate umilințele trecute și voitoare.

Amin.

UN DOMN CU CONVINGERI

La Corso.

— Bonjuur!

— Bună-ziua!

— Ce s-aude?

— Prost! Adică… foarte bine.

— Cade Barcelona?

— Desigur, monșer! Chestie de ore.

— Carevasăzică… tot mai tare Franco!

— Te-ai îndoit vreodată?

— Când un război se prelungește atât de mult, nu mai poți să prevezi nimic.

— Ce spui, monșer? Eu am prevăzut din capul locului, cu toate că, la început, orice pronostic în favoarea naționaliștilor era mai mult decât hazardat. Am zis: va învinge Franco! El reprezintă ideea de ordine, el luptă în slujba naționalismului integral. Și nu m-am înșelat. Bolșevismul, monșer, trebuie lăsat să-și consume experiența, până la expirare, acolo unde s-a născut. La o adică, ar putea să fie transplantat în Asia, – mă gândesc în primul rând la amărâta aia de China, unde ar găsi teren favorabil. Dar Europa, bătrâna și glorioasa fiică a regelui Agenor, nu se cade să-și dea sufletul în spasmele anarhiei. Merită o moarte liniștită și naturală, monșer!

Noul venit ascultă, cu un zâmbet răutăcios în colțul gurii, tirada dreptistă a domnului cu ochelari și cu lulea – și trece mai departe. Iar domnul cu ochelari și cu lulea, după ce rotește în juru-i o privire de dictator, lasă ziarul italienesc, pe care îl citise până atunci, și trece la o gazetă franțuzească, de stânga. La început, o frunzărește cu mină de moftangiu, apoi o citește cu atenția celui ce ține să fie bine informat. Și deci, conform cunoscutului dicton latin, să asculte și partea adversă.

După o jumătate de oră.

— Salve Andrei!

— Bonjur, monșer ami.

— Ce s-aude?

— Foarte bine! Adică… prost.

— Cade Barcelona?

— Nu cred… Madridul rezistă de doi ani și jumătate, cu toate că rebelii și mercenarii lui Franco, au pus stăpânire pe cartierele mărginașe, din primele zile. Dar să admitem că are să cadă Barcelona; ei și? Asta nu înseamnă sfârșitul războiului. Și cu atât mai puțin victoria lui Franco. Republicanii vor continua să reziste în sectorul central. Cu toată inferioritatea numerică și cu toate înfrângerile suferite, guvernamentalii rămân mereu optimiști și nu cedează niciun pas fără luptă. Onoare lor! Temperamentul iberic, monșer ami, nu va putea fi ajustat niciodată pe calapoade de import, oricum s-ar numi acestea. Spaniolul e născut să trăiască liber. Și pentru libertate luptă republicanii. Generalul Franco, deși cunoaște tot așa de bine firea nației sale, și-a trădat și ruinat patria, pentru a-și satisface ambiții nemăsurate, de dictator. Să sperăm că până la urmă îl va ajunge soarta altor ambițioși – mult mai înzestrați și mai patrioți decât el. Nu cunoști istoria, Nicule?

Dar Nicu nu mai are vreme să răspundă. S-a liberat o masă, la fereastră, și se grăbește s-o ocupe.

Domnul cu ochelari și cu lulea își vâră unealta cu tutun în colțul gurii, se reazemă cu lene boierească de spatele canapelei – și cugetă cu privirea în infinit.

— Bonjuur!

— Bon…

— Ce s-aude? Cade Barcelona?

— Domnul meu, poate să cadă mâine sau în acest moment – și poate să nu cadă deloc! Mi-e perfect egal. Înțelegi? Mi-e perfect egal. Per-fect e-gal. N-am nimic de împărțit – nici cu rebelii lui Franco, nici cu bolșevicii lui Nigrin…

CHESTIA ZILEI

— Ce s-aude, frate Costache?

— Aceeași întrebare voiam să ți-o pun și eu, frate Corneliu.

— Carevasăzică… pe frontul de vest: calm!

— Calm… și focuri de artilerie, lupte aeriene, ciocniri de patrule, explozii de mine…

— Le e teamă să se încaiere de-a binelea…

— Și n-au curaj să facă pace…

— Trebuie găsită o soluție intermediară.

— Între război și pace?!

— Desigur, frate Costache! N-au decât să se declare neutri și să demobilizeze! Simplu, nu?

— Splendid! Dar… cam cum ar deveni cazul?

— Foarte bine! Vrei să-ți dau un exemplu? Să presupunem că între tine și nevastă-ta ar interveni o neînțelegere, care ar degenera repede în conflict. Nu vă doresc, dar să presupunem că s-ar putea întâmpla. Ce-i de făcut?

— Divorț sau împăcare! Există altă soluție?

— Există. Vă declarați neutri și rămâneți mai departe sub același acoperiș. Nu vorbiți, nu mâncați împreună, etcetera, etcetera, și lăsați neînțelegerea să fie rezolvată de timp sau de moarte…

— Asta se cheamă dușmănie pasivă…

— Care e mai de preferat unui război sadea sau unui divorț cu regrete…

— Erai bun de diplomat, frate Corneliu…

— Ehe!… Dacă aș fi eu un Daladier sau un Halifax, – nu doresc, dar să zicem, – m-aș întâlni cu domnul Ribbentrop și i-aș vorbi ca un filosof și ca un prooroc, cu condiția să mă asculte și el ca un filosof și ca un prooroc. Căci, dacă am discuta ca niște mari diplomați, ar ieși un război european. I-aș zice așa: „Dragă vecine, voi germanii doriți să vă întindeți, pentru motive desigur îndreptățite. Iar noi francezii și englezii, pentru motive pe care le socotim la fel de îndreptățite, ținem foarte mult să nu ne… rupem. Este? Dacă vrem să rezolvăm chestia cu ajutorul tunurilor, ruptura va fi reciprocă și jalea asemenea. Nu e mai înțelept să lăsăm timpul și pe bunul Dumnezeu, să aranjeze lucrurile? Poate vine o ciumă și face „spațiu vital” la toată omenirea… Sau un cutremur teribil care să lase, din tot pământul, numai Europa singură… Fără Africi, fără Indii, fără Australii… Și într-un caz și în celalalt, n-avem pentru ce ne mai certa și nici la ce mai râvni. De acord? Iar până atunci, rămânem neutri. Sau dușmani pasivi, cum bine s-a pronunțat amicul meu Costache. Zi ia – și dacă ai plăcere să batem și laba, bine; dacă nu, ne întoarcem spatele și lăsăm popoarele noastre să muncească și să se roage lui Dumnezeu pentru mai bine. O pace, chiar cu renunțări dureroase, e mai sfântă decât un război cu ucideri, cu pustiiri și cu rezultat îndoielnic. Gut?”

— Iar dacă se scufundă tot pământul, chestia e rezolvată radical și definitiv…

— Ăsta ar fi idealul, frate Costache. Să se scufunde odată și să scape lumea de atâtea certuri și de atâtea belele. Te-ai mutat?

— Am dat zece mii în plus și am rămas pe loc…

— Eu am dat și cincisprezece mii în plus și m-am și mutat! Poate că aș fi convenit cu individul să rămân pe loc, dar mândria și ambiția mea de om liber și independent, nu-mi permit compromisuri… Îmi place pacea și buna înțelegere, dar așa cum îmi convine mie. Ce zici, frate Costache?

— Rămân la părerea exprimată adineauri: că în diplomație ai fi făcut bună carieră…

PUTEREA VICIULUI

Nae Firică s-a deșteptat cu capul greu… Simte dureri la ceafă și senzația unui cerc de fier care îi strânge tâmplele.

Deschide gura ca să ceară soției un prosop muiat în apă rece, dar rămâne cu vorba pe buze. Ezită să reînceapă gâlceava odată cu răsăritul soarelui. Sau certat aseară, – adică nici el nu știe cam pe la ce oră a fost acest „aseară”; s-au certat alaltăieri-seară – și tot așa de vreo patru ani încoace, de când s-a luat de băutură.

Cucoana Marioara plânge și-și blestemă soarta; el protestează susținând că se simte foarte bine și că, la urma urmei, își bea munca lui, nu pe-a ei. Iar dimineața, când în locul amăgitoarei fericiri pe care o dă paharul, își dă seama de prăpastia spre care îl împinge băutura, bietul Nae se tânguie și face jurăminte de îndreptare, dar biata madam Firică nu mai crede în sinceritatea unor făgăduieli care n-au durat niciodată mai mult de câteva ore.

Firică oftă de la ficați și se ridică pe marginea patului. Îi tremură mâinile și picioarele, iar capul refuză să-și păstreze echilibrul. Își aruncă ochii în oglinda din față și își văzu fruntea și nasul, zgâriate… Încercă să-și amintească dacă a căzut sau a boxat cu cineva, dar memoria refuză să-l ajute.

Gura-i e amară și secetoasă… Ar bea o cafea neagră sau un pahar cu zeamă de varză. Ar bea, la drept vorbind, și una și alta, dar nu îndrăznește să dea ochii cu nevasta. Poate că o avea ea grijă… Îl ceartă, plânge, își blestemă ceasul în care s-a prezentat la ofițerul stării civile, dar de îngrijit îl îngrijește.

Într-adevăr, biata cucoana Marioara, necăjita-i consoartă, nu-l lăsă nici de data aceasta să aștepte prea mult. Îi puse o ceașcă respectabilă de cafea neagră, pe măsuța de lângă ușă, fără să-și arate fața și fără să sufle un cuvânt.

Nae se porni pe plâns, ca un copil. Îngenunche apoi cu fața plină de lacrimi, la icoana Sfintei Fecioare, și făcu un jurământ mai solemn, așa crezu el, decât toate cele de până acum.

— Maica Domnului, mă jur în fața chipului tău, că de azi încolo pic de băutură bețivă n-am să mai pun pe limba mea. Fie-ți milă de mine, Fecioară Preacurată, și ajută-mă să țin acest legământ, pe care îl fac din toată inima și din tot sufletul.

Se ridică din fața icoanei plin de încredere într-o voință care se arătase din ce în ce mai slăbănoagă, se învioră cu apă rece și își sorbi cafeaua cu plăcerea omului hotărât să facă în curând o mare ispravă. Dar când vru să-și potolească setea, simți o astfel de silă în fața paharului cu apă, că toată aspra lui încredere în forțele-i sufletești de care își închipuia că mai dispune, începu să se clatine…

Ce-i de făcut?

Recurse la un mijloc care să-l rețină în casă douăzeci și patru de ore, cu riscul de-a avea neplăceri la birou, – și anume: desfăcu pingelele și tocurile de la unica pereche de pantofi pe care o avea, apoi trimise încălțămintea unui cizmar dintr-o stradă mai îndepărtată, cu arătarea că nu-i trebuie decât în ziua următoare, la orele șapte de dimineață. Nădăjduia bietul om că, făcând un început, va izbuti să-și prelungească abstinența de la băutură.

Cucoana Marioara se înduioșă mult de atâta dorință pentru îndreptare, dar experiența de până aci nu-i îngăduia să spere. Conveni totuși că douăzeci și patru de ore de abținere, pentru un bețiv ca Nae, ar putea să-l încurajeze ca să mai încerce.

Plecă după târguieli, cu un picuș de speranță în suflet. Iar Nae Firică, fericit de acest început de luptă cu demonul din gâtlej, se apucă să citească o carte de predici, dăruită de preotul enoriei. Predica în care se combătea patima beției, cu citate din sfintele scripturi și cu pilde din viața bețivilor, îi umplu iarăși fața de lacrimi și-l făcu să-i fie silă de el însuși.

Cucoana Marioara se înapoie de la piață cu oarecare întârziere. Umblase mult după o bucățică bună de miel, căci ținea să cinstească această zi care-i dăduse o rază de bucurie. Lui Nae îi aduse o țigară de foi, din acelea pe care el le fumează în ziua când află că a fost avansat. Adică… la câțiva ani odată.

— Nae!

Dar Nae – ia-l de unde nu-i. Plecase la cârciumă, încălțat cu papucii de casă…

HOTĂRÂREA CELUI NEHOTĂRÂT

— Pardon! Pardon, vă rog!

Domnul cel grăbit e un bărbat ca de patruzeci de ani, înalt și uscat, cu mustața tunsă și cu monoclu. La subțioară duce o servietă, iar pe cap o pălărie cu streșinile lăsate. Venea zorit dinspre Calea Victoriei, pe trotuarul din dreapta, al bulevardului Carol, și vrea să traverseze către Direcția C.F.R.-ului.

Dar de ce nu traversează? M-a îmbrâncit pe mine, pe o doamnă era s-o dea jos, pe alta așijderea, și acum, cu toate că stop-ul este deschis, privește nepăsător – ca și când aceasta i-ar fi fost intenția.

Un fluierat scurt și un zbârnâit de sonerie, anunță închiderea stop-ului. În acest moment, domnul cel uscățiv și cu monoclu pornește energic să traverseze.

Nefiindu-i posibil, se scarpină după ureche, își mută monoclul și vorbește singur. Se acuză probabil că n-a trecut la timp. Dar când se redeschide stop-ul, în loc să traverseze își mută picioarele pe loc, se scarpină după urechea cealaltă și… renunță să mai treacă în partea opusă. Se întoarce brusc, își cere pardon de la cei de care se lovește și se repede să traverseze strada Academiei, către statuia lui Haret. Stop-ul însă era închis, așa că fu silit să aștepte.

Își trecu ghiozdanul la subțioara cealaltă, își vârî monoclul în buzunarul vestei și se scărpină după ceafă. Arată așa de nervos și de grăbit, că mă aștept să-l văd riscând o ciocnire cu un taxi sau cu un tramvai, numai ca să traverseze cu o secundă mai devreme.

Dar teama mea nu se adeveri. Uscățivul cel grăbit, se lăsă convins de stăruințele unei țigăncușe și cumpără un ziar de-un leu. Noul semnal al gardianului de la stop îl găsește astfel în toiul lecturii. Omul preferă să se pună la curent cu cele mai noi știri decât să ajungă cu cinci minute mai degrabă acolo unde trebuia să se ducă. Îndată însă ce frunzări foaia tipărită deveni numai nervi și făcu un pas înainte ca să traverseze către statuia lui Haret. Dar era prea târziu. Sau prea devreme. Își mușcă buza de jos, de necaz c-a zăbovit, și așteptă înfrigurat viitoarea alarmă a gardianului de la stop.

Își scoase monoclul din buzunarul jiletcii și-l fixă, pe rând, la amândoi ochii, apoi îl vârî din nou în buzunar, ca să-l scoată imediat și să-l atârne definitiv la ochiul stâng. Își trecu și servieta de la o subțioară la cealaltă, o readuse la loc, o mută din nou, se scărpină în bărbie și deodată făcu brusc la stânga să traverseze bulevardul.

Dar nu-l traversă… Stă pe loc și zâmbește fericit, probabil de bucurie că nu ia hotărâri pripite, și iar porni să treacă bulevardul. Dar entuziasmul îi fu tăiat de închiderea stop-ului.

Rămâne câteva clipe cufundat în gânduri, apoi se hotărăște brusc să traverseze strada Academiei. Pe la jumătatea drumului, însă, revine în bulevard. Ar fi putut să-l treacă îndată căci stop-ul era deschis, dar nu-l trecu. Lăsă monoclul să-i cadă în palmă, își duse servieta la spate și își ridică nasul la înălțimea cablurilor S.T.B.-ului.

Se pare că filosofează… Preț de cinci minute nu mai făcu nicio mișcare, ca după acest răstimp să-și coboare nasul brusc și să-și aducă aminte că se află aci pentru a traversa bulevardul. Sau pentru a traversa strada Academiei. Ba nu, bulevardul… Ba strada Academiei… Ba…

Făcu un pas înainte, apoi unul la dreapta, altul înapoi, apoi iar păși la dreapta și iarăși înapoi…

Oftează lung, tușește scurt și hotărârea cea definitivă e luată: va traversa strada Academiei.

Pășește energic către dreapta, dar și mai energic se întoarce spre stânga și o croiește, aproape fugind, de-a latul bulevardului.

De data aceasta hotărârea era bloc de oțel, dar stopul fiind închis, teribilul act de voință pe care îl săvârșise îl vârî pe bietul om sub roțile unui automobil…

JURĂMÂNT

Vecinul meu, Ion Dulceață, nu-și recunoaște alte apucături rele, decât fumatul și pasiunea cafenelei. Și probabil că spune adevărul, fiindcă de doi ani de când îl cunosc, nu l-am prins nici cu minciuna, nici ținându-se după fuste, nici duhnind a băutură. Om cu slujbă sigură la Stat, fără copii, fără datorii, fără procese, nu mai nutrește alte idealuri decât să iasă sănătos la pensie și apoi să figureze cât mai mult în scriptele Casei de Pensiuni. Cum însă de pensie e sigur că are să-i vină, bineînțeles dacă trăiește până atunci, iar data la care va înceta să mai mănânce din pensie, o hotărăște numai Cel-de-Sus, nu-și mai bate capul decât cum și ce fel să se lase de cele două rele care îi strică sănătatea, îi „mușcă” bugetul, vorba lui, iar una din ele, cafeneaua, îi răpește timpul liber, pe care l-ar putea întrebuința pentru plimbare și pentru lecturi. În plus, îl silește să asculte și să aprobe bârfeli și minciuni.

— De la zi ’ntâi mă las negreșit! – mă asigura el, atunci când ne întâlneam după 15 ale lunii. La întâi însă fixa data de 15, la 15 iar amâna pentru întâi, sau pentru „Lunea viitoare”. Iar dacă era către sfârșitul anului, făcea jurământ că în ziua de 31 Decembrie va intra pentru ultima oară în cafenea. Și cea din urmă țigară o va aprinde cu zece minute înainte de revelion.

— Îmi lipsește voința necesară, – mi se jeluia bietul om când îl întâlneam, în chiar ziua sfântului Vasile, ieșind din cafenea, cu țigara în gură…

A încercat să fumeze mai puțin și să viziteze cafeneaua mai rar, dar nici așa n-a izbutit deoarece a citit undeva că temperanța e mai grea decât abstinența.

A încercat apoi să lase cafeneaua și să rămână cu fumatul. Patru zile încheiate a rezistat ispitei, dar în a cincea s-a întâmplat în Europa un fapt de importanță istorică și numai la cafenea putea să-l comenteze și să obțină un sac de informații.

După o trecere de vreme, a vrut să lase fumatul și să rămână cu pasiunea cafenelei; dar cum să stai o jumătate din zi în cafenea și să nu aprinzi măcar o țigară?

— Nu pot să fac nimic! – oftează el când îl întreb, cu vreo lună în urmă, dacă s-a cotorosit de cele două năravuri. Sau măcar de unul din ele.

— Te înșeli, vecine, – îl contrazic eu, încurajându-l. Omul, așa ființă plăpândă, cum e, izbutește tot ce-și propune, numai să vrea cu tot dinadinsul. „Voiește și vei putea!”

Ridică neîncrezător din umeri, fiindcă era sigur că a vrut și totuși n-a izbutit. Peste câteva zile îmi aține calea ca să mă pună în curent cu ultima experiență.

— Timp de opt zile, nici măcar nu mi-am atins buzele de o țigară, dar în ziua a noua s-a întâmplat să am un necaz mare… și am intrat în primul debit pe care l-am întâlnit…

— Asta înseamnă că, atâta timp cât ai vrut, te-ai abținut, dar de îndată ce n-ai mai vrut să vrei, a reînceput povestea…

A înghițit în sec și s-a depărtat ca un năucit de cap.

Trece o săptămână fără să-l mai văd. Și tocmai căutam să-l întâlnesc deoarece jocul lui de-a voința îmi inspira compătimire. Eram decis să-i dau un sfat, care să-l izbăvească de această inutilă tortură sufletească. Să-l învăț, adică, să nu mai ia hotărâri așa de grozave și să nu-și mai fixeze termene, ci s-o lase mai domol. Poate că vor ieși lucrurile mai bine.

Mă caută tot el, de data aceasta acasă la mine. Un ochi îi râdea, iar celălalt îl plângea.

— Mi se pare că iar te-ai abținut opt zile… și după aceea iarăși ai dat peste o mare supărare, – zic eu ca să-i înlesnesc vorba.

— A, nu! – mă contrazice el, neștiind singur dacă să râdă sau să ofteze. De data asta m-am abținut, de la fumat, numai șase zile, iar în a șaptea am avut parte de-o așa bucurie… că iar am intrat în primul debit din calea mea! Cât pentru cafenea, îți spun drept că uneori îmi vine să-i dau foc, dar de cele mai multe ori aș vrea să mă stabilesc în permanentă acolo… O hotărâre însă tot am luat… Dar una pe care sunt sigur că am s-o respect…

— Minunat!

— M-am jurat în fața icoanei, că niciodată nu voi mai lua hotărâri pe care să nu le pot ține…