Duhovnicul maicilor

Duhovnicul maicilor de Damian Stanoiu

I – Precum ca să se știe

Năăăă… Plâ-ngâng și mă tâ-â-ân-gu-hu-ngu-ngu-esc câ-â-â-ând gân-desc-hesc la-a-a moa-nga-nga-ngar-teeeee…

Părintele Macarie întrerupse cântarea de la pogribanie, pe care obișnuia s-o nasulească adesea, ca să nu uite că va trebui să moară, – și prinse a face cunoștință cu chilia pe care i-o hărăzise soarta și maica stareță, s-o locuiască fără chirie și fără soroc, în sfânta mănăstire Ibănești.

Cum ședea pe scaun, ochii îi căzură mai întâi pe velințele de lână pestriță ce acopereau dușumeaua dintre pat și canapea.

„Cam n-ar trebui!” – își zise el, gândind la peștera sfântului Antonie și la anumite îndatoriri ce-i cădeau din vrednicia de purtător al marelui chip.

Apoi zărind oglinda cu cadră bronzată, aplecată deasupra spălătorului, se arătă și mai neînduplecat:

„Asta n-are ce căuta în chilia unui schimnic!”

Și ca să dea neîntârziat urmare credinței sale, bătu din palme să vină sora Ana. Dar ascultătoarea de la duhovnicie nu se întâmplă pe aproape și deci n-auzi chemarea cuvioșiei sale. Iar maica Agatoclia, nacealnica locuinței duhovnicești, fiind tare de amândouă urechile, n-auzi nici sfinția ei. Călugăr cu vederi înțepenite în linie dreaptă, părintele Macarie, după ce-și mai turti de câteva ori palmele, se ridică să ia oglinda din perete. În aceeași clipă însă îi veni un gând pe care îl găsi minunat. Avea în lădiță o hârcă omenească pe care o purta adesea cu el, ca să-i slujească de îndreptar în ceasuri de îndoială și de slăbire întru cele călugărești. O scoase cu vădită mulțumire și o așeză în dreptul oglinzii, grăind întru sine și pentru sineși:

— Să stea aci amândouă. Că atunci când satana, ori vreun ucenic al lui, va încerca să-mi sucească mintea, zicând: „Vezi cuvioase Macarie, că aici te găsești într-o mănăstire cu femei ce se poartă în haine de preț, își ung părul cu mirosuri și se piaptănă în fiecare zi; cade-se deci să te mai îngrijești o leacă și de trup, ca nu cumva să vie sminteala din urâciunea ta și să zică maicile și surorile: «Ah, da nespălat și nețesălat mai e și duhovnicul ăsta!»” Atunci eu am să privesc în oglindă și, zărindu-mi fața odată cu hârca, am să zic: „Fii înțelept, Macarie! Că nici maicile și nici diavolul, carevasăzică, n-o să-ți pună parte atunci când te-i cheli ca văcălia asta și te vei înfățișa înaintea Județului celui nemitarnic și neînfricoșat”.

După ce mai privi o clipă hârca și-i răspunse la rânjetu-i ucigaș cu o cruce mare, călugărească, părintele Macarie iscodi mai departe pereții chiliei și ochii i se pironiră pe chipul fostului duhovnic, ce spânzura senin într-o ramă de melci. Credincios neclintit al tradiției după care călugărul nu trebuie să-și vadă chipul – nici în poză și nici în baie, asprul sfetagoreț se burzului și zise scârbit:

— Dacă astfel de duhovnic, care nu s-a rușinat să-și scoată chipul pe hârtie și să-l pună la vedere, a fost aici, eu, carevasăzică, nu trebuie să mă mai mir – nici de cele ce am descoperit și nici de cele ce voi mai descoperi întru viața maicilor și surorilor acestui sfânt lăcaș.

Apoi, către răposatul:

— Hei, frate Iasoane! De s-ar face acum o minune de la Dumnezeu ca să-ți deschizi buzele și să grăiești, cred c-ai avea dragoste și nu te-ai rușina să-mi spui și mie ce răspuns ai dat în fața Dreptului Judecător, atunci când te-a întrebat, pentru care pricină te-ai supus obiceiurilor mirenești.

Încredințat acum și mai mult că are aci lucruri mari de îndeplinit, așa după cum i se arătase în porunca mitropoliei și i se adeverise prin cuvintele cu care l-a întâmpinat maica stareța, părintele Macarie scoase din lădiță „Heruvicarul” și scrise pe foile albe de la sfârșit – „precum ca să se știe”:

Când a fost anul 1914 de la nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, iar de la zidirea lumii 7422, luna lui Septembrie în 14 zile, s-a supărat Scaraoschi pre slugile sale – cum că nu se țin decât de pozne mărunțele, și s-a pornit ca un fulger de pre scaunul lui și a venit în sfântul Munte, și s-a întâmplat de-a nimerit în schitul românesc ce-i zice „Prodromul”, și a stârnit tulburare mare, încât s-au împerecheat părinții, zicându-și: că eu sunt Muntean, tu ești Moldovean, acela este Ardelean, celălalt Basarabean, ca și când n-am fi fost toți de-un neam și de-o lege și n-am fi grăit toți întru aceeași limbă.

Și dacă s-au făcut această împerechere, după cum am scris mai sus, nu s-au mai putut înțelege care cine să cârmuiască obștea, și dacă n-a mai fost înțelegere – că doar pentru așa lucru venise turbatul voivod al oștilor drăcești: să gonească pre înțelepciunea cea dumnezeiască și să pună în locul ei pre înțelepciunea cea drăcească, – au început o parte din părinți să se împrăștie care încotro au chibzuit că e mai de folos spre mântuire. Și s-au așezat unii, de ascultare, pe la chilioții Sfântului Munte, alții s-au răsnit la metocul din insula Thasos, alții s-au dus să se închine la sfintele Locuri. Iar eu, după ce am mai trăistărit pe la mănăstirile și schiturile Athosului, am socotit cu mintea mea – și au mai socotit și alții tot așa, – că e mai bine să viu în România și să mă închinoviez la o sfântă mănăstire de aci, până s-o potoli tulburarea de la schitul nostru și s-o așeza iarăși duhovnicească pace întru obștea cea de acolo.

S-a întâmplat însă, Dumnezeu așa orânduind, – să-i placă Înalt Preasfințitului Mitropolit, carele este pre scaunul din București, înfățișarea mea pustnicească; – să nu-mi fie mie a mă lăuda decât în crucea Domnului! – și dacă i-a plăcut înfățișarea mea, după cum am scris mai sus, a chibzuit cu judecata Înalt Preasfinției Sale să mă trimită la sfânta mănăstire ce-i zice Ibănești, ca să duhovnicesc pre maicile și pre surorile cele de obște și să le învăț sfânta și dumnezeiasca Scriptură. Că a ajuns la urechile Înalt Preasfinției sale zvonul, cum că eu mă îndeletnicesc cu cercetarea scripturilor – să nu-mi fie mie a mă lăuda decât întru păcatele mele – și cum că știu pre degete: Legea Veche și pre cea Nouă, și așezările celor șapte sfinte Soboare ecumenice și a celor ce s-au mai ținut la Anghira și la Chezaria și la Antiohia Siriei și la Gangra și la Cartaghena; precum și canoanele Marelui Vasile și ale lui Nichifor Mărturisitorului și ale lui Ioan Pustnicului și ale sfântului ierarh Grigorie. Și cum că mai cunosc întru totul podvigul călugăresc, așa după cum l-au așezat începătorii de obște și cum s-au scris de către Marele Vasilie și de către Efretn Sirianul și de către Teodor Studitul și de către cuviosul părintele nostru Doroftei și de către alți cinstiți și cuvioși părinți.

Iar când a fost în 15 ale lunii lui Florar, în ziua prăznuirii cuviosului părintelui nostru Pahomie cel Mare, am sosit la mănăstire, fiind vremea vecerniei, și m-au primit maicile cu dragoste și cu bucurie mare foarte. Și erau ochii maicii starețe Evghenia plini de lacrimi. Și tot așa ai maicilor din Comitet și ai maicilor mai bătrâne. Și mi-a zis maica stareță:

— Dumnezeu și Maica Domnului, după stăruința sfântului marelui mucenic Dimitrie Izvorâtorului de Mir, carele este hramul nostru, – te-au adus, preacinstite părinte! Că a sosit vremea să fie călugării ca mirenii și mirenii ca dracii, după cum vorovesc scripturile. Că au intrat în mănăstire obiceiurile lumești și au gonit pre cele călugărești. Și bietul nostru părinte Iason, Dumnezeu să-l ierte, avea o inimă prea bună, că ierta toate păcatele și nu canonisea pe nimeni. Și pentru asta nu cred să aibă plată de la Dumnezeu, fiindcă duhovnicului îi scrie să canonisească păcatele, iar nicicum să le ierte fără canonisire, că nici maicile nu erau mulțumite de sfinția lui. Așa e maicilor? a întrebat maica stareța cu fața către sobor.

— Așa e! – au răspuns parte din maici, care erau mai cu îndrăzneală.

Apoi a zis iarăși către mine, maica stareță:

— Acuma, sfinția voastră, fiindcă v-a adus milostivirea lui Dumnezeu la păcătoasele de noi, o să vă rugăm să vă împliniți datorințele după rânduiala cea de obște și după canoanele sfinților Părinți, iar noi ne-om supune fără cârtire și fără împotrivire. Și fiindcă mi-a spus părintele Mitropolitu că sunteți adâncit în Scripturi și în Prooroci, să vă faceți pomană, preacinstite părinte, și să vă osteniți întru predania acestora către maicile și surorile din mănăstire, și Dumnezeu vă va răsplăti după socotințele lui.

Atunci eu am zis:

— Preacuvioasă maică stareță, fiindcă rânduiala lui Dumnezeu și judecata cea după această rânduială a Înalt Preasfințitului Mitropolit carele este în scaunul din București, m-au găsit pre mine păcătosul vrednic a duhovnici pre maicile și pre surorile acestei sfinte mănăstiri; eu, carevasăzică, nu m-am înălțat cu mintea să grăiesc cum că nu se cuvine unui monah din Sfântul Munte să se amestece cu muierile, ci am cugetat întru inima mea că, fiind voia Domnului, cele plăcute Lui voi face. Dator însă sunt, Preacuvioasă Maică stareță, să vă spun dintru început, că eu n-am venit aici să mă lenevesc întru rânduiala Sfinților Părinți, ci s-o împlinesc întocmai cum se scrie. Că ați grăit Sfinția Voastră, cum că au intrat în mănăstiri cele lumești și au gonit pre cele călugărești. Până acuma eu n-am de unde să știu întrucât obiceiurile mirenești au stricat pravila călugărească, dar atâta cât am putut să văz, de când cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunile sfințiilor voastre am sosit aici, – foarte m-au scârbit întru cele dinlăuntru ale mele. Și mintea mi-a spus fără zăbavă, că mai mari decât acestea voi vedea.

— Ce-ai văzut, Cinstite Părinte? – m-au întrebat atunci maica Eudoxia, care mai pre urmă am aflat că este în Comitet.

Iar eu am zis:

— Nu acuma vă voi spune, ci mâine, după otpustul sfintei liturghii, când voi ține cuvânt în biserică și voi grăi întru frica Domnului și întru dreptățile Lui.

Și n-a mai zis nimic maica Eudoxia. Iar eu am grăit iarăși către maica stareța și către tot soborul:

— Acuma – eu n-am venit aici să stric legea; ci s-o împlinesc. Vreți rânduială după pravila călugărească?

— Vrem, Preacinstite Părinte! – au răspuns maica stareța și cu maicile celelalte.

Apoi iarăși le-am întrebat:

— Vreți spovedanie după canoanele Sfinților Părinți?

— Vrem, preacinstite părinte! – au răspuns iarăși maica stareță și cu tot soborul.

Și iarăși a treia oară le-am întrebat:

— Vreți predanie din Sfânta Scriptură?

— Vrem, Preacuvioase Părinte! – au răspuns, ca într-un glas, toate maicile câte erau de față.

Atunci eu am zis:

— Amin! Iar maica stareța s-a închinat și a glăsuit tare:

— Amin!

Și după ea toate maicile s-au închinat și au zis:

— Amin!

Apoi le-am dat blagoslovenie și s-au dus care și la chiliile lor. Numai câteva rămânând pentru mărturisire, că era vremea către seară.

Am scris eu cu mâna mea, precum ca să se știe.

Macarie Ieroschimonahul-Prodromitul.

După ce mai citi de două ori ceea ce scrisese și mai aruncă pe ici pe colea câte-o virgulă, așa ca să nu fie scrisul fără virgule, duhovnicul scoase din lădiță o condică îngustă, cumpărată de la București și-i puse titlu – pe scoarță și pe prima pagină: Catastih pentru mărturisire sau ispovedanie. Apoi însemnă, spre știința Preacuvioșiei Sale, cele ce urmează:

Maica Zinovia a făcut mătănii în zi de Duminică și, pentru acest păcat, am canonisit-o cu șase sute de închinăciuni în mijlocul bisericii, iar patru săptămâni să mănânce numai pâine și apă, – după canonul 20 al întâiului Sinod ecumenic și după a mea socotință.

Iar maicii Pelaghia, fiindcă a făcut negustorie, vânzându-și rocodeliile, i-am dat două mii de mătănii, să le facă acasă, două sute de închinăciuni în biserică, iar două săptămâni să se hrănească numai Miercurea și Vinerea după apusul soarelui, – cum zice canonul al 9-lea al sinodului Trulan și cum am chibzuit eu.

Iar maica Nectaria tot așijderea ca și maica Zinovia.

Iar maica Glicheria, fiindcă a ieșit din mănăstire fără blagoslovenia stareței, canonisită a fost să facă două mii și trei sute de mătănii în vremea sfintei leturghii, iar patruzeci de zile să mănânce numai ierburi fierte – fără pic de unsoare, – după canonul al 41-lea Trulan și după a mea socotință.

Iar maica Melania tot așijderea ca și maica Glicheria.

Iar maicii Varsanufia și maicii Meonila, fiindcă le-a pus păcatele de-au dormit în mănăstire de călugări, le-am dat să facă pe puțin câte trei mii de mătănii, doi ani să nu se împărtășească, iar patruzeci de zile să mănânce numai pâine uscată cu apă, – după canonul 47 al sinodului al 6-lea ecumenic și după a mea chibzuință.

Iar pe maica Evloghia și pe maica Anatolia fiindcă au călcat regulile călugărești și au făcut scaldă, le-am afurisit, – după canonul 75 al sinodului al 6-lea ecumenic și după a mea socotință.

Iar sora Ana de la duhovnicie, fiindcă a intrat în lac cu picioarele goale, pedepsită a fost, tot după canonul care s-a scris mai sus, să facă o mie cinci sute de închinăciuni. Iar de era călugăriță o afuriseam.

Iar maica Apolinaria n-a mâncat brânză în Miercurea și Vinerea dinaintea începerii postului celui mare, în scoposul surpării eresului Tetradiților, și pentru aceasta afurisitu-o-am, după glăsuirea canonului 32 al sfântului Nichifor Mărturisitorul și după a mea chibzuință.

Iar pe maica Anisia, fiindcă a ajunat în zi de Duminică, pentru părută nevoință, am dat-o anaftemii, – după canonul 18 al sinodului de la Gangra și după a mea socotință.

Iar pe maica Pamfilia de la maica Maximila, fiindcă și-a pus podoabe scumpe, am dat-o anaftemii, – după canonul al 45-lea Trulan.

Iar pe maica Atanasia, fiindcă a găsit de cuviință să mănânce în biserică, am afurisit-o, după canonul al 49-lea al sinodului de la Cartaghena și după a mea chibzuință.

Iar pe maica Tavifta, fiindcă a stat la ospăț cu mirenii, am dat-o anaftemii, – după cum glăsuiește canonul al 22-lea al sinodului de la Nicheea și după a mea socotință.

Iar maica Hristina tot așijderea ca și maica Tavifta.

Iar maica Trifilia tot așijderea ca și maica Tavifta.

Iar sora Maria de la maica Amfilofia, fiindcă a săpat în sfântul și marele post, canonisită a fost să facă cinci sute de mătănii, în vremea sfintei leturghii. Iar de era călugăriță cu scufie o afuriseam – după canonul al 16-lea al Sf. Nichifor Mărturisitorul și după a mea chibzuință.

Iar sora Nița a maicii Eudoxia, fiindcă s-a ispitit în vis, canonisită a fost să facă 49 de mătănii, citind psalmul 50 – după cum bine zice canonul al 16-lea al sfântului Ioan Pustnicul.

Iar maica Dosifteea, tot ca sora Nița.

Iar maica Natalia, fiindcă a vorbit cu călugări și a mâncat de două ori pe zi în postul Nașterii Domnului, se canonisește cu trei mii de mătănii, iar șaizeci de zile să nu se împărtășească și să mănânce numai pâine cu apă, – după canonul al 20-lea al sinodului al 7-lea de la Nicheea Vitiniei și după al 19-lea canon al Sf. Nichifor Mărturisitorul și după a mea socotință.

Catastihul acesta fiind un lucru care trebuia ținut în taină, părintele Macarie, după ce uscă la sticla lămpii fața scrisă în urmă, îl așeză cu grijă în lădiță, dedesubtul altor buclucuri al cuvioșiei sale. Apoi, mulțumit de lucrul său și neavând cui să-i împărtășească bucuria, aruncă o privire jălalnică răposatului duhovnic, care sta liniștit în perete, zicând și vorbele acestea cu glas tare:

— Păcat de vremea pe care ai pierdut-o aici, frate Iasoane! Căci ce fel de duhovnic ai fost frăția ta dacă ai lăsat pe maici să ajuneze carevasăzică Duminica, să facă mătănii între Paști și Cincizecime, să iasă la lucru în postul cel mare, să se îmbrace în scumpătățuri, să postească în săptămâna brânzii, să stea de vorbă cu monahii și să facă scaldă? Unde ai văzut frăția ta scris și unde ai pomenit călugăr să facă scaldă? Să știi de la mine, frate Iasoane, că n-a făcut nicio pagubă Dumnezeu că te-a mutat din cele de aicea. Bine că am sosit eu la vreme, – să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului! – că de nu soseam, foc și pucioasă ar fi trebuit să plouă peste această sfântă mănăstire, ca oarecând peste Sodoma și peste Gomora.

Mulțumit de sine și copleșit de greaua sarcină ce-i căzuse pe cap, părintele Macarie îngenunche înaintea icoanelor, cu frică și cu cutremur și se rugă cu glas, fiindu-i parcă teamă că dintr-un așa locaș de pierzanie, cum socotea el mănăstirea maicilor, nici nu-i va fi auzită rugăciunea:

„Doamne Dumnezeule, Atotțiitorule, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeul lui Avraam și al lui Isaac și al lui Iacov, precum ai ajutat, carevasăzică lui Nestor de-a biruit pre luptaciul Lie; și marelui împărat Constantin de-a înfrânt oastea păgânului Maxentie; și lui David de-a răpus numai c-o pietricică pre uriașul Goliat, punând pe fugă oastea cea fără de număr a Filistenilor; și marelui Ierarh Vasilie de-a biruit numai cu cuvântul pre arianul împărat Valens și pre puternicul Modest, sluga sa; și proorocului Ilie de-a surpat pre idolul Vaal și a ucis pre popii cei mincinoși; – ajută-mi și mie păcătosului și nevrednicului robul tău să biruiesc, carevasăzică, pre dracii cei cumpliți care s-au adunat aici întru pierzania acestui sfânt și dumnezeiesc locaș, carele se cinstește cu hramul marelui mucenic Dimitrie, și să întorc pre maici și pre surori întru înțelegerea poruncilor Tale, care le-ai dat prin robii tăi: Vasilie al Chesariei și Grigore de Nazianz și Efrem și Dosiftei și Doroftei și Macarie Eghipteanul și Antonie și Pahomie și Onufrie și Sava cel sfințit și Uarion – începătorii de obște, – ca numele Tău cel sfânt să se proslăvească întru curăție și întru dreptate, iar nu întru necurăție și întru fărădelege.

Caută degrabă din Muntele cel sfânt al Tău, Doamne Dumnezeule, și ascultă rugăciunea smeritului Macarie Păcătosul; carele cu vreme și fără vreme ți s-a închinat patru ani în pustia Iordanului și treizeci și șase de ani pe pietrele Sfetagorei, și încă ți s-ar fi mai închinat dacă n-ar fi venit de năprasnă urgie diavolească să tulbure pacea schitului nostru și să ne răspândească în cele patru vânturi, după cum scrie în Apocalipsul Sfântului Ioan. Că nu de plăcerea mea, Doamne, am venit aici, ci după a celui cu mai mare socotință, carele și el porunca Ta a împlinit și scop bun a chibzuit. Că eu sunt om neputincios și numărul anilor și căruntele bătrâneților nu vor fi opreliște, carevasăzică, pentru spurcatul și necuratul diavol să încerce a mă ispiti în miez de noapte și în zori de zi și la al treilea ceas și la al șaselea ceas și după al nouălea ceas, precum a ispitit pre părintele nostru Antonie și pre Eftimie și pre Pahomie și pre alți sfinți și cuvioși părinți. Ci ei au fost în pustia cea mai dinlăuntru – unde picior de femeie nu călca, ci dracul îi amăgea, prefăcându-se el în curve împodobite și în fiice de împărați și de cinstiți clironomi; dar eu, păcătosul de mine, patruzeci de ani n-am văzut parte femeiască și nici nu socoteam să mai văz până la cea din urmă suflare. Iar acum, iată mă aflu – vai de sufletul meu! – aruncat de năprasnă în mijlocul a peste o sută de maici călugărițe și de surori, care au călcat legea și scripturile, își văd goliciunea în scaldă – vai de sufletele lor! – și-și negustoresc rocodeliile și nesocotesc cuvântul maicii starețe și ospătează cu mirenii și ajunează Duminica – întru părută nevoință. Dar Tu, Doamne, carele cunoști inimile și rărunchii, cele ascunse ca și cele de față, și nimic nu scapă nevădit de agerimea ochiului tău, – vezi-mi, carevasăzică, și inima mea și sufletul meu și cugetul meu, că nu răsplătire de la oameni aștept pentru osteneala mea, nici plăceri neîngăduite pentru ticălosul meu trup socotesc să adun, ci voia Ta caut s-o împlinesc, iar pre cea a necuratului și pizmașului diavol s-o calc sub picioare ca Sfântul Gheorghe pre balaurul cel înfricoșat.

Dă-mi, dar, Doamne, tărie nebiruită ca osteneala-mi să nu fie în zadar și vârtoșenia-mi să nu se stingă într-o zi; ca lucru bun să săvârșesc, pre dracu să-l biruiesc și milă de la tine să dobândesc. Nu-ți cer nici curajul lui Iona, nici vitejia lui Gheorghe, nici puterea lui Samson, nici limba lui Zlataust, nici darul de-a face minuni al marelui Antonie, nici dumnezeiasca învățătură a ierarhului tău Vasilie, au a Bogoslovului, au a lui Atanasie de la Alexandria; dar nici pre cea drăcească a lui Arie sau a lui Orighen. Ci numai să-mi ajuți ca să biruiesc uneltirile drăcești, să fac rânduială după cum scrie și să tâlcuiesc scripturile – așa ca nici în eresuri să caz și nici maicile să zică: «a venit un prost să lumineze, carevasăzică, pre proști». Amin”.

Mulțumit de chipul cum ticluise rugăciunea, necerând de la Dumnezeu nici prea mult ca să nu dobândească, dar nici prea puțin ca să nu-i ajungă, părintele duhovnic trase șervetul din buzunar și își șterse fruntea de nădușeală, mai privi cu smerenie icoanele ce umpleau peretele dinspre răsărit, mai căscă, mai aruncă o jumătate de uitătură răposatului înaintaș, apoi se găti de culcare, cântând cu cerul gurii și cu nasul:

— Plâ-gâng și mă tâââân-gu-hun-gun-guesc câââând gân-de-hesc laaaa moaaa-ga-nga-ngar-teeee. Și văz în mo-hor-mân-gâ-ngântuuuuri…

II – La maica Eudoxia

— Uff!… ah!… ooh!… aa!… îâu! mai încet, ticăloaso, nu mă strânge așa! Uite dă-i pe icea… aașa… iii! Mai jos… tot mai jos… aacolo!… iii! Mai ușor, maică… mai ușor… aașa vezi!

— Ce-ar fi să te spovedești, măicuță? – zise sora Nița, în batjocură. Te pomenești că se întețesc junghiurile la noapte și… Doamne ferește!

Maica Eudoxia, care era „bolnavă”, așa cum sunt toate călugărițele ce au fete tinere sub ascultare și le place să fie corconite, stârci nasul și se tulbură cu duhul:

— Eu să mă spovedesc la „ăsta”?!Da’ ce am mâncat laur ori am băut cucută? Să mă afurisească sau să mă dea anaftemii, hai fa? Păi eu când aș auzi din gura duhovnicului așa canon, – caz jos și damblagesc toată.

Sora Nița întrerupse o clipă frecușul și râse cu capul pe spate. La fel râseră și maicile Gorgonia și Anatolia care erau de față.

— Păi dacă n-ai făcut niciodată baie, nu te afurisește, maică Eudoxio, – o încurajă maica Anatolia.

— Nu baie; scaldă!– o îndreptă sora Nița.

Întreruperea făcută cu haz de ucenica maicii Eudoxia stârni un râs preț de cinci minute. Ba maica Eudoxia cu mare greutate se potoli. După ce-și strânse fălcile și-și făcu vânt cu mâinile și cu batista, zise gâfâind:

— Auzi, dumneata, că dacă faci baie…

— Scaldă, măicuță dragă, nu înțelegi? – făcu tot sora Nița cuvenita îndreptare.

Și iar se încinse un râs care fu întrerupt de intrarea vijelioasă a maicii Tavifta.

— Măicuță Eudoxio, sunt nenorocită, măicuță Eudoxio! Ce să mă fac, păcătoasa și amărâta de mine! – se tângui noua venită, uitând să-și ceară cuvenita blagoslovenie.

Maica Anatolia și cu sora Nița, care știau că Tavifta a trecut pe la duhovnic, chefniră iar în râs. Dar maica Eudoxia, care era un fel de birou de înregistrare al întâmplărilor din mănăstire, văzând lacrimi pe obrajii Taviftei, se tulbură și zise:

— Ce e, soro? Ce ți s-a întâmplat?

— Maică Eudoxio, sunt nenorocită, măicuță Eudoxio! – răspunse maica Tavifta – cu gura, cu capul și cu mâinile, de era cât pe-aci să scoată ochii maicii Eudoxiei.

— Te-i fi spovedit? – o întrebă la întâmplare maica Gorgonia.

Tavifta oftă de la ficați.

— M-am spovedit, Gorgonio, m-am spovedit, surioară, dar mai bine făceam dacă stăm așa nespovedită…

— Da’ ce ți-a făcut, soro dragă? – o întrebă maica Eudoxia din ce în ce mai tulburată.

— M-a dat anaftemii, asta mi-a făcut!

— Iââu! – țipară maicile într-un glas.

— Da’ cum se poate, Tavifto, să te blesteme așa?… Ai omorât pe cineva, soro? întrebă maica Eudoxia cu mâna la inimă.

— N-am omorât niciun puișor de găină, măicuță. Poate cu vreo muscă să-mi fi făcut păcat; dar am stat la masă cu mirenii… și pentru atâta lucru părintele duhovnic a găsit cu cale să mă dea anaftemii!

— Iââu! țipară din nou maicile.

— N-ăi fi auzit bine, Tavifto!

— Da’ cum să n-auz, maică Eudoxio, că de două ori mi-a zis tare: să fii anaftemii! Să fii anaftemii!… după canonul… nu știu ce canon a spus.

Pe maica Eudoxia o apucară junghiurile.

— Vino încoace’, Nițulico… uite colea dă-i… ah, cum mă ține! Uff!…

— Și vorbește acuma cu maicile astea, că o să-ți rup pielea cu atâta scărpineală! zise sora Nița îmbufnată.

— Nu s-a mai rupt, soro? – întreabă maica Anatolia cu jumătate de gură.

— Ce să se rupă, că e bătrână și tăbăcită! – răspunse ucenica stârnind râsul.

Maica Eudoxia luă o mutră aspră.

— Haide, haide!… Iii, numai nițeluș, maică, numai… aah, cum mă înțeapă!… Aci… aaci… aașa maică! Dar cum se poate, Tavifto…

Ușa se deschise brusc și maica Varsanufia se ivi năucă și galbenă ca o moartă.

— Mor, maicilor… nu mai pot… uite acuma… acuma… uite caz jos și mor… acuma… acușica…

Maica Tavifta și sora Nița săriră repede și o apucară de subțiori.

— Mor, maică Eudoxio!

— Ia taci cu vorba asta, Varsanufio! Ce-ai, măiculiță, de te-ai îngălbenit așa? întreabă gazda speriată.

— Te-ai spovedit, maică Varsanufio? – întrebă și ucenica.

Maica Varsanufia se lăsă pe un scaun și își șterse fața cu batista, așa de tare, că era cât pe-aci să-și rupă negul de sub bărbie.

— Ce să fie, măicuțelor și soră Nițulico, uite m-a dus nevoia la Cernica, să-mi cumpăr câteva banițe de grâu și ne-a apucat noaptea acolo, că nu eram numai eu, mai erau și alte maici. Și părintele iconom nu ne-a lăsat să plecăm noaptea pe drum, că era și o vreme urâtă, și am dormit la arhondărie. Și dacă i-am spus părintelui duhovnic… ăsta care a venit acuma, și i-am spus numai fiindcă m-a întrebat, că de unde să știu eu că e oprit să doarmă maicile într-o mănăstire de călugări? – m-a oprit un an de la sfânta împărtășanie…

— Iââu! – țipară maicile.

— …Să fac o mie de mătănii, și o mie de închinăciuni…

— Îââu!

— …Și timp de patruzeci de zile să mănânc numai verdețuri nefierte.

— Iââu! – țipară a treia oară maicile, cu gura plină și din toată inima.

Maica Varsanufia se deschise la gât și suflă cu răcoare pe gura cămășii. Iar maica Eudoxia, după ce-și depărtă puțin sufletul de pe buze, izbucni:

— Asta e curată batjocură, nu mai e duhovnicie, fetelor! Auzi, dumneata, să canonisească pe Anatolia fiindcă a făcut… scaldă!

— Iââu! – țipă maica Varsanufia.

— Și pe Tavifta fiindcă… iii, Nițulico, maică… uff!… uite colea, colea… numai nițeluș, maică… aci… aașa maică! Asta, maicilor, să știți de la mine că…

— Blagosloviți, maicilor, blagosloviți-mă pe mine păcătoasa și urgisita, că mare trebuință am în ceasul acesta, de blagoslovenia sfințiilor voastre, că ispita mare a venit peste mine în sfânta zi de astăzi! – se miorlăi maica Epistimia, intrând blegită pe ușă.

Știind-o jălalnică de felul ei și lăudăroasă cu viața-i „fără de prihană”, cum singură avea obicei să-și dea atestat, maicile o întâmpinară cu un surâs de mulțumire și schimbară priviri cu tâlc.

— Parcă te văzui la spovedit, maică Epistimio, – zise maica Anatolia, făcând cu ochiul celorlalte.

Epistimia oftă din tot trupul.

— Fusei și eu, Anatolio, că zisei că ne-a trimis Dumnezeu duhovnic bun… dar mai bine… cum nu se întâmplă, surioară, să cadă un trăsnet de sus, așa din senin, și să mă trăsnească în clipa aia atunci! Că eu până azi nu știu să fi primit un canon, măcar de-o mătanie!

— Te-a afurisit? – întrebă maica Gorgonia, mai mult ca să arate că a ghicit.

— Mai rău!

— Te-a dat anaftemii, Epistimio? – întrebă și maica Eudoxia, trosnindu-și vinele gâtului.

— Mai rău, maică Eudoxio, mai rău!

— Ce ți-a făcut, soro? o întrebară deodată toate maicile.

Maica Epistimia petrecu buza de jos peste cea de sus și suflă în vârful nasului.

— M-a întrebat dacă am vândut ceva din casă, mirenilor, și dacă i-am spus că am vândut mohair, mi-a dat să fac… uff, dă-mi un pahar cu apă, soră Nițo, că-mi vine rău… Mi-a dat să fac două mii de mătănii, acasă…

— Iââu! țipară maicile.

— …Două sute de închinăciuni în biserică și timp de două săptămâni să mănânc numai miercurea și vinerea, după apusul soarelui… iar altădată să nu mai vând nimic mirenilor.

La auzul acestora, maicile, care mai toate trăiau din lucrul mâinilor lor, pe care-l vindeau lumii de afară, nu mai zâmbiră mulțumite de necazul Epistimiei, ci încremeniră cu ochii la ea. Până ce răsuflă maica Eudoxia:

— Las’ că așa ne trebuie! Că nu eram mulțumite de bietu’ părinte Iason, Dumnezeu să-l ierte; vream duhovnic mai aspru! Iacă ne-a venit… îâuuf, mai scarpină-mă colea, Nițulico, numai…

Dar ucenica trebui să răspundă bătăilor de afară.

— Amin!

Ușa se deschise în porții și așa de încet, că maicile se priviră câteva clipe întrebătoare, apoi la un gând fură toate: Părintele duhovnic!

Ca la poruncă își strânseră hainele pe lângă ele, își dreseră scufiile și-și ținură răsuflarea. Dar pe ușa întredeschisă, abia mișcându-se, se ivi sora Ana de la casa duhovnicească. Maicile, mai puțin Epistimia, o primiră cu o ușoară exclamație de surpriză și de plăcere. Sora Ana nu le băgă în seamă, ci, cu privirile neclintite, ca de mort, capul bălăbănindu-se între umeri, mâinile înfășurate într-un șirag de mătănii uriașe, păși încet, abia mișcându-se, făcu un popas lângă analagul din fața icoanelor, apoi trase un scaun și se așeză tacticos pe el.

Maicile, știindu-o poznașă cum nu mai avea pereche decât în sora Nița, crezură la început că trebuie să râdă; dar văzând-o în așa hal, își strânseră fălcile și așteptară nedumerite. Sora Ana nu le lăsă mult în dubiu. Luând mutra duhovnicului, își răsfiră cu dreapta o barbă închipuită, ridică ochii în tavan, îi lăsă o clipă, într-ai sorei Nița, apoi îi înțepeni vag în dușumea și închipui scena de la spovedit…

— „Cum te cheamă?”

— „Sora Ana de la duhovnicie! Ce, ați uitat, Cinstite Părinte?”

— „De câți ani ești?”

— „De douăzeci și doi.”

— „Ai făcut vreodată scaldă în lac, de când te afli în mănăstire?”

— „De, cinstite părinte, uite… cum să vă spun… scaldă n-oi fi făcut… dar uite… cum să vă spun… cu picioarele am intrat, că are maica o rață care s-a învățat de ouă în stuf și mă trimete să-i caut în cuib.”

Aci sora Ana se încruntă și-și trecu amândouă mâinile prin închipuita-i barbă. Apoi se ridică brusc, încreți sprâncenele și zise rar și apăsat:

— „Nu se cade călugărului să-și arate goliciunea, căci va fi spre sminteală mirenilor. Și nici el singur, carevasăzică, să nu și-o vază, căci sminteală va fi lui însuși. Dar fiindcă ți-ai dezgolit numai picioarele și pentru că nu ești călugăriță cu scufie, îți dau să faci o mie cinci sute de închinăciuni, – după canonul 75 al soborului al 6-lea ecumenic, și după a mea socotință. Ai înțeles?”

Aci sora Ana nu-și mai putu stăpâni râsul și izbucni zgomotos, în vreme ce maicile și sora Nița erau aproape să leșine.

— Ia spune-ne și nouă, Anișoară, maică ce e cu prăpăditul ăsta care a căzut așa din senin pe capul nostru? Că ești la duhovnicie și l-ai văzut mai bine, – întrebă maica Eudoxia, după ce-și adună gura.

— Ce e cu el? Stați, că va spun acuma.

Sora Ana ocoli mătăniile pe după mâna stângă, cealaltă mână o duse la piept și luând o înfățișare jumătate aspră, jumătate împăciuitoare, zise:

— „…Maică stareță, eu, carevasăzică am venit aici după rânduiala lui Dumnezeu și după judecata Înalt Preasfințitului Mitropolit… și eu, carevasăzică nu m-am înălțat cu mintea să grăiesc cum că nu se cade unui monah din sfântul Munte să se amestece cu muierile… și, carevasăzică, eu n-am venit aici să stric legea… Mă rog: vreți spovedanie după canoane?”

Felul cum maimuțări ucenica maicii Agatoclia pe bătrânul duhovnic, stârni un haz cum nu se mai auzise în chilia maicii Eudoxiei. Uitară călugărițele – mai puțin Epistimia – de tot necazul care le adusese aci și râdeau să-și rupă băierile inimii.

— Bată-te mântuirea de nebună, să te bată! – zise maica Eudoxia ștergându-și lacrimile ce-i șiruiseră obrajii.

— Are păr pe picioare, Anișoară? – întrebă sora Nița, tovarășa de pozne a aceștia.

Altă izbucnire de râs.

— Taci, ticăloaso! – o mustră maica Eudoxia, cu grijă să nu se treacă măsura.

Sora Ana, răsfățată de toată mănăstirea, mai puțin de maica Epistimia, nu cunoștea margini în isprăvile ei, ce-i drept copilărești, și deci nu se sinchisi de mutra maicii Eudoxia.

— O, ho! – răspunse ea la întrebare. Și încă niște păr creț cum am văzut la purcelul maicii Artemia. M-am uitat pe gaura cheii când s-a descălțat. Dar pe piept ce trebuie să aibă! Îmi pare rău că nu și-a dezbrăcat anteriul și n-am avut cum să văd…

— Cum soro, s-a culcat cu anteriul pe sfinția lui? – întrebară cu o gură toate maicile.

— Și încă ce anteriu! Parc-ar fi cu bătătură de păr de mistreț, așa e de aspru. Și are un guler… dar nu mai spun. Cine vrea să știe n-are decât să se ducă să-l vadă. Și o curea – parcă ar fi luat-o de la motorul lui domnu’ Ioniță, ăla cu daracul! Dar să-i vedeți bocancii! Nu e piele pe ei cât fier! Unde calcă lasă găuri: și pe pământ gol și pe dușumea și pe ciment. Ia să luați seama în biserică, pe unde merge sfinția lui, că trebuie să se cunoască țintele pe piatră.

— Și-mi pare că pantalonii n-au poale deloc. Am văzut când am îngenuncheat la spovedit, – adause sfioasă maica Anatolia.

— Ba au în față, completă sora Ana, dar numai așa ca două degete. Încolo – se vede că i-a mânjit cu mălai și i-a ciugulit rațele.

— Ba eu, să vă spui drept, intră în vorbă sora Nița, m-am amorezat de nasul părintelui duhovnic.

Un râs care cu greu luă sfârșit stârniră cuvintele ucenicii maicii Eudoxia. Și pe drept cuvânt, căci bietul părinte Macarie avea un nas mare, strâmb și gâlmos, că parcă nu era al lui, ci-l punea numai ca să facă lumea să râdă.

— Eu cred că l-a poruncit înadins la vreun meșter, ca să nu pară prea frumos și să se amorezeze maicile de sfinția lui, zise tot sora Nița.

Maica Eudoxia se burzului.

— Apăi ca tine și ca Ana, nu cred să mai fie o ființă pe lume care să ia așa seama la oameni!

— De ce mai zici de noi, măicuță? – îi tăie vorba ucenica. Nu spuneai sfinția ta, după ce am venit de la vecernie, că nu-ți place barba părintelui duhovnic?

— E, am zis și eu așa! Și când ai căuta, am zis pe bună dreptate, că n-are și el o barbă așa cum au toți părinții, ci are trei, – sărăcuț de maica mea! N-ați văzut maicilor că are trei bărbi? Una la mijloc, albă, – asta ar mai fi cum ar mai fi – și două, cărunte, lipite în cotlete… Doamne ferește!

— O fi zăcut de vărsat și i-a căzut părul d-acolo de unde sunt golurile, – își dădu cu părerea maica Gorgonia.

— Ba eu cred că de lingoare a zăcut, zise și maica Anatolia.

— Dar mustățile? Că nici nu se cunoaște de unde încep și unde isprăvesc! râse maica Varsanufia.

— Și păr în urechi! – se strâmbă Gorgonia.

— Barim în nas! … – se strâmbă și Anatolia.

— Ho, destul atâta! – le tăie vorba maica Eudoxia. L-ați zugrăvit în toate chipurile, săracul de el. Om cum l-a lăsat Dumnezeu. Că n-o să ne apucăm noi acuma să-l facem mai frumos!

— O să-l mai pieptene Anișoara și o să-i facă și ceva coade, – întrerupse sora Nița.

Dar maica Eudoxia nu mai îngădui să se glumească pe socoteala duhovnicului.

— Face rău, urmă ea mai departe, că o ia așa cu otuzbirul, n-o ia și el mai domol: haida-haida, încet-încet, – că maicile noastre – de, Dumnezeu să mă ierte, dar s-au învățat cam de capul lor. Că bietul părintele Iason, Dumnezeu să-l odihnească, nu știa decât două lucruri: să bea și să ierte. Dacă te duceai la el să te spovedești, te întreba de la ușă, ori chiar și pe fereastră, așa cum se găsea: „Ei, iar ai venit să te spovedești? Da’ parcă te-am mai spovedit!” Ca și când numai o dată trebuie să te spovedești cât trăiești. Ia, spune, Anișoară, cum zicea, că tu ai stat acolo cu el.

— Nu e păcat, maică Eudoxio? – zise ascultătoarea de la duhovnicie, luând o înfățișare smerită.

— Ei, haide-acuma și arată-ne cum făcea, nu te mai poci, că te știm noi că ești smerită!

Sora Ana nu mai așteptă o nouă poftire ca să maimuțărească pe răposatul duhovnic. Se ridică gemând de pe scaun, își apucă genunchii cu amândouă mâinile și se lungi căscând în pat. Apoi își scoase basmaua și trase o șuviță de păr pe care o înfășură de vârful nasului. Și iar o desfăcu și iar o înfășură, până când o dădu la o parte și se trase nervos de nas. După aceea închipui că apucă barba cu o mână și face probă să vadă dacă ajunge până la frunte. Apoi, tresărind, fără plăcere, la o bătaie în ușă, se ridică pufnind pe nas și se așeză bârfind pe scaun, lângă analog:

— „Hm, nu mai scap eu de ticăloasele astea de muieri! Aamin!”

— „Ei, ce-ai să-mi spui?” – se adresă, cu oarecare bunăvoință, către închipuita fiică de spovedanie.

— „Că ai păcătuit? Foarte rău! Dar n-ai ce să-i faci, c-așa e prăpăditul de om: supus păcatului. Că dacă ar fi înger, firește că n-ar păcătui. Lasă nu-mi mai spune… că știu eu ce-ai făcut: aceea ce omenește se poate face… și se poate îngădui… Și Dumnezeu iartă… că d-aia e Dumnezeu: să ierte păcatele oamenilor. Mergi în pace și credința ta te va mântui!”

Aci, sora Ana făcu un gest arătând cu mâna toată spre ușă, apoi se apucă, bodogănind, de genunchi și vru să se așeze din nou pe pat. Dar maica Epistimia, în vreme ce maicile celelalte se tăvăleau de râs, se înduioșă de amintirea răposatului și o opri să mai urmeze.

— Ei, lasă acuma, soră Ano, nu-ți mai bate joc de el, săracul, că așa duhovnic bun nu mai vedem noi! Că se purta așa cu ale care… orice le-ar fi spus și orice le-ar fi întrebat – de-a surda își bătea gura. Dar cu maicile călugăroase altfel îi era vorba. Atâta vină avea și el: că nu prea dădea canon.

— Ba era bun săracu’! – zise și maica Gorgonia.

— Pâinea lui Dumnezeu! – adeveri și maica Anatolia, zâmbind gânditoare.

— Duhovnicul nu trebuie să fie bun, fetelor! grăi aspru maica Eudoxia. Că dacă e prea bun, nu mai ascultă nimeni de el și pățește ca părintele Iason, că rar de se mai ducea câte-o maică la sfinția lui, ca să se spovedească. Se duceau bietele maici pe la preoții de mir. Nu se cade să se mărturisească un călugăr la un popă de mir; dar dacă n-ai încotro, uite te duci. Că păcatul vine de la diavolul și iertarea vine de la Dumnezeu. Dar El, milostivul, nu te iartă așa degeaba: trebuie să faci canon. Și o călugăriță, oricât de păcătoasă ar fi, mai împăcată se simte în sufletul ei să-i dea duhovnicul un canon cât de greu, decât s-o ierte în felul părintelui Iason.

Maica Epistimia se ridică înțepată de pe scaun:

— Da’ cum, maică Eudoxio, adică să te puie să faci mii de mătănii, fiindcă ți-ai vândut munca sfinției tale, ca să poți să mănânci o pâine? De unde a scos sfinția lui legea asta?

— Și pentru că stai la masă cu un mirean, care poate să-ți fie tată sau frate, ori o familie cunoscută unde tragi și tu când te duci la târg? Dar se poate să refuzi? – se oțărî și maica Tavifta.

— Și pentru că n-ai avut curajul să pleci la drum noaptea pe întuneric și pe vreme rea și ai găzduit într-o mănăstire de călugări, trebuie numaidecât să te oprească de la sfânta împărtășanie și să te pună la post și la trei mii de mătănii? Unde, a găsit sfinția lui scris așa ceva? – se umflă și maica Varsanufia.

— Și pentru că faci scaldă și nu intri încălțată în lac, trebuie să te afurisească? se răsti și sora Nița, întrerupând vorba cu sora Ana.

Maica Eudoxia observase șopăcăirea lor și le amenință cu degetul:

— Ia să-mi spuneți ce-ați pus voi la cale, acolo?

— Nimic, maică Eudoxio! – se miorlăi sora Ana.

— Nimic, măicuță! – se strâmbă și sora Nița.

Dar maica Eudoxia nu le crezu.

— Să nu vă pună Necuratul la cale să faceți vreo poznă, că vă știu eu de ce sunteți în stare. Lăsați-l, săracu’, că abia a venit și el din Sf. Munte, și de, ca omul care nu cunoaște obiceiurile de pe-aicea. Se mai dă el pe brazdă…

— Ori că se întoarce de unde a venit! – adăugă poruncitor maica Epistimia.

— Asta mai curând s-o credem… iii! ia mai dă colea Nițulico, maică… aci!… fiiiu… aașa, maică!

III – Când trăiești în Sfântul Munte, n-ai de unde cunoaște toate lucrurile muierești

Dimineața, noul duhovnic al mănăstirii Ibănești se sculă el, ce-i drept, cu noaptea în cap, dar ce folos că slujba utreniei n-o mai apucă. Nici el n-a putut să se deștepte singur, așa cum se obișnuise în sfântul Munte și nici ascultătoarelor de la casa duhovnicească nu le zisese de cu seară ca să-l deștepte. Iar acestea, adică maica Agatoclia și cu sora Ana, fie că nici ele nu și-au întrerupt somnul, fie că au socotit că pe un om venit de la drum lung nu se cade să-l scoli, în miezul nopții, l-au lăsat pradă unuia din cei mai mari vrăjmași ai călugărului: somnul.

Părintele Macarie, om trăit o viață în reguli și în disciplină, se tulbură foarte.

Ceea ce făcuse el nu se cădea – nici ca monah și nici mai ales în vrednicia de duhovnic pe care o avea aci. Ispita negreșit că venise de la diavolul care trebuie să fi fost grozav de supărat pentru moartea lui Iason și pentru înlocuirea lui cu un sfetagoreț. Dar cum de-l biruise pe el satana chiar în cea dintâi noapte petrecută în Ibănești? și prin ce mijloace? Venise și-i îngreunase pleoapele, ca oarecând sfântului Arsenie cel Mare, sau răspândise în chilie mirosuri care lungesc somnul, așa cum făcea de demult cuvioșilor din pustie și cum mai obișnuiește și astăzi prin Sfetagora?

Cugetând la isprava diavolului, părintele Macarie vru să se ridice din pat. Odată cu această osteneală, văzând moliciunea saltelei de lână, a somierei și a pernelor în care-și odihnise mădularele, i se lumină îndată și mintea.

„Hei, Macarie păcătosule! își zise el – ai gândit asupra necuratului fapte fără de pricină, și când colo tu, ticălosule, ești vinovat! Că diavolul, carevasăzică, nici măcar n-o fi aflat unde ți-ai mutat păcatele; ci tu te-ai înălțat aseară cu mintea și ți-ai grăit ție lucruri de trufie și n-ai luat seama, orbule și netrebnicule, că-ți bagi ciolanele în sârmă și în moliciuni singlitichești. Vai ție, fariseu fățarnic, că ai dat canon maicii Stavrofilia, fiindcă a lipsit de la dumnezeieștile slujiri, pentru pricini binecuvântate; iar tu, după un ceas, te înfunzi în puf și grohăiești până se crapă de ziuă. Vai ție, fariseu fățarnic, că Petru s-a lepădat de Domnul și Învățătorul său abia după cântatul cocoșilor, iar tu ți-ai uitat făgăduințele odată cu ațipirea găinilor. Trup nemernic, oase ticăloase, carne împuțită! V-ați odihnit patruzeci de ani pe rogojină și pe piatră, iar acuma, carevasăzică, v-ați văzut și voi în moliciuni pe care numai domnii și păgânii le caută, și ați lipsit sufletul de Dumnezeiasca privighere. De funie și de grindă s-ar cădea să vă spânzur și așa un ceas să dormiți, – cum făcea cuviosul Arsenie. Amar ție, suflete ticălos, că te-ai îngreuiat cu somnul și n-ai primit pe Mirele în miezul nopții. Ci acuma o să te dai morții și afară de împărăție ai să te încui.”

Scrâșnind amarnic din dinți, duhovnicul se întinse și căscă… după mireneștile obiceiuri, apoi se duse în mijlocul chiliei să facă șaptezeci și nouă de mătănii și patru sute cinzeci de închinăciuni, în locul pololoșniței și utreniei pe care le pierduse. Dând însă cu ochii de chipul din perete al înaintașului său, îl mustră după cuviință:

— Vai ție, frate Iasoane, că vreme îndelungată ți-ai lenevit trupul după lumeștile îngăduințe, iar acuma, carevasăzică, îți chinuiești sufletul în Gheena, – și după dreptate; căci ai luat aici pre cele bune, și acolo pre cele rele ți se cade să le primești.

Apoi dând urmare unui gând ce-l îmboldea, bătu de trei ori din palme. În câteva clipe sora Ana se ivi cu ochii plecați și-i făcu smerită mătanie.

— Blagosloviți, Preacinstite Părinte!

— Domnul să te blagoslovească! răspunse duhovnicul întinzându-i mâna să i-o sărute.

— Aveți să-mi porunciți ceva, cinstite părinte? întrebă sora cu glas miorlăit și mâinile crucite pe piept.

Părintele Macarie o privi o clipă cu asprime, apoi, mulțumit de înfățișarea-i cuvioasă îi zise:

— Uite ce e, soro Ano. Eu, carevasăzică, sunt schimnic de la Sfeta Agora și n-am venit aici, carevasăzică, să-mi lenevesc trupul după singliticheștile obiceiuri, căci a zis avva Daniil: „Pre cât trupul crește, pre atât sufletul scade; și pre cât trupul scade, pre atât sufletul crește”. Ci am venit să mă așez însumi pildă spre cele bune, ca maicile și surorile văzând nevoințele mele și înfrânările mele, să se întoarcă de la cele vătămătoare de suflet și să pună începătură către mântuire. Acuma, carevasăzică, se cere ca un călugăr să doarmă pe sârmă și pe saltea de lână și pe pânză cu găuri și cu înflorituri? Oare părintele nostru Antonie așa o fi dormit? Ai?

— Nu, cinstite părinte! – răspunse sora, abia ținându-și râsul.

— Dacă e-așa, carevasăzică ce caută aici acest pat satanicesc? Mergi degrabă la maica Agatoclia și să-i spui fără zăbavă: „A poruncit părintele duhovnic, ca mai ’nainte de otpusul sfintei leturghii, să iei din chilia cuvioșiei sale patul cel amăgitor și să așterni o rogojină, carevasăzică, nouă”. Căci a zis avva Siluan: „Vai omului aceluia care are numele mai mare decât fapta!” Ai înțeles frăția ta?

— Da, cinstite părinte!

— Ia seama să nu calci blagoslovenia, căci a grăit avva Nil: „Robul care se lenevește întru împlinirea poruncilor stăpânului său, să se gătească spre bătaie”.

Sora Ana tresări, fără să-și ridice ochii și ieși de-a-ndăratelea:

— Prea bine, cinstite părinte!

„Smerită fată! Asta o să iasă călugăriță de ispravă”, – gândi duhovnicul după plecarea Anei.

Apoi începu să bată cele șaptezeci și nouă de mătănii, însoțindu-le de obișnuita rugăciune:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pre mine păcătosul”…

Pe la jumătatea canonului însă se opri, ca să nu întârzie de la biserică și se apucă să se încalțe. Sora Ana sosi la vreme cu botinele văcsuite.

Bătrânul schimnic privi lung și ponciș la sărmana-i încălțăminte care nu fusese decât când și când unsă cu drojdii de pe fundul chiupurilor de untdelemn, și zise înciudat:

— V-a lucrat părintele Mamant, cel blagoslovit de Dumnezeu cu meșteșug cismăresc; v-am purtat trei ani pe pietrele sfântului munte, pe unde umblă numai schimnici și frați ostenindu-se întru Domnul, și pe unde au călcat picioarele Maicii Domnului și ale sfântului Atanasie; – iar acum ce-ați ajuns: să încăpeți pe mâna de muiere și să vă ungă cu negreli mirenești, și să călcați, carevasăzică, numai pe urme de muieri… Amar mie, Doamne!

După ce-și trase botinele și își mai deretică cu degetele păru-i mai mult alb și încă des, părintele Macarie apucă rasa-i tocită pe la toate tivurile, și-i grăi astfel:

— Te-a lucrat părintele Daniil cel c-un ochi, și te-am luat carevasăzică de la Careia și te-am adus în Prodromul, iar mai apoi te-am plimbat pe la lavra sfântului Atanasie și pe la Zogravul și pe la Sf. Panteleimon și pe la alte sfinte mănăstiri și schituri și chilii din vatra Athosului; și ochi de muiere nu te-a văzut și mână de muiere, carevasăzică, nu te-a pipăit. Iar acuma… o să te perie sora Ana cu scârbă, și o să te privească maicile tot cu scârbă… că nici de mătase ca a fratelui Iason ești și, carevasăzică, nici nouă nu te mai numești.

Veni la rând culionul.

— Hei, frate culioane! Nici cu gândul n-ai gândit și nici cu mintea n-ai socotit de unde ai ieșit și unde ai să ajungi. Că ai venit, carevasăzică, tot din România, dar erai numai lână nedărăcită, și ai încăput pe mâna bietului părinte Grigorie de la „Sfânta Ana”, și te-a scărmănat el și te-a sucit și te-a împletit și te-a dat la piuă și ai stat pe cap de schimnic și a umblat cu tine numai mâini aspre de sfetagoreț. Iar acuma, carevasăzică, o să te ia clisărițile, când te-oi scoate în sfântul altar, și o să te mute de colo până colo numai în vârful degetelor, că nici de catifea nu ești, nici streșini ca al fratelui Iason nu ai, și carevasăzică nici greceasca răsuflătoare nu ți-a făcut părintele Grigorie, în fund.

Tot uitându-se la bocancii lustruiți, lucru ce nu i se mai întâmplase de vreo patruzeci de ani, părintele Macarie păși către biserică. Cum era însă prea devreme și cum Sfinția Sa era aci un om nou, cu dreptul și cu datoria de-a lua seama peste tot, se opri în pragul caselor duhovnicești și cercetă zarea. Culoarea cerului nu-l interesă; nici strălucirea soarelui de dimineață și nici cântecul păsărilor. N-avea înclinări și nici gusturi artistice. Totuși observă, cu părere de rău, deosebirea dintre înfățișarea unei mănăstiri de câmp și cea a unei mănăstiri din muntele Athos. Aici, șiruri neregulate de căsuțe așezate fără gust, fiecare cu stilul ei și cu ulucile ei; iarba din curte tăvălită de porci și murdărită de pasări, ici și colo câte-un stejar cu chip de cerșetor, și un lac murdar, cu malul chel făcut parcă numai pentru broaștele lui Dumnezeu și pentru rațele maicilor. Pe când la sfântul Munte ochiul omului se izbește de stânci, de mare, de corăbii, de zeci de biserici și de mii de chilii adăpostind un întreg norod de ostași ai lui Hristos.

Acolo însă era un simplu ieroschimonah, supus la toate ascultările ce i-ar fi rânduit comitetul celor doisprezece, având numai un singur drept: să se roage. Pe când aici, de! era părintele sufletesc a peste o sută de călugărițe, cu drepturi largi și neavând a da socoteală decât lui Dumnezeu. Toate maicile și toate surorile erau datoare să-i asculte poruncile și sfaturile, să-i facă mătanie, să-i sărute mâna – așa aspră și noduroasă cum era, și să-i zică, ori unde îl va întâlni și de câte ori îl va întâlni: blagoslovește, Cinstite Părinte!

Ce ți-e și cu omul, Doamne! Bietul părinte Macarie nu gândise niciodată în viața lui că va ajunge să poruncească cuiva și, smerit și modest cum era, nici nu dorise așa ceva măcar că era socotit printre cei mai buni călugări ai schitului românesc din muntele Athos. Se credea născut să fie supus și se simțea mai mulțumit să asculte. Umblase cu caicul schitului, cărase pământ cu mularii ca să facă rod pe piatră, adusese mărfuri de la Careia și de la Dafin, cu aceleași supuse dobitoace, fusese prescurar, clopotar, apoi citeț, cântăreț, tipicar, până când, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu și din milostivirea starețului, a fost și el învrednicit, aproape de bătrânețe, cu darul preoției; iar mai apoi și cu al duhovniciei. Adică i se luase sarcini orânduite pentru oameni mai de jos și i se dăduseră altele mai de cinste dar mai cu răspundere. Totuși, gândind la starea în care se găsea acum, nu putu împiedica un ușor fior de mândrie să-i străbată simțirea. În această clipă cele trei porții al bărbii mișcară de plăcere și un surâs – bine că nu l-a văzut cineva! – îi înflori pe buze…

„Doamne, grăi el, simțindu-și nemernicia, – fiindcă m-ai adus în această vrednicie, pe care eu n-am cerut-o, ajută-mi, carevasăzică, să nu mă biruiască dracul mândriei și să socotesc cu mintea mea cum că robie am lăsat și la dregătorie m-am înălțat. Ci să-mi pun înainte, ziua și noaptea, că din preot de rând și din smerit ostenitor întru cele călugărești, am căzut, carevasăzică, în grea ispitire, și răspuns mai greu voi să dau înaintea județului Tău. Deci, ajută-mi în ziua necazului și dă-mi putere ca nu numai sminteală să nu fiu maicilor și surorilor, dar obiceiurile cele rele să le gonesc și pre altele bune să le agonisesc.”

Din inimă se ruga părintele duhovnic, totuși nu putu înlătura un gând care încerca să-l tulbure, spunându-i că e de prisos atâta rugăciune. Nu era el schimnic? N-avea aproape șaptezeci de ani? Nu biruise el atâtea și atâtea ispite de la diavolul? Nu era el vestit în cunoașterea scripturilor? Ce dar atâta teamă că n-o să fie la înălțime într-o mănăstire de femei simple și datoare să-l asculte?

Părintele Macarie mai îmbrățișă o dată, din ochi, mănăstirea, ca pe un bun ce-i era hărăzit pentru iscusința cuvioșiei sale, apoi își făcu cruce și scuturându-se de gândurile protivnice firii lui, mută piciorul spre biserică, nădăjduind spre Dumnezeu.

…Dar ce te faci cu diavolul și cu maicile? Că iubitorul întunericului se ține după călugări mai vârtos decât gândul și decât umbra. Nici în trezie nu-i slăbește, nici în somn nu le dă pace. Iar maicile și surorile nu sunt toate smerite și nu toate se pleacă în fața bătrâneților și a ocârmuirii – chiar când acestea sunt purtate de-un cuvios duhovnic venit de prin meleagurile Atonului, cu întăriri și cu peceți arhierești. Că pe lângă mulțimea celor bune sunt unele rele din fire, altele proaste, iar altele poznașe tot din fire. Iar leacul pentru schimbarea firii omenești nu se găsise până la sosirea părintelui Macarie – nici în mireasma scripturilor, nici în poticnelile științei. Și dacă răutatea nu-și arată colții decât cu oarecare dibăcie și așteptare, mai ales când își face școala acolo unde împuținările firii cată să se ascundă, în schimb gluma, atât de dorită și de gustată în viața neschimbăcioasă a mănăstirilor, nu se lasă așteptată, mai ales când e în firea unor surori tinere și răsfățate ca ucenica maicii Eudoxiei și ca ascultătoarea de la casa duhovnicilor.

Când păși a doua oară, duhovnicul simți ceva moale sub picior. În aceeași clipă se împiedică și căzu pe brânci. Vru să se ridice dar nu izbuti căci picioarele i se înfășuraseră într-un obiect de pânză liliachie. Bătrânul se așeză în capul oaselor și-și descurcă labele. Apoi luă cârpa și o întinse cu amândouă mâinile. Era un lucru din îmbrăcămintea femeiască, dar sfinția sa, om trăit departe, de lume și de cele lumești, n-avea de unde să știe.

„Să fie izmene gândi el – sunt prea scurte și nu prea seamănă. Și chiar dacă ar fi, cine să le poarte într-o mănăstire de femei?”

Mai suci cârpa, o mai învârti, mai întinse șnurul de cauciuc – dar nu capătă dezlegarea. Nu era nici traistă, nici cămașă, nici sedilă, nici camilafcă, nici ștergar, nici izmene, nici pantaloni…

„Ce păcatele să mai fie și asta?” – se miră cuviosul ridicând din umeri.

— Ați găsit ceva, cinstite părinte? îl întrebă sora Ana, ieșind ca din întâmplare, de după colțul casei.

— Uite, măi tăiculiță, dădui peste ceva colea lângă prag și nu mă taie capul ce să fie. Ia vezi frăția ta.

Sora Ana își stăpâni râsul și se făcu că observă cu amănuntul obiectul pe care duhovnicul i-l ținea întins dinaintea ochilor.

— Nu știu, cinstite părinte! zise ea apoi ridicând cu smerenie din umeri.

Părintele Macarie vru să-i dea chiloții, căci chiloți erau – arde-i-ar focul! – să-i ducă acasă. Dar fiindcă nu se cădea, întrucât nu erau nici ai lui și nici de la duhovnicie, îi făcu sucăleț și se hotărî să cerceteze printre maici, pentru păgubaș, folosind prilejul să dea pildă celor ce pun stăpânire pe lucru străin.

Dar de unde să fi venit chiar la ușa casei duhovnicești? Negreșit că de la vecini. Or fi fost întinși cu alte rufe pe frânghie și i-a luat vântul, – gândi duhovnicul.

Zărind pe maica Veniamina în dosul porții, o puse în cunoștință.

— Maică, uite am găsit o cârpuliță colea la picioarele mele, nu cumva o fi adus-o vântul de la cuvioșia ta?

Maica Veniamina, văzând chiloții, o umflă râsul și întârzie cu răspunsul.

— Sau poate te pricepi sfinția ta ce să fie, că pe mine și pe sora Ana nu ne taie capul.

— Nu știu, cinstite părinte, răspunse cu greu vecina, scoțând o parte din cap pe poartă.

Sora Ana intră râzând în casă, iar părintele Macarie, se scărpină după ureche.

— Vezi, cuvioasă, dacă auzi pe cineva că-i lipsește, să faci dragoste și să-i spui că e la mine.

În clipa aceasta maica Trifilia trecea cu donița la apă. Cu tot necazul pe care i-l pricinuise anatema primită de la duhovnic, datoria o făcu să-i pună mătanie și să-i sărute mâna.

— Nu cumva ai idee sfinția ta cam de ce treabă o fi buna cârpa asta? – o întrebă părintele Macarie după ce-i dădu blagoslovenie.

Maica Trifilia se roși toată și după ce roti ochii în juru-i, vârî nasul în bundă și răspunse rușinată:

— Nu știu, cinstite părinte!

— Dacă auzi pe cineva că-i lipsește, să-i spui că e la mine, tăiculiță.

Maica Trifilia nu-i mai răspunse și-și urmă calea, neștiind ce să creadă: a fost o glumă, ce-i drept cam nelalocul ei, ori într-adevăr duhovnicul n-a mai văzut chiloți de femeie?

Tot la fel de nedumerit, părintele Macarie sucăli din nou chiloții și porni unde plecase. În cămăruța din dreapta altarului găsi pe maica Galeria – eclesiarha, pe maica Mitrodora vestmântăreasa și pe sora Nița a maicii Eudoxiei, care era clisăriță de rând.

— Blagosloviți, cuvioaselor!

— Blagosloviți sfinția voastră, cinstite părinte.

— Domnul!

— Cum vi se pare mănăstirea noastră, cinstite părinte? – zise repede eclesiarha.

— Mănăstirea… carevasăzică e frumoasă.

— Dar maicile noastre, cum vi se par? – întrebă și vestmântăreasa.

— Tot frumoase și ele, își îngădui duhovnicul o glumă, făcând și pe maici să râdă.

— Ați dormit bine ast-noapte, cinstite părinte? îl ispiti și sora Nița, oprindu-se o clipă din curățitul unui sfeșnic.

Părintele Macarie, știindu-se vinovat că n-a fost la utrenie, crezu că întrebarea e cu tâlc, și făcând o mină de om scârbit, schimbă vorba.

— Maicilor, vreau să vă arăt ceva. Uite, când ieșii din chilie ca să viu la biserică, mă împiedicai de cârpa asta, care seamănă a fi de mătase. Acuma eu, carevasăzică, nu știu nici cum se cheamă, nici de unde a venit, dar fiindcă s-a întâmplat de am găsit-o și nu se cade să pui stăpânire pe lucru străin, o luai, carevasăzică s-o dau cui o cunoaște-o. Mai întrebai eu vreo două maici, dar nu știură să-mi spună nici a cui e și nici cum îi zice. Ia vedeți sfințiile voastre, poate-o cunoașteți ori poate să vă pricepeți mai bine.

Sora Nița dădu dosul și intră în altar, ca să râdă în voie; maica Mitrodora se înecă într-o tuse năvalnică, iar eclesiarha, călugăriță dugoasă, încruntă sprâncenele.

Duhovnicul aștepta răspunsul cu chiloții într-amândouă mâinile.

— Nu știu! Nu sunt ai mei! – răspunse maica Galeria abia mișcând buzele.

Iar maica Mitrodora, neputând să vorbească, făcu semn că nici sfinția ei n-a mai văzut așa ceva.

— Dacă auziți de păgubașă, să-i spuneți să dea ochi cu mine, – le rugă neștiutorul și nevinovatul sfetagoreț. Și vârând chiloții în buzunarul anteriului, se grăbi să intre în altar, cu gând să aducă vorba despre ei la sfârșitul „cuvântului” pe care-l va ține după leturghie, – pentru călugărie și pentru mărturisire.