Alerta in paradis

PROLOG

Martin avea de gând s-o ucidă.

Ieși pe pasarelă și ajunse în cabina modernă a vasului de linie cu două motoare, întrebându-se de ce o afecta atât de puternic acea deznădejde copleșitoare. Primul lucru pe care-l înveți foarte repede atunci când rămâi orfan e că până la urmă nu te poți bizui decât pe tine însuți. Orfelinatul și strada sunt școlile de bază, care-ți conferă diplome la un nivel mulțumitor cât să te poți descurca. Când ești singur pe lume, legile supraviețuirii sunt simple. Ea le învățase bine.

Crezuse că trecutul o pregătise pentru orice, inclusiv pentru posibilitatea ca singurul bărbat în care avusese încredere să-i întoarcă spatele într-o bună zi. Dar se înșelase. Durerea provocată de această trădare nu a putut fi cruțată de nimic.

Martin ieși din cabină. Soarele orbitor al Caraibelor se reflecta în lentilele ochelarilor săi. O văzu și-i zâmbi charismatic.

— Iată-te, îi spuse întâmpinând-o ca să-i ia calculatorul din mână. Ai întârziat. Îl privi pe bărbatul în cămașă albă și pantaloni albastru-închis care venea pe pasarelă cu servieta ei. Ați avut probleme cu vremea?

— Nu, sir. Eric Schafer lăsă jos servieta mică. Am aterizat la timp. Dar are loc un fel de sărbătoare locală. Străzile sunt înțesate de oameni. Știți cum e aici, pe insulă. Este un singur drum de la aeroport și acesta traversează orașul. Nu ai cum să eviți aglomerația în trafic.

Eric se îndreptă de spate și-și șterse transpirația de pe frunte cu dosul palmei. Cămașa sa, pe care se afla brodată emblema discretă a Crocker World, fusese apretată militărește în acea dimineață, la Miami, înainte de a urca în avionul cu reacție corporatist de mici dimensiuni. Acum era rău șifonată din cauza căldurii de pe insulă.

— Festivalul Night and Day, spuse Martin. Am uitat de el. E mare eveniment pe aici. O combinație între Mardi Gras și Halloween.

Minte, se gândi ea. Urmări acea izbucnire ciudat de întunecată de energii din aura lui. Totul făcea parte din planul de a o ucide. Festivalul oferea cadrul perfect pentru acoperirea unei crime. Cu atâția străini pe insulă, autoritățile locale ar fi fost prea ocupate să observe dacă domnul Crocker se întoarce singur de pe insula personală.

— Mai doriți ceva, sir? întrebă Eric.

— Unde e Banner?

— L-am lăsat la aeroport. Stă cu ochii pe avion.

— Vă puteți întoarce la Miami cu avionul cu reacție. N-are rost să pierdeți o săptămână întreagă pe insula asta. Aveți neveste și copii care abia așteaptă să vă revadă. V-am cam răpit timpul în ultimele luni.

— Da, sir. Mulțumim.

Recunoștința lui Eric era sinceră. Martin știa cum să-și apropie oamenii, combinând salariile generoase cu alte beneficii și cu farmecul său personal. Se gândise adesea că ar fi putut să fie un lider religios de succes. Dar el își alesese o carieră total diferită.

Urcă acele câteva trepte din lemn de tec ca să-și ia casca.

— Fă-mi rost de parâme, îi strigă lui Eric.

— Sigur, domnule Crocker. Eric se lăsă pe vine ca să desfacă odgoanele care ancorau puternica ambarcațiune de ponton.

Se întrebă ce vor gândi el și ceilalți din echipă, despre dispariția ei. Probabil, Martin pregătise deja o poveste convingătoare. Ceva de genul că ar fi căzut peste bord. Curenții de pe insulă erau cunoscuți ca fiind înșelători.

Simți vibrații sub picioare când motorul bărcii începu să tulbure apa. Eric îi făcu un semn prietenește cu mâna și-și mai șterse sudoarea de pe frunte.

Chipul lui nu afișa nicio expresie tainică de speculație masculină, nicio clipire furișă sau zâmbet. Când se vor întoarce la aeroport el și copilotul său, John Banner, nu vor comenta faptul că șeful lor a plecat cu una dintre prietenele sale. Nimeni din personalul lui Martin n-o luase drept una din multele iubite ale lui Martin. Femeile lui erau de obicei înalte, slabe și blonde. Ea nu avea niciunul din aceste atribute. Era doar un ajutor angajat.

Oficial, era asistenta lui Martin, călătorea peste tot cu el. Îi organiza viața și avea grijă ca multele sale reședințe să fie funcționale. Dar cel mai important, ea răspundea și de găzduirea prietenilor săi, a asociaților în afaceri și a politicienilor care-l vizitau ocazional, a persoanelor cu interese comune, a grupurilor care exercitau diverse presiuni sau a șefului statului.

Ridică mâna făcându-i semne de rămas-bun lui Eric și strivi o lacrimă între gene. Indiferent ce s-ar întâmpla astăzi, știa că nu-l va mai revedea niciodată.

Ambarcațiunea se desprinse cu grație de doc, îndreptându-se spre intrarea în micul port.

Ca mulți alții care se mișcau prin cercurile stratosferice populate de cei bogați, Martin avea câteva case și apartamente în diferite locații din lume. Conacul din Miami era reședința principală, dar locul pe care-l considera acasă era mica insulă achiziționată cu câțiva ani în urmă. Nu se putea ajunge la ea decât cu barca. Nu exista nicio pistă de aterizare, doar un ponton.

Spre deosebire de alte reședințe ale sale, care erau întotdeauna pregătite să-l primească, Martin nu avea personal pe această insulă. Casa era mult mai mică și mai modestă în comparație cu altele deținute de el. Considera că este locul refugiului personal.

De îndată ce depăși stâlpii care marcau intrarea în port, Martin ambală motorul. Barca prinse viteză, despicând cu putere apa de un albastru-turcoaz. Era la cârmă și nu-i acordă nicio atenție, concentrat să piloteze vasul. Ea își ascuți celelalte simțuri și se mai uită o dată la aura lui. Energia întunecată era mai puternică acum. Se amplifica.

Simți că barca e prea mică pentru ea. Nu avea unde să se ascundă, unde să fugă.

Știuse de zile întregi, de săptămâni, dacă era să fie brutal de cinstită cu sine, că Martin plănuia să se descotorosească de ea. Era aproape sigură că știa și motivul. Cu toate acestea, o mică parte din ea se mai agăța de un fir slab de speranță că nu este așa, chiar și când misterul începuse să se dezvăluie. Poate exista o explicație logică pentru modificarea îngrijorătoare a aurei sale. Poate noua zonă întunecată era consecința unei boli mintale. Indiferent cât de înfricoșătoare ar fi fost această posibilitate, cel puțin i-ar permite să se mai relaxeze puțin, știind că nu mai era în toate mințile: că adevăratul Martin nu i-ar plănui niciodată moartea.

Dar instinctul ei fin de supraviețuitoare o opri să se mai autoamăgească. Poate cândva, Martin avusese ceva pentru ea, dar în adâncul inimii știuse întotdeauna că relația lor se bazase pe faptul că ea îi fusese de folos. Acum ajunsese la concluzia că era ceva de care se putea debarasa. În mintea lui, situația nu era complicată.

Rămase în picioare la pupa, urmărind cum portul și orășelul rămân în urmă, micșorându-se tot mai mult. Când s-au transformat în niște mici și indistincte perle, ea se întoarse. Insula privată a lui Martin se afla foarte aproape acum. Putea zări casa ivită pe o colină.

Martin încetini barca, apoi o aduse ușor de-a lungul punții din lemn.

— Trage odgoanele, spuse Martin cu o voce ascuțită, atenția sa fiind concentrată asupra manevrării bărcii.

Asta i-a trebuit. Dintr-un motiv inexplicabil, acea comandă simplă, obișnuită, a declanșat ceva, undeva, în capul ei. Acel amestec teribil de durere, tristețe, neîncredere și teamă paralizantă a minții, care se rotea ca un vârtej în interiorul ei, cu intensități alternante, de zile întregi, a fost brusc depășit de o furie rece ca gheața. Celelalte simțuri au reacționat violent ca răspuns la afluxul de adrenalină. Fiul de cățea plănuia s-o ucidă. Acum. Astăzi.

— Sigur, Martin, spuse ea surprinsă de vocea sa rece și controlată. Dar de fapt, avea multă experiență în a-și ascunde emoțiile și reacțiile în spatele unui chip grațios, exagerat de politicos. Le-ar fi putut da lecții gheișelor. Dar nu era gheișă.

Prinse frânghia la pupa, apoi păși ușor de pe barcă pe pontonul îngust. Nu i-a luat mult s-o lege. Făcuse asta de nenumărate ori în trecut.

Martin lăsă cârma și coborî treptele.

— Uite, ia asta, îi spuse întinzându-i calculatorul. Îți aduc servieta și proviziile.

Luă laptopul de la el și așteptă să transfere servieta și cele două pungi de cumpărături pe ponton. El privi în jur să se asigure că luase tot ce-i trebuia din barcă. Apoi păși pe ponton.

— Gata? întrebă el.

Fără a mai aștepta răspunsul, luă cu o mișcare ușoară pungile de cumpărături și le așeză pe fiecare braț. Aura sa izbucni cu nerăbdare și cu o exaltare de-a dreptul înspăimântătoare. Impulsurile de energie întunecată deveneau tot mai frenetice. Asta nu era doar o afacere, realiză ea. El abia aștepta, de fapt, s-o ucidă. Propria ei furie izbucni cu putere.

— Desigur. Îi acordă cel mai reușit zâmbet profesionist, cel pe care-l folosea să-i întâmpine invitații și asociații. Îl considera zâmbetul ei de scenă. Dar aș vrea să știu, doar din curiozitate, când ai plănuit s-o faci?

— Ce să fac? întrebă el. Tocmai se întorsese cu spatele la ea, îndreptându-se spre micul SUV parcat la capătul pontonului.

— Să mă ucizi.

El se opri brusc din mers. Ea urmări șocul care-i izbi aura. Culori greu de descris izbucniră dincolo de spectru. Se gândi că-l luase prin surprindere. Oare chiar crezuse că-i poate pune la cale moartea fără ca ea să-și dea seama? În mod evident, răspunsul la această întrebare era un da răsunător. De fapt, nici ea nu-i destăinuise chiar toate secretele.

Când se întoarse spre ea, chipul lui era un amestec de furie și de nerăbdare.

— Despre ce naiba vorbești? o întrebă. Sau pur și simplu faci o glumă proastă?

Ea își încrucișă brațele la piept, ca și cum s-ar fi strâns în brațe.

— Știm amândoi că nu e o glumă, îi spuse ea calm. M-ai adus aici cu intenția de a mă ucide.

— N-am timp de asta. Am treabă.

— Să presupun că voi fi victima unui accident, că mă voi îneca? Îi zâmbi rece. E atât de trist. Asistenta s-a dus să înoate și asta a fost… Se întâmplă adesea.

El îi cercetă chipul ca și cum s-ar fi întrebat dacă are febră mare, apoi clătină din cap.

— Nu cred asta.

— Nici eu n-am crezut. Dar am prevăzut că se va întâmpla așa cu săptămâni în urmă.

— Bine, hai să dăm cărțile pe față, spuse el cu aerul unuia care începe să suspecteze că are de-a face cu o nebună. Am format o echipă atâta timp! Doisprezece ani. De ce aș vrea să te omor acum?

— Cred că din două motive. Primul, desigur, este că am descoperit recent că în ultimele luni ai permis unor nemernici să se folosească de resursele de la Crocker World, ca să-și acopere afacerile ilegale cu arme. Echipamente agricole pe care cu atâta generozitate le-ai donat țărilor în curs de dezvoltare!? S-a dovedit că acele tractoare și pluguri trăgeau cu gloanțe adevărate. Imaginează-ți ce surprinsă am fost!

Pentru o clipă, ea se gândi că el va mai continua șarada. Dar în fața ei se afla Martin. El putea ieși la suprafață mai repede ca oricine altcineva. Asta făcea parte din talentul lui.

El îi zâmbi cu o umbră de regret autentic și lăsă jos pungile de cumpărături.

— Am știut că te vei împotrivi la unele din afacerile mele. De asta nu te-am convocat de la începutul proiectului.

— Nu este doar problema afacerilor pe care le faci, deși este destul de grav. Este vorba de cei pentru care lucrezi.

Furia explodă în privirile și în aura lui Martin.

— Nu lucrez pentru nimeni, îi spuse printre dinți. Crocker World e a mea. La naiba, eu am construit-o. Eu sunt Crocker World.

— Ai fost Crocker World. Dar ai dat compania pe care ai construit-o, pe care te-am ajutat s-o construiești, pe mâinile unei organizații criminale.

— Tu n-ai avut nimic de-a face cu succesul meu. Ar trebui să stai în genunchi și să-mi mulțumești pentru ce am făcut pentru tine. Dacă n-aș fi apărut, ai fi lucrat și acum în florăria aia, închiriată pe o sumă modică, trăind singură doar cu câteva pisici, pentru că sperii orice bărbat îți apare în cale. La naiba, și pe mine mă sperii câteodată!

Mărturisirea asta o tulbură.

— Poftim?

— Felul în care te uiți la cineva, imaginându-ți ce l-ar putea face să-i bată inima mai tare. Ce l-ar determina să ucidă. Ce-l sperie de moarte. Punctele lui tari și slăbiciunile. E al dracului de fantomatic. De ce crezi că vreau să mă descotorosesc de tine?

— Uiți ceva, Martin. Dacă nu mi-ai fi oferit acea slujbă cu doisprezece ani în urmă, ai mai avea și acum acel cazinou la dracu’ în praznic, în Binge, Nevada. Eu i-am descoperit pe cei care te escrocau. Eu te-am ajutat să te răfuiești cu șeful interlopilor. Dacă nu eram eu, ai fi acum îngropat în vreun mormânt la mică adâncime în deșert.

— Asta e o minciună.

— Tot eu i-am găsit pe primii investitori, acei deținători de capital care te-au susținut când ai decis să vinzi cazinoul și să începi construcția blocurilor-turn de apartamente.

Aura lui Martin era un infern acum.

— L-aș fi găsit și singur, îi strigă în replică.

— Nu este adevărat. Ești un talent de nivel mediu în materie de strategie, Martin. Sesizezi oportunitatea și poți întocmi un plan cu o îndemânare pe care nu o au prea mulți, pentru că ai un psihic puternic. Dar nu cunoști oamenii.

— Tacă-ți gura aia blestemată.

— Fără acest talent, toată intuiția ta în materie de afaceri e inutilă. Să construiești un imperiu financiar nu înseamnă doar cifre și grafice care indică profitul și pierderile. Presupune identificarea și exploatarea punctelor tari și a celor slabe ale concurenței.

El îi zâmbi atotcunoscător.

— Crezi că am nevoie de lecții de afaceri de la tine?

— Timp de doisprezece ani am fost creierul tău. Eu ți-am spus când un asociat are probleme, financiare sau personale. Eu te-am prevenit când cineva încerca să te păcălească. Eu am identificat puterea și slăbiciunea adversarilor și partenerilor tăi. Eu îți spun exact ce trebuie să oferi cuiva ca să închei o afacere și tot eu îți spun când este cel mai bine să te retragi.

— Am avut nevoie de tine, așa e. Dar nu mai am acum. Totuși, înainte de a termina chestia asta, tare aș vrea să știu cum ai aflat de mica mea afacere cu arme.

— În fața invitaților și a partenerilor tăi de afaceri sunt doar un membru de încredere din rândul personalului. Nimeni nu se uită de două ori la mine. Nimeni nu mă remarcă. Dar eu îi observ foarte bine. Asta mă plătești să fac, de fapt. Uneori văd și aud câte ceva. Și sunt foarte bună când trebuie să fac cercetări, îți amintești?

— Cât de mult știi?

— Despre cei cu care te-ai încurcat? Ridică abia perceptibil dintr-un umăr. Nu prea multe. Doar că e un fel de cartel condus de niște indivizi puternici și că te-au convins să le rezolvi treburile murdare.

Aura lui Martin se amplifică.

— Nu m-a corupt nimeni.

— Până de curând, n-aș fi crezut că poți fi cumpărat, îi spuse ea. Mai precis, ce ar putea să-i ofere o adunătură de gangsteri unuia dintre cei mai prosperi bărbați de pe planetă, pentru a merita să-și riște libertatea, reputația și viața?

Acum, în ochii lui Martin se citea furia.

— Nu știi despre ce naiba vorbești. Organizația nu e vreo bandă din lumea interlopă.

— Ba este, Martin. Prima oară când i-ai adus pe acei doi bărbați la reședința din Miami, ți-am spus că sunt extrem de periculoși.

— Și eu sunt la fel, șuieră Martin. Întinse mâna și-și scoase încet ochelarii de soare. Mai periculos decât îți imaginezi, mulțumită noilor mei parteneri de afaceri. Și grație lor nu mai am nevoie de tine.

— Ce tot spui?

— Organizația pe care o reprezintă cei doi înseamnă mai mult decât bani. Înseamnă putere, putere adevărată, genul de putere la care conducătorii lumii și miliardarii pot doar să viseze.

Brusc, ea înțelese. Nu crezuse că ar putea fi mai speriată decât era deja, dar se înșelase.

— Bănuiesc că asta explică modificările aurei tale din ultimele luni, spuse ea.

Martin păru surprins.

— Ce modificări? se interesă el.

— Am crezut că poate ești victima unei boli mintale, care ți-a afectat parasimțurile.

— La naiba cu tine, nu sunt bolnav!

— Ești bolnav, Martin, dar nu din cauza unei boli apărute în mod natural. Ți-ai făcut-o singur. Și cu puțin ajutor din partea prietenilor, desigur.

Martin făcu un pas spre ea. Nu părea speriat. Părea chiar nerăbdător. Incitat.

— Poți vedea efectele drogurilor în aura mea?

— Ale unui drog, repetă ea. Da, asta este singura explicație logică. Acei doi bărbați ți-au furnizat un fel de drog care-ți afectează parasimțurile.

— Dar care îmi poate prelungi viața, poate chiar cu douăzeci de ani. Și ceea ce este mai important, vor fi ani buni. Nu voi fi slab și vulnerabil. Îmi voi păstra puterea.

— Nu-mi vine să cred că aud asta. Martin, tu ești un afacerist strălucit! Chiar nu sesizezi când ți se vând gogoși? Promisiunea longevității este cea mai veche escrocherie din lume.

— Motivul pentru care cercetătorii nu sunt siguri în chestiunea prelungirii duratei de viață este tocmai faptul că noul drog n-a fost descoperit de atât de mult timp, ca să poată fi testat. Cei de la vârf îl folosesc doar de câțiva ani. Dar datele de laborator par foarte încurajatoare.

— Ești un fraier, Martin.

— E adevărat, insistă el. Chiar dacă ei se înșală că drogul mi-ar prelungi viața, asta nu înseamnă că formula nu funcționează. Poate ridica un talent strategic ca al meu de la nivelul șapte până la nivelul nouă sau zece.

— Nu ești de nouă sau zece. Aș fi știut. Totuși, ceva s-a schimbat în aura ta. Indiferent ce-ar fi, nu este… se opri căutând cuvântul potrivit. Nu este sănătos.

— Sănătos? rânji el. Asta este un cuvânt prostesc, învechit. Crezi că mă interesează cât de sănătos sunt? Totuși, spre știința ta, află că ai dreptate. Drogul nu-mi ridică nivelul talentului. N-a fost realizat ca să aibă efectul ăsta.

— Nu înțeleg.

— Drogul poate fi modificat genetic în multe feluri, pentru a se potrivi profilului psihic al individului. Versiunea pe care o iau m-a înzestrat cu un talent nou.

— Dacă poți crede asta, ești complet nebun.

— Nu sunt nebun, strigă Martin.

Vorbele răsunară puternic în jur. Urmă o liniște terifiantă de câteva secunde. Apoi aura lui Martin izbucni cu o energie care-i provoacă greață.

Știu c-a venit momentul. Acum o va ucide. Singura întrebare era dacă intenționa să se folosească de o armă sau la capătul punții va acționa cu mâinile goale. Neavând unde să fugă, un lucru era sigur: stătea acolo.

Un impuls energetic mistuitor asupra minții îi veni de niciunde. Se năpusti asupra ei, provocându-i o durere tulburătoare și perspectiva unei plonjări nesfârșite în abis.

Nu avea armă. Căzu în genunchi copleșită de forța fulgerului care-i biciui simțurile. Nu avea nici mâinile goale. O mică greșeală din partea ei.

Martin o fixa cu privirea, subjugat de propria-i putere.

— Au avut dreptate, rosti el. Mi-au spus adevărul despre drog. Felicitări. Tocmai tu vei fi prima persoană care va vedea ce pot face cu noul meu talent.

— Nu mă atinge.

— Nu am de gând să te ating. Nici nu este nevoie. O să-ți paralizez simțurile psihice. Vei intra în comă, apoi vei muri.

— Martin, nu, nu face asta. Vocea ei era mai calmă acum. La fel și simțurile. Își revenise cumva în urma șocului inițial traumatizant. Își controla durerea, ceea ce însemna că-i respingea undele de energie invadatoare. Poate nu este prea târziu. Poate unii experți din Societate te-ar putea ajuta.

— Mă rogi. Îmi place asta.

— Nu te voi implora să-mi cruți viața. Dar există ceva ce ar trebui să afli înainte de a o face.

— Ce?

— Dacă n-ai fi apărut, acum aș fi proprietara florăriei, a unui întreg lanț de florării.

— Ăsta a fost întotdeauna cel mai mare defect al tău, spuse Martin. Visele și ambițiile tale au fost mult prea mici în comparație cu ale mele.

El intensifică furia psihică a energiei negative pe care o genera, chipul încordându-i-se de efort. Ea respinse cu putere acea energie îndreptată asupra ei. Durerea se mai diminuă într-o oarecare măsură.

— Mori! La naiba cu tine! șuieră el. Făcu încă un pas spre ea. De ce nu mori?

Ei îi revenea puterea. Putea să se concentreze clar pe menținerea acelui scut energetic în care se transformase ura ei.

Martin se clătină, dar nu păru să observe că ea îi opune rezistență. Ba chiar părea dezorientat.

Furios, se concentră și mai făcu un pas spre ea, aproape atingând-o. Propulsă și mai multă putere prin benzile de nepătruns ale fulgerului întunecat pe care-l producea.

— Trebuia să mori, strigă.

Se întinse s-o apuce de gât. Ea își ridică brațele într-un gest reflex, de apărare. El o prinse de mâini. Ea îl strânse de încheieturi.

Palmele ei ardeau. Lumea explodă, trimițând unde de șoc prin simțurile ei.

Martin Crocker se convulsionă o dată. O privi cu ochii unui om care cercetează iadul.

— Nu! strigă el.

Se clătină, își pierdu echilibrul și căzu peste ponton în apă. Aura sa sclipi cu impetuozitate terifiantă.

Ea se ridică, inima bătându-i puternic. Pentru a doua oară în viață ucisese un om. Și nu orice om, de data asta, ci unul foarte puternic, un multimilionar influent, care era implicat într-o acțiune criminală primejdioasă.

Iar mâinile îi mai ardeau încă.

CAPITOLUL 1

WAIKIKI…

Bărbatul acela solid cu cămașă înflorată, în nuanțe de portocaliu și violet, cu mâneci scurte, urma să devină o problemă în următoarele cinci minute. Nu trebuia să fii mediu ca să simți acea energie volatilă, plină de furie, care agita atmosfera în jurul mesei cinci. Orice barman experimentat ar fi recepționat aceste informații. Pentru un barman care, din întâmplare, era și clarsenzitiv și fost polițist, semnele insesizabile de avertisment începuseră să pulseze precum neonul când, cu o jumătate de oră în urmă, la Dark Rainbow intrase domnul Cămașă Înflorată Portocaliu-Violetă.

Luther Malone amestecă în cocteilul Mai-Tai cu paiul și-l așeză pe tava lui Julie, alături de bere și de Blue Hawaii. Julie se aplecă peste bar să ia o cireașă și o felie de ananas din containerul unde erau ținute la rece.

— Ai probleme la masa cinci, îi spuse încet. Idiotul ăla îl sâcâie pe Crazy Ray. Din fericire pentru dobitocul ăla, Ray n-a observat încă.

— Mă ocup eu de el, spuse Luther.

Deși dugheana se afla în Waikiki, nu se înghesuiau prea mulți turiști pe acolo. Ascunsă într-o curticică, la jumătate de clădire distanță de aglomeratul Kuhio Avenue, Rainbow avea grijă de un grup excentric de persoane care-l frecventau cu regularitate. Unii dintre clienți, Crazy Ray printre ei, erau mai excentrici decât ceilalți. Cu mult timp în urmă, Ray se dedicase zeilor surfingului. Când Ray nu era la surfing, intra într-o stare de meditație tip Zen. Toți care-l cunoșteau știau că este mai bine să fie lăsat în pace în acea zonă, supranaturală.

— Fii atent, îi spusese Julie. Apoi a adăugat felia de ananas și cireașa în Mai-Tai. Mare parte din masa aia este mușchi, nu grăsime.

— Da, văd asta. Apreciez pontul.

Julie îi zâmbi scurt.

— Chiar n-aș vrea să ți se întâmple ceva, șefule. Programul de la slujba asta se potrivește perfect cu munca mea la hotel.

Ca mulți alții care lucrau în industria turismului din Hawaii, Julie avea două slujbe. Viața pe insulă avea avantajele sale, dar era scumpă. Vinerea și sâmbăta noaptea, ea apărea la Dark Rainbow să ajute la servirea cinei când barul era aglomerat. Ziua lucra la recepția unuia dintre multele hoteluri lipsite de culoare, cu prețuri modeste, care cumva reușise să supraviețuiască în umbra celor din stațiunile de pe plajă, a clădirilor de locuințe și a blocurilor-turn.

În afară de Julie, care lucra două nopți pe săptămână, Rainbow mai beneficia și de serviciile spălătorilor de vase. Oricum, postul acesta era permanent vacant. Din nou. Spălătorii de vase veneau și plecau atât de des, încât proprietarii, Petra și Wayne Groves, nu se mai oboseau să le rețină numele. Le spuneau tuturor Bud și atât. Cel mai recent Bud plecase cu o seară înainte. Evident, din cauză că slujba se suprapunea cu întâlnirile sale reglate cu traficanții de metamfetamină. Ușa bucătăriei se deschise brusc. Wayne Groves, unul dintre cei doi proprietari ai barului Rainbow ieși cu o tavă de farfurii, fiecare plină cu grămezi de mâncare bine prăjită. Cam tot ce ieșea din bucătăria de la Dark Rainbow era prăjit.

Wayne se opri brusc, concentrat asupra bărbatului în cămașa portocalie-violet.

Wayne era deșirat, dar musculos, cu trăsături dure, ascuțite, care s-ar fi potrivit unui ucigaș profesionist de școală veche. Ochii se potriveau cu restul feței. Erau reci ca gheața. Avea șaizeci și cinci de ani, dar putea încă să citească ultimul rând de pe tabelul oftalmologului. Adevărul era că ar fi putut citi chiar și mai multe rânduri de sub acest ultim rând, dar nu se fac teste pentru cei cu vederea nefiresc de bună.

Wayne era acoperit din cap până în picioare de tatuaje, cel mai vizibil fiind șarpele cu ochii roșii, încolăcit în jurul cheliei care lucea. Capul șarpelui era așezat sus, pe frunte, o bijuterie întunecată dintr-o coroană de rău augur.

Wayne era un tip foarte concentrat. Mare parte a puterii de concentrare era dedicată primirii comenzilor de pește, cartofi prăjiți și hamburgeri sau spălării paharelor. Dar acum avea altă țintă. Tipul cu cămașa înflorată nu știa asta, dar era în vizorul unui om care cândva își câștigase existența ca trăgător de elită pentru o agenție guvernamentală secretă.

Luther înșfăcă acea crosă care era prinsă de tejghea. Trebuia să se pună în mișcare. Ultimul lucru de care aveau nevoie aici la Rainbow era un incident care să atragă după sine o razie a poliției din Honolulu. Localurilor de afaceri din jur nu le-ar conveni. Pe aici, nimănui nu-i plăcea să iasă în evidență. Asta se impunea de două ori mai mult în cazul obișnuiților localului, dintre care majoritatea erau persoane cărora sensibilitatea le era grav afectată, așa cum era Crazy Ray.

Ieși de după bar. Se opri puțin lângă tăcutul și liniștitul Wayne.

— E în ordine, îi spuse. Mă descurc eu.

Wayne clipi, ieșind din liniștea sa de moarte.

— Mă rog, mormăi. Se întoarse și o luă ușor spre masa din apropiere. Ușa bucătăriei se deschise și răzbătu un val de căldură cu miros de grăsime. Apăru Petra Groves, bucătăreasa și coproprietara restaurantului. Scană încăperea cu o expresie critică, în timp ce-și ștergea mâinile de șorțul foarte pătat.

— Am simțit ceva, zise ea. Deși părăsise Texasul încă din copilărie, accentul de atunci încă se mai simțea în fiecare cuvânt pe care îl rostea. Intuiția Petrei, ca și capacitatea lui Wayne de a fixa ținta cu o carabină imposibil de lungă erau cu mult peste normal. De fapt, puteau fi descrise ca paranormale.

Atât Petra, cât și Wayne erau niște senzitivi de nivel mediu: amândoi se retrăseseră din aceeași agenție fără nume. Petra fusese agentul lui Wayne pe vremea când acesta lucrase ca trăgător de elită. Împreună formaseră o echipă mortală. Mai formaseră împreună și o altă echipă – erau parteneri pe viață.

Petra era o femeie viguroasă, care nu împlinise încă șaizeci de ani. Își purta părul lung, grizonat, într-o coadă pe spate. Un chipiu de bucătar îngălbenit rău era așezat pe vârful capului. Un cercel de aur îi strălucea într-una din urechi. În timp ce Wayne purta un pistol ascuns într-un toc la gleznă, Petra avea un cuțit, unul mare. Îl ținea într-un toc sub șorțul ei lung.

— Mă ocup eu de el, spuse Luther.

— Bine. Petra încuviință și intră din nou în bucătăria supraîncălzită.

Luther șchiopătă prin încăpere. Nivelul general al tensiunii în încăpere se ridica cu repeziciune. Lumea era neliniștită. Studiile de parapsihologie pierduseră teren, discreditate total de teoriile științifice moderne. Din acest motiv, mulți oameni treceau prin viață ignorând, suprimându-și latura senzitivă a firii lor sau rămânând în mod voit ignoranți. Dar în situații ca aceasta, chiar și cei cu sensibilitate normală se trezeau uitându-se în jur după cea mai apropiată ieșire, chiar înainte de a-și da seama ce nu era în regulă. Cei aflați la Rainbow erau oricum, dar nu normali.

Cămașă Înflorată nu părea conștient de prezența lui Luther, nici de neliniștea celor prezenți. Era prea ocupat să-l împroaște pe Crazy Ray cu o ploaie de invective.

— Hei, surfer de doi lei! spuse cu voce tare. Trăiești destul de bine făcându-ți de cap cu turistele? Cât le iei să arunce o privire la surful tău de mici dimensiuni?

Ray îl ignoră. Continua să stea aplecat asupra berii sale, mestecând liniștit peștele prăjit și cartofii. Era un tip cu umerii foarte largi, cu bronzul unuia care stătea toată ziua pe valuri. Părul castaniu fusese decolorat de soare. Nu puteai să-l învinuiești pe Cămașă Înflorată că nu-și alese bine ținta, se gândi Luther. Ray nu părea nebun, dacă nu-i puteai vedea aura.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Cămașă Înflorată. Ai probleme să răspunzi la o întrebare așa de simplă? Unde este spiritul aloha despre care am auzit atâtea?

Ray lăsă berea jos și dădu să se întoarcă. Luther își încordă simțurile până putu să vadă aurele celor din jur. Lumina și întunericul se inversau, dar nu așa cum făceau pe un negativ fotografic. Când se ambala astfel, nu vedea decât negrul și albul. Nuanțele de culoare spectrală veneau din diferite puncte de-a lungul spectrului paranormal. Nu existau cuvinte să le descrie. Energia pulsa și sclipea, pivotând în jurul fiecărei persoane din vecinătate.

Tensiunea crescândă, palpabilă pentru simțurile sale normale, dar percepută prin parasimțurile sale se întinse deja într-un curent de maree periculos.

Scurtul moment de amețeală care însoțea întotdeauna modificările de percepție se pierduse între un pas și următorul. Se obișnuise cu izbucniri scurte de dezorientare acută. Trăise cu acest talent de care devenise conștient în adolescență.

Se concentră asupra lui Ray la început. Cămașă Înflorată era cea mai nesuferită persoană din jur, dar Ray era cel mai imprevizibil. Nebunia efervescentă, abia controlată, se vedea clar în tonalitățile cromatice și impulsurile ciudate, sporadice, ale aurei sale. Cele mai alarmante elemente luau forma filamentelor de un galben-verzui bolnăvicios, care scânteiau și dispăreau în forme greu de definit. Rădăcinile acestora prindeau putere foarte repede, pe măsură ce slaba înțelegere a lui Ray în privința realității începea să pălească. Se furișă repede în universul său unic, paranoid.

— Stai departe de mine, îi spuse Ray blând.

Un bărbat deștept, auzind acea voce, s-ar fi dat imediat la o parte, dar Cămașă Înflorată rânji, fără a fi conștient că tocmai lăsa să iasă din sticlă un duh instabil și plin de neprevăzut.

— Nu-ți face griji, Surfer de doi lei, îi spuse. Ultimul lucru pe care l-aș face ar fi să mă apropii de tine. Aș putea lua cine știe ce boală de la turistele cărora le faci diverse servicii.

Ray dădu să se ridice, să-și încordeze umerii musculoși de sub tricoul său rupt. Luther se afla acum la mai puțin de jumătate de metru. Se concentra asupra fulgerelor energetice verzui-galbene, lipsite de vigoare, care pocneau și plesneau în aura lui Ray. Cu o precizie extraordinară – greșelile au adesea consecințe extrem de neplăcute – genera un val de energie din propria sa aură. Impulsurile rezonau cu ale lui Ray în sistem contrapunct. Undele de energie verzui-galbene slăbeau vizibil.

Ray clipi de câteva ori și se încruntă confuz. Luther își reglă aura ceva mai mult. Cu un oftat, Ray își pierdu interesul față de Cămașa Aloha. Brusc epuizat, căzu înapoi pe scaunul său.

— De ce nu-ți termini berea? i se adresă Luther. Am eu grijă de ăsta.

— Mda, sigur. Ray se uită la sticla de pe masă. Berea mea.

Mulțumit că-l scosese cineva din starea de plictiseală copleșitoare, luă sticla și sorbi îndelung din ea.

Rămas fără victima sa, Cămașă Înflorată reacționă cu furie crescândă. Nemulțumirea i se citea pe chip. Se aplecă într-o parte și privi în jurul lui Luther.

— Hei, cu tine vorbesc, Surfer Idiot, îi strigă lui Ray.

— Nu, spuse Luther, pe același ton scăzut cu care i se adresase lui Ray. Cu mine vorbești. Tocmai spuneam că ai vrea să pleci acum.

Aura Cămășii Înflorate era mult mai stabilă ca a lui Ray. Asta era vestea cea bună. Vestea rea era că predominau culorile frustrării și ale furiei.

În ceea ce îi privește pe agresori, aceștia sufereau din cauza stimei de sine scăzute și încercau să compenseze asta făcându-i victime pe ceilalți. Din punctul de vedere ai lui Luther asta era o greșeală. Tipii precum Cămașă Înflorată se simțeau superiori celorlalți și erau lipsiți de orice urmă de empatie. Agresorii nu-i tiranizau pe alții dintr-o dorință inconștientă de a compensa stima de sine. O făceau pentru că puteau și pentru că le plăcea.

Singura modalitate de a opri un agresor era să-l sperii. Tipii de felul ăsta aveau un simț puternic de autoconservare.

Nu era nimic misterios sau înșelător în undele energetice care răzbăteau dinspre Cămașă Înflorată. Rafalele fierbinți ale pornirii sale de necontrolat manifestată prin abuz verbal pulsau și loveau foarte clar. Luther generă câteva forme de atenuare. Dorința puternică de a-l răni și domina pe Ray pieri instantaneu sub greutatea mare, strivitoare, a epuizării, dar Cămașă Înflorată era deja în picioare, întorcându-și atenția asupra lui Luther.

— Dă-te la o parte din calea mea, barmanule, dacă nu vrei să te alegi cu un pumn în față.

Îl apucă de mână, vrând să-l dea la o parte. Asta a fost o greșeală. Contactul fizic a amplificat energia folosită de Luther.

Cămașă Înflorată s-a clătinat puțin, aproape pierzându-și echilibrul. S-a apucat de marginea mesei ca să se țină pe picioare.

— Ce? eliberă el un strigăt. Cred că mi-e rău sau așa ceva.

— Nu-ți face probleme în privința notei de plată, spuse Luther. L-a luat de mână pe Cămașă Înflorată și l-a condus spre ușă. Băutura a fost din partea casei.

— Ce? Cămașă Înflorată clătină din cap, incapabil să se concentreze. Ce… ce se întâmplă?

— Pleci.

— Oh! Cămașă Înflorată se încruntă. Bine. Cred că da. Am obosit dintr-o dată.

Nu mai opuse rezistență. Tăcerea se lăsă asupra mulțimii. Ceilalți meseni urmăriră în liniște cum Luther îl conduse afară în noapte pe Cămașă Înflorată.

Când se închise ușa în urma lor, nivelul zgomotului reveni la normal la Dark Rainbow.

— Ce se întâmplă? întrebă Cămașă Înflorată frecându-se la ochi. Unde mergem?

— Te întorci la hotel.

— Mda? Nu era pic de provocare în acest cuvânt, doar confuzie și uimire.

Luther îl conduse prin curtea mică, apoi ocoliră palmierii în ghiveci, cam firavi, pe care-i plantase Wayne în efortul său de a adăuga ceva la atmosfera autentică de insulă.

Era aproape zece. Proprietarul clubului vânătorilor de la etajul al doilea băgase înăuntru semnul care le promitea turiștilor Un Mediu Sigur de Vânătoare, Arme adevărate, Muniție din Fabrică și Servicii Excelente pentru Clienți. Din motive pe care Luther nu le-a înțeles niciodată în totalitate, barurile care le permiteau vizitatorilor insulei să tragă în poligoanele din interior înfloreau în Waikiki.

Red Skull Tattoo, Salonul de Body Piercingși Zen Comics erau închise noaptea, dar aparatele ruginite de aer condiționat ale pasajului cu televiziune pentru adulți funcționau din greu, ca de obicei. Era singura modalitate de a ști dacă locul este deschis. Nu răzbătea nicio rază de lumină prin ferestrele întunecate, murdare ale pasajului. Clienții se strecurau înăuntru și afară ca fantomele, în umbra nopții.

Luther își scoase zombi-companionul pe sub placa de lemn vechi de la intrarea în curte, apoi pe aleea îngustă spre Kuhio Avenue. La ora aceasta traficul era intens, iar restaurantele în aer liber și tavernele erau aglomerate.

A ezitat în a-l duce pe Cămașă Înflorată încă un bloc, la Kalakaua, unde vitrinele strălucitor iluminate ale buticurilor designerilor cu vestimentație unicat și restaurantele mai sofisticate adăposteau zeci de vizitatori în noaptea plină de miresme. Nu avea nevoie de necazuri, decise. Putea face ce trebuia chiar aici.

Din nefericire, nu avea rost doar să-l arunce pe Cămașă Înflorată pe stradă. Efectele energiei reprimate erau de scurtă durată. Luther știa că dacă l-ar elibera pe Cămașă Înflorată de această extremă plictiseală, tipul ar reveni imediat la starea lui normală, indiferent care ar fi fost aceasta.

Dacă și-ar reveni și-ar aminti că încercarea sa de a-l provoca pe Ray a dat greș, iar barmanul a acționat în felul lui. Și-ar mai aminti că a fost alungat din clădire într-un fel rușinos, de un maimuțoi cu un baston. Acele amintiri i-ar da un imbold suficient de puternic ca să revină la Rainbow în încercarea de a se răzbuna.

Teama era una dintre emoțiile primitive, un nucleu de instincte de supraviețuire care, asemeni tuturor instinctelor era adânc înrădăcinat în creier. Asta însemna că era trăită în spectrul simțurilor, de la normal până la paranormal. Era una dintre emoțiile cel mai ușor de declanșat, dacă aveai talentul necesar. Și odată declanșată, tindea să persiste o vreme.

Agresorii înțelegeau bine teama, pentru că-și petreceau prea mult timp inducându-le-o celorlalți. Luther trase aer adânc în piept, apoi expiră încet. Nu era nerăbdător să acționeze, dar un barman trebuia să-și îndeplinească sarcinile până la capăt.

S-a înfierbântat, ascultându-și simțurile. Apoi l-a întors pe zombiul său docil în așa fel încât Cămașă Înflorată să fie cu fața spre intrare, pe aleea care ducea la Rainbow.

— Nu vei dori vreodată să ajungi acolo, îi spuse. Cei din barul acela sunt nebuni cu toții. Nici nu are rost să-ți spun ce-ți vor face. E ca și cum ai intra într-o încăpere plină de nitroglicerină. Ești mult prea isteț ca să te întorci.

Își însoți cuvintele de mici impulsuri energetice adresate punctelor latente de teamă din spectrul paranormal al Cămășii înflorate, stimulându-l e deliberat și stârnindu-le pe măsură ce le identifica. Exista un motiv pentru termenul „buton de panică”. Le-a atins și s-a jucat cu ele până când Cămașă Înflorată a transpirat, a început să tremure, uitându-se spre aleea întunecată de parcă ar fi fost poarta către iad.

Cu noroc, când își va reveni din această experiență, amintirea aleii și a barului Dark Rainbow vor fi inexplicabil legate de un sentiment inconștient de disconfort psihic profund. Dar dacă se mai întâmpla să mai treacă vreodată pe acolo, va evita instinctiv aleea. Așa se manifesta teama la nivel psihic. De obicei.

Încercarea de a stabili un răspuns la reacția de teamă se lega de faptul că exista întotdeauna posibilitatea să aibă rezultate nedorite asupra ta. Unii oameni se simțeau datori să-și confrunte teama. Dar din experiența lui Luther, asta nu era valabil pentru mentalitatea unui agresor.

Slăbi presiunea psihică. Cămașă Înflorată se calmă.

— Vrei să te întorci în camera de hotel, spuse Luther. Ai băut cam mult în seara asta. Dormi bine.

— Mda, așa e, șopti Cămașă Înflorată neliniștit de acum. Prea multă băutură.

Se grăbi spre intersecție și traversă strada. Dispăru după colț, luând-o spre Kalakaua și spre siguranța conferită de luminile hotelurilor de pe plajă.

Luther se sprijini în baston, resimțind din plin greutatea întunecată a ceea ce făcuse. Disprețuia partea asta. Exista întotdeauna un preț de plătit

cartea o descarcati de aici....