Am intalnit un inger

Am intalnit un inger de Sergiu Motorgianu

Prefață

Yosuf Kassim, un tânăr doctor cardiolog, originar din Arabia Saudită, este pus față în față cu confruntarea dintre Alah, dumnezeul lui și Dumnezeul cel Viu.

Provocat de unul din pacienții lui, acceptă să-și pună la încercare credința, pentru a se dovedi dacă este cea autentică sau nu.

O serie de evenimente inexplicabile au loc, dar toate având un scop bine definit.În urma răspunsului dat de Dumnezeul Atotputernic, care cunoaște gândurile cele mai ascunse ale fiecăruia, viața tânărului doctor se schimbă radical .

Dacă ești convins că Dumnezeu e Unul singur, Cel Atotputernic, Creatorul Tău, atunci înalță-ți vocea spre tronul Lui de har, și mulțumește-i că îl cunoști și că te cunoaște.Stai de vorbă cu El în fiecare zi și deschide-ți inima pentru a primi binecuvântarea Lui.Ascultă-i vocea și urmează-i sfatul.Primește din puterea Lui, pentru a fi gata oricând, să răspândești speranța salvării prin jertfa Fiului Său, Isus, celor ce sunt obosiți de atâta căutare.Fi o rază de lumină pentru cei aflați în întuneric.Trăiește o viață exemplară, care să dovedească faptul că Dumnezeu este chiar în inima ta.

Dacă ai îndoieli în privința exitenței Lui, prăbușește-ți genunchii, zdrobește-ți inima și înalță-ți vocea spre Cer:

„Doamne Dumnezeule, sunt aici, caută-mă, găsește-mă... am nevoie de Tine.”Și El e Cel ce îți va răspunde.Dumnezeu se lasă găsit de către cei care doresc lucrul acesta cu adevărat.

Astăzi încă nu e târziu, ziua de mâine nu-ți aparține.

Fă un pas mare pentru un destin etern fericit alături de Creatorul Tău. Amin

Capitolul 1 – Temelii distruse

- Doctorul Yosuf ?

- Doctorul Yosuf ? se auzi din nou vocea tinerei asistente mergând cu pași repezi pe holul departamentului de cardiologie al spitalului, sperând să fie auzită.

- Tocmai a intrat la camera 22, spuse o altă asistentă, auzind că doctorul este căutat.

- S-a întâmplat ceva?

- Avem o urgență, te rog caută-l și spune-i să coboare jos la camera de gardă cât mai repede, eu merg să-l anunț și pe doctorul Ștefănescu, sper să-l mai prind și că nu a plecat acasă, adăugă tânăra asistentă.

În câteva minute doctorul Yosuf se afla la camera de gardă.

Rebeca, asistenta ce-l căutase îi făcu semn să o urmeze spre zona unde se afla departamentul de terapie intensivă. În timp ce mergeau, ea încercă să-i dea câteva explicații despre ce se întâmplase :

- Este o persoană mai în vârstă, aproximativ 60-65 ani, posibil atac cerebral,inconștient. Doctorul Ștefănescu, a dat ordin să fie dus la terapie intensivă; pare destul de grav.

- Cel puțin dacă am fi fost anunțați că aduc un caz așa de grav.Unde este paramedicul care l-a adus?o să vreau să discut cu el mai târziu,pentru a nu se mai repeta această situație, continuă pe un ton puțin ridicat Yosuf.

- Dar nu a fost adus de ambulanță, se pare că un taximetrist l-a adus, dar acesta tocmai a plecat, încerca să-i explice Rebeca doctorului în timp ce se apropiau tot mai mult de zona terapiei intensive a spitalului.

Doctorul Ștefănescu împreună cu două din asistentele de gardă, tocmai investigau bolnavul recent adus.

- Despre ce este vorba? Îi întrerupse Yosuf apropiindu-se de patul bătrânului.

- Hipertensiv, un atac cerebral cu paralizie parțială.Se pare că a fost adus la timp, dacă mai întârzia puțin, acum îl trimiteam la morgă. O să dureze ceva timp recuperarea lui. Cred că ar trebui anunțată familia lui .Am auzit că a fost adus cu un taxi. Yosuf, te ocupi tu de internarea lui și să-i anunți familia ? e deja târziu, spuse Ștefănescu în timp ce privi la ceasul de pe mână și îi înmână colegului său lista cu tratamentul administrat și prescris pentru perioada următoare pacientului recent adus.De acum tu o să te ocupi de el,eu am ieșit din tură.

- Noapte bună, Yosuf.

- Noapte bună, răspunse acesta încet, privind la patul bătrânului. Parcă dormea așa de liniștit, singurul lucru care trăda boala acum, era gura stâmbată puțin datorită paraliziei.

Yosuf mai rămase câteva clipe la patul bolnavului, recitind încă o dată prescripțiile colegului său, apoi făcu un semn unei infirmiere să caute ceva din fișa pacientului, după care se îndreptă spre asistenta de noapte de la terapie intensivă spunându-i:

- Am trimis pe Liliana să aducă tratamentul pentru bătrânul adus adineaori, aș vrea la 6 ore să-i fie administrat.

Asistenta încuviință din cap că înțelese ce are de făcut și că va respecta decizia doctorului.

- Pacientul nu are asupra lui nici un act, așa este? Am înțeles eu bine?continuă cu întrebările doctorul.

-Nici un act, nici portofel, absolut nimic.Să sperăm că va apare până mâine cineva din familia lui, altfel nu știu cum va putea să rămână internat aici, explică încet asistenta, apropiindu-se și ea de patul bolnavului.

- Să sperăm că cineva îi va simți lipsa, asta în cazul fericit în care are ceva rude.Sau poate este un hoinar, un om al străzii, deși e greu de crezut lucrul acesta după hainele curate pe care văd că le purta.

-Da,asta așa este; imediat merg să sun la poliție, poate cineva va reclama o dispariție și o să încerc să sun și la azilul de bătrâni, deși e cam târziu, sper să-mi răspundă cineva.

- Merg în birou, dacă se întâmplă ceva, caută-mă, fusese ultimele cuvinte ale doctorului Yosuf .

Gândul doctorului zbură departe, la mii de kilometri depărtare, la familie, în special la tatăl, care era de vârstă apropiată cu noul pacient.În plus,și la fizionomie aveau unele trăsături comune: destul de scund de statură și cărunt.

Tatăl lui,Mahmud Kassim, un binecunoscut om de afaceri, din frumosul său oraș natal, Riyadh,capitala Arabiei Saudite, era cea mai importantă persoană din lumea acesta pentru el, sau cel puțin la fel de importantă ca și Alah,dumnezeul lui.

Mahmud jucase rolul cel mai important în viața fiului său.Yosuf, își putea aduce aminte oricând cu plăcere, clipele petrecute împreună cu acesta, serile în care i se citea din Coran, carte pe care o păstra cu sfințenie pe noptiera de la marginea patului.De mic, tatăl îi insuflă principiile morale și religioase, pentru a deveni un adevărat muslim, aceasta însemnând supunere fără rezerve față de Alah, așa cum trebuia să fie orice musulman.

Deasemenea nu trebuiau trecute cu vederea nici privilegiile de care avusese parte, de vacanțele petrecute în străinătate, mai ales facultatea de medicină,studii făcute în România, și totul pe cheltuiala bunului său părinte.

Ajuns în biroul lui, Yosuf sună la poliție pentru a declara apariția la spital a unui bolnav inconștient, explicând totodată și lipsa vreunui act sau portofel asupra pacientului.Se pare că nu fusese sesizată nici o dispariție.Polițistul asigură doctorul că va face tot posibilul pentru a-i găsi familia, și bineînțeles și șoferul care îl transportase la spital, sperând să nu fie vorba despre vreo tâlhărie sau altceva de genul acesta.

Deasemenea polițistul asigură că se va ocupa personal împreună cu colegii lui, să se intereseze pe la azilele de bătrâni, dacă a avut loc vreo dispariție, după care ceru doctorului să descrie pacientul.

Mulțumi polițistului pentru amabilitatea de care făcuse dovadă și de ajutorul promis, apoi scoase din sertarul biroului său, o carte pe care o purta oriunde cu el, Coranul, și începu să-i răsfoiască paginile îngălbenite de trecerea vremii.Își aducea acum aminte ziua în care o primi în dar de la Mahmud;era la aniversarea lui de 8 ani.Bineînțeles că la vremea aceea, nu înțelese el mare lucru din această carte, dar o primi bucuros și promise tatălui său că o va citi și o va păstra cu sfințenie.

Până să ajungă în România, nu exista noapte pe care să n-o petreacă citind din sfânta lui carte, dar acum lucrurile se mai schimbaseră: rareori dacă își mai făcea timp pentru lecturarea ei.

Un singur lucru nu uitase: rugăciunea învățată, din fragedă pruncie, la picioarele mamei sale, Maya Kassim.Chiar în acele clipe, își aplecă fruntea asupra cărții deschise,și deși nu era tocmai poziția unui musulman, pentru a-și spune rugăciunile, începu să rostească :

„În numele lui Alah cel milostiv și îndurat,

Laudat fie Alah stăpânul lumilor,

Milostivul și Înduratul,

Stăpînul zilei de judecată.

Ție îți slujim și ție ne rugăm pentru ajutor;

Condu-ne pe calea dreaptă,

Calea celor peste care ți-ai revărsat bunăvoința,

Nu a celor peste care s-a pogorât mânia,

Nici a celor ce rătăcesc.”

Îndrăgea foarte mult acestă rugăciune, deși sincer fiind, doar gândul mamei îl însuflețea mereu de a o spune.

Maya era, după părerea fiului său Yosuf, cea mai frumoasă femeie de pe fața pământului, chiar dacă tot ce puteai zări le ea, erau ochii ei albaștrii și puțin din părul lung și creț,acoperit cu smerenie de veșnicul purdah, văl folosit de femeile musulmane pentru a le feri de vederea publică.

La terminarea rugăciunii, așa cum stătea aplecat asupra biroului său, încă îi mai răsuna în minte chemarea muezinului, crainicul musulman, așezat în înălțimea minaretului, pe care o auzise atât de des în cei 21 de ani petrecuți cu cei dragi în Riyadh.

Șirul amintirilor, fusese întrerupt brusc, de Rebeca, una dintre asistentele de gardă din acea noapte, care îi adusese doctorului o cafea :

-Am uitat de cafea; știu că mi-ați spus să vă aduc una, tocmai când a-ți intrat în tură, dar cu noul pacient de la terapie intensivă, am uitat complet.Sper că nu e prea târziu, că am adus-o acum, încerca să se scuze, tânăra asistentă, zâmbind ușor.

- Și eu am uitat complet de ea, m-am luat dus de val, de amintirile de acasă, și uite cum a trecut ceasul și nici nu am simțit că nu mi-am băut cafeaua, completă doctorul.

- Pune-o pe birou, o să o gust imediat, mai am ceva de făcut și apoi o să am timp și pentru o ceașcă de cafea.

De îndată ce asistenta părăsi încăperea, Yosuf luă Coranul și îl așeză înapoi într-unul din sertarele biroului său până data viitoare când își va face timp pentru lecturarea lui, apoi se îndreptă spre saloanele bolnavilor din zona cardiologiei, a spitalului pentru a se asigura că nu sunt probleme.

Se apropie de camera 22 a etajului de cardiologie, deschise ușa, apoi intră încet pentru a nu trezi nici un pacient. În patul de la fereastră, un băiețel de 8 anișori, dormea adânc; era pacientul preferat al lui Yosuf, probabil și din cauză că ere cel mai tânăr din acest sector al spitalului.

Băiețelul suferea de o malformație la inimă, dobândită de la naștere, și, deși, până la acestă vârstă, suferise deja două intervenții chirurgicale pe cord, starea lui nu se imbunătățise prea mult.Părinții disperați, încercau din răsputeri, să-l ajute, dar erau în imposibilitatea de a face ceva pentru el.Fusese adus în urmă cu o săptămână și internat pentru investigații, în vederea unei noi operații, foarte costisitoare și extrem de riscantă.

Doctorul se apropie încet de patul băiețelului și-l privi atent; știa că posibila intervenție chirurgicală, i-ar putea curma viața, șansele de supraviețuire fiind minime.Cea mai grea parte a meseriei lui de medic, era aceea în care trebuia să anunțe familia sau rudele celor ce erau pregătiți pe masa de operație că șansele de reușită sunt minime.

De aceea și de data aceasta ezită timp de câteva zile să stea de vorbă cu părinții băiețelului, și să le explice amănunțit ce se poate întâmpla;doar după ce ei își dădeau acordul în scris prin care solicitau operația fiului lor, se putea trece la intervenția chirurgicală.

Mai aruncă o privire peste toți pacienții din salon, apoi își continuă vizita și în celelalte saloane, ajungând în cele din urmă la terapia intensivă, unde Liliana se pregătea să schimbe o nouă perfuzie bătrânului necunoscut.

- Ați aflat ceva despre el ? Întrebă Liliana, încercând să agațe în suport perfuzia.

- Nimic...nimeni nu-l caută, și nici taximetristul nu a fost găsit până acum, de vreme ce poliția nu ne-a contactat.

- Să sperăm că până luni se va rezolva, continuă doctorul, uitându-se din nou la ceas.

Era deja sâmbătă dimineața; avea la dispoziție aproape două zile libere, până luni când trebuia să se reîntoarcă la muncă.Se gândea că poate ar fi nimerit să meargă în vizită la Sibiu, să-și vadă soția, Irina, care plecase în urmă cu câteva săptămâni, în urma unor certuri, dintre cei doi .

Și-ar fi dorit mult să o vadă măcar pentru câteva clipe, să-i spună cât de rău îi pare pentru neînțelegerile ce avusese loc între ei, și să-i ceara Irinei să se reîntoarcă la Brașov, acasă, acolo unde îi era de fapt locul.

Însă rușinea de a sta față în față cu socrii, pentru că Irina, se mutase la Sibiu la părinții ei, îl descurajă și renunță ușor la călătoria propusă.Ar fi mult mai simplu cu un telefon, gândi în mintea lui tânărul doctor, mai ales că duminică putea merge împreună cu cei mai buni prieteni la pescuit, hobby, care îl relaxa atât de mult și era numai bine venit după o săptămână de muncă asiduă.

Sfârștul de săptămână, trecu mai repede decât se aștepta Yosuf.Se mulțumise cu câteva ore petrecute pe malul Oltului, la pescuit, în compania prietenilor, în rest ... nimic.

Se întoarse luni dimineața la muncă cu pași mărunți și înceți, purtând în suflet povara remușcării, pentru că nu-și vizitase soția, având atât timp liber la dispoziție pe care pur și simplu îl irosi fără un scop anume.

Salută respectuos, cu accentul lui distinct, colegii de gardă care așteptau cu nerăbdare să fie înlocuiți după încă o noapte albă petrecută în spital.

- Bună dimineața ;salută zâmbitor, doctorul Ștefănescu pe Yosuf, în timp ce acesta își îmbrăca halatul în vestiar.

- Neața,se auzi un glas somnoros dincolo de paravanul, care despărțea biroul de vestiare.

-Yosuf, văd că astăzi nu ești în apele tale sau poate ești doar obosit;totuși am o veste bună pentru tine: noul tău pacient, bătrânul acela misterios, a început să-și revină, nu poate vorbi încă, dar sper ca în câteva zile să ne poată dezvălui identitatea lui.Așa că l-am mutat în salonul 25, am modificat puțin și tratamentul ; lista o găsești la asistenta de serviciu.

-Da, este o veste bună, îmi pare rău, totuși că nimeni nu l-a căutat în tot acest timp, cred că o să sun din nou la poliție, poate au găsit totuși vreo adresă, sau poate s-a semnalat vreo dispariție din vreun azil de bătrâni, îi explică tânărul doctor colegului său în timp ce se pregătea pentru vizita de dimineață a pacienților.

Ajuns la salonul 25, era nerăbdător să-l vadă pe bătrânul paralizat;deschise ușa încet, aruncă o privire peste întreaga cameră până îl zări pe acesta. Pentru o clipă rămase înmărmurit: fața bolnavului devenise mult mai luminoasă,iar în ochii mari și senini nu puteai citi decât viață, sănătate și multă pace .Era oare posibil așa ceva?Nu mai întâlnise nici un pacient până acum, cu același diagnostic, să se refacă așa de rapid.

Se apropie de patul bătrânului, se prezentă politicos, privindu-l țintă în ochi și îi zâmbi:

- O să te faci bine, se pare că ești un luptător, ai o voință puternică; știu că mă înțelegi, ai vrea să-mi vorbești dar nu poți...încă.

- Ascultă-mă cu atenție, continuă doctorul:o să-ți aduc o foaie și un pix, aș vrea să-mi scrii numele tău,pe hârtie ca să-ți putem anunța familia și pe cei dragi, poate te caută.Încearcă să-ți aduci aminte cum te cheamă.

Apoi își continuă investigațiile și la ceilalți pacienți din salon.Din când în când, mai arunca câte o privire pe furiș la bolnavul fără nume, minunându-se de cele întâmplate.

După aproximativ o oră, doctorul Yosuf se întoarse în cabinetul lui, pregătindu-se pentru o intervenție chirurgicală. Anestezistul îl anunță că operația poate începe într-o jumătate de oră.

E timp potrivit, tocmai cât pentru a-mi citi mail-urile, gândi el, în timp ce își accesa adresa de la computerul de pe birou.Cu ajutorul e-mail-urilor, simțea mereu că este aproape de casă, de familie, de cei dragi.

Spre surprinderea lui, pe lângă mesajele de la părinți, avea unul mai special, care îi făcu inima să pulseze mai intens: era de la soția lui. Citi nerăbdător mesajul Irinei; spera ca pe această cale să-l roage să o viziteze, să-i spună cât îi lipsește, sau de ce nu, că și-ar dori din tot sufletul să se reîntoarcă acasă lângă el, aici la Brașov.

Însă mesajul era unul cu totul neașteptat și-l surprinse pe tânărul doctor:

”Yosuf, m-am gândit foarte mult zilele acestea, de când m-am mutat la părinții mei, la noi, la căsnicia noastră, și nu pot să spun decât că am ajuns la concluzia că cel mai bine pentru amândoi ar fi să ne despărțim.O să vin într-o după-amiază, împreună cu o prietenă cu mașina la apartament, pentru a-mi lua și restul lucrurilor.Îmi pare rău că s-a ajuns aici, probabil că amândoi ne-am stricat rostul în viață, dar e prea târziu și cale de întoarcere nu mai este.La revedere.”

Yosuf rămase nemișcat timp de câteva clipe, apoi mai citi încă o dată mesajul soției ; spera în din tot sufletul să fie o greșeală, poate că mesajul a fost doar în imaginația lui .

Dar în zadar.Era adevărat și realitatea asta îl lovise din greu pe neașteptate.Imediat îi trecu prin cap, soluția salvatoare: un mesaj frumos de iertare.Sau mai bine să o sune? Astfel i-ar putea auzi și vocea blajină.Sau să meargă personal până la Sibiu și să o implore să-l ierte, pentru că se simțea atât de vinovat?Sau dacă întreg mesajul era doar un rol bine jucat pentru a testa reacțiile lui ca soț?

Așa că se hotărî pe moment să-i răspundă Irinei printr-un scurt mesaj:

Irina,poate că ar trebui să te mai gândești, înainte să iei o decizie pripită,în urma căreia să regretăm amândoi.Te rog, mai gândește-te la cei doi ani de căsnicie și mai vorbim peste câteva zile.Trebuie să existe o soluție de reconciliere, nu crezi?te las să te mai gândești”.Își încheie Yosuf, sfatul adresat soției sale.

Apoi închise computerul nervos și se pregăti pentru a merge în sala de operație unde anestezistul și asistentele îl așteptau pentru a începe intervenția chirurgicală.

- Mă simt călcat în picioare și umilit, gândea doctorul înaintând pe culoarul spitalului.

- Ce vor zice colegii mei?dar părinții?

Și gândul îl întoarse cu câțiva ani în urmă, când le povestise părinților pentru prima dată de Irina, viitoarea lui soție. Mahmud, se opuse cu vehemență acestei relații, datorită faptului că nora lui trebuia să fie adepta religiei lor islamice.

- Ea are un alt dumnezeu, tu îl ai pe Alah, cum o să vă împăcați cu asta?erau cuvintele rostite de tatăl său atunci, dar care îi rămase împregnate în memorie până acum.

-Poate că tata avea dreptate, își spunea Yosuf, devenind din ce în ce mai tulburat de situația confuză în care se afla.

Știau că părinții țineau foarte mult la el, așa că se decise să nu le spună momentan nimic acestora despre neînțelegerile dintre el și Irina.Spera totuși să se rezolve această problemă de la sine, și totul să revină la normal în următoarele zile. Încercă cu acest gând să se încurajeze singur, pășind în sala de operație, unde era așteptat.