Andromache

PERSOANELE (în ordinea intrării în scenă)

ANDROMACHE, principesă troiană captivă O SERVITOARE troiană CORUL femeilor din Phthia.

HERMIONE, soția lui Neoptolemos, fiica lui Menelaos MENELAOS, regele Spartei.

MOLOSSOS, fiul lui Neoptolemos cu Andromache PELEUS, rege thessalian, tatăl lui Achilleus și bunicul lui Neoptolemos DOICA Hermionei.

ORESTES, nepotul de frate al lui Menelaos UN VESTITOR.

THETIS, zeiță marină, mireasa de odinioară a lui Peleus. Escorta lui Menelaos, servitorii lui Peleus, purtătorii cadavrului lui Neoptolemos.

Drama se desfășoară în Thessalia, la Phthia238. Decorul reprezintă, în, fund, micul templu al zeiței Thetis și intrarea în reședința regelui Neoptolemos. În mijloc se înalță altarul și statuia zeiței. Lipită de altar, în atitudinea suplicanților, zace Andromache.

ANDROMACHE.

Podoabă-a gliei Asiei, cetate Theba239, de unde, înzestrată din belșug cu aur și comori, venit-am în regeasca vatră a lui Priamos, să-i fiu soție roditoare de copii lui Hektor, cât era odinioară de invidiată Andromache!

Dar astăzi nu-i altă femeie mai nefericită. [Și nici nu va mai fi vreodată.] Eu mi-am văzut bărbatul, Hektor, omorât de Achilleus, și pe feciorul ce i l-am născut soțului meu, pe Astyănax, aruncat din vârful meterezelor, când au cuprins hellenii țara Troiei240.

Iar eu, a cărei casă era socotită cea mai liberă <din toate>, am fost luată sclavă în Hellada și dată-n dar lui Neoptolemos, un insular241, ca o răsplată pentru vitejie, ca parte-a lui din prada de la Troia.

Aici, aproape de hotarul dintre Phthia și cetatea Phârsalos242, eu locuiesc în șesul unde, împreună cu Peleus, trăia zeița mării, Thetis, ferită de apropierea gloatei243. Poporul Thessaliei a numit acest meleag Thetâdeion, în amintirea lunei lor de miere. Aici își are Neoptolemos lăcașul, iar pe Peleus îl lasă să domnească peste Phârsalos, nevrând, cât timp bătrânul este viu, să poarte sceptrul lui.

Eu, în aceste case, am născut un prunc de parte bărbătească, din unirea cu stăpânul Neoptolemos244. La început, cu toate că mă copleșiseră atâtea rele, speranța pururi mă-ndemna să aflu în feciorul meu, dacă era salvat, un sprijin și o alinare de necazuri.

Dar după ce-a luat-o de soție pe spartana Hermione245, stăpânul meu disprețuiește dragostea-mi de sclavă și ea mă prigonește fără milă. Susține că, prin băuturi vrăjite, o fac să fie stearpă și urâtă de bărbat, că vreau, luându-i locul, să ajung stăpâna casei, pe urmă s-o alung din patul ei cu sila, <din patul> unde-a trebuit să intru odinioară peste voia mea, însă pe care-acum l-am părăsit246.

Să-mi fie martor Zeus cel Mare, [că am intrat în așternutul ăsta peste voia mea.] Dar nu pot s-o încredințez pe Hermione <că astfel s-a-ntâmplat>; ea vrea să mă ucidă și tatăl ei Menelaos îi tine partea. El, în palat, se află lângă ea, sosit anume pentru asta de la Sparta.

Iar eu, înspăimântată, am venit să mă așez la templul Thetidei, din preajma casei, sperând că poate nu mă va lăsa să mor247. Peleus și toți urmașii lui Peleus îl preacinstesc ca monument al nuntii Nereidei.

Pe singurul meu fiu, în taină, l-am trimis în altă casă; mi-e frică nu cumva să mi-l ucidă. Căci <omul> ce l-a zămislit nu-i lângă mine, să-mi ajute, și pentru fiul său nimic nu poate face, fiind plecat la Delphi, să-i plătească lui Loxâas datoria pentru o sminteală. N-a fost <tot el> odinioară la oracol, să-i ceară lui Apollon să răzbune sângele tatălui său, pe care îl vărsase <chiar acesta>? <Acum> el vrea să capete pentru greșeala din trecut iertarea și pentru viitor bunăvoința zeului248.

(Intră, neliniștită, o servitoare troiană.)

O SERVITOARE.

Stăpână – căci eu nu mă dau în lături să te chem cu numele ce ti se cuvenea odinioară, în palatul tău, când locuiam în șesul Troiei – v-am fost întruna credincioasă, și ție și lui Hektor, soțul tău, cât a trăit; azi încă am venit la tine, aducându-ți noutăți. Mă tem vreunul din stăpânii mei să nu mă dibuiască, însă de ține-mi este milă. Menelaos și fata lui urzesc cumplite gânduri împotriva ta: păzește-te.

ANDROMACHE.

O scumpă soață de sclavie – căci tu ești soața de sclavie a celei care-a fost regina ta odinioară, dar care azi e urgisită – ce fac <dușmanii mei>? Ce uneltiri mai țes cu gând să mă ucidă? Nu-mi sunt nenorocirile destule?

SERVITOAREA.

II vor ucide pe feciorul tău, nefericito, pe care l-ai ascuns afară din palat.

ANDROMACHE.

Vai mie, mi-au descoperit vlăstarul pus la adăpost! Cum? Când? Biata de mine, sunt pierdută!

SERVITOAREA.

Eu nu știu, am aflat-o de la <sclavii caseix Menelaos a părăsit palatul, ca să-l caute.

ANDROMACHE.

Ah! Sunt pierdută! Te vor omorî, copile, dacă te-nhață, cei doi vulturi! Și cel care se cheamă tatăl tău tot mai întârzie la Delphi.

SERVITOAREA.

Eu cred că, dacă el era aici, n-ai fi atât de oropsită; tu astăzi ești lipsită de prieteni.

ANDROMACHE Dar cum e cu Peleus? Nu se zvonește c-a sosit?

SERVITOAREA E prea bătrân ca prin sosirea lui să-ți fie de folos.

ANDROMACHE I-am dat de știre, totuși, nu numai o dată.

SERVITOAREA Crezi că-i mai pasă vrunui vestitor de tine?

ANDROMACHE De fel. Nu te-nvoiești să-mi duci vestirea tu?

SERVITOAREA Cum aș putea lipsi atâta vreme din palat?

ANDROMACHE.

Vei ști să născocești pretexte câte vrei, doar ești femeie249.

SERVITOAREA Mă tem, căci Hermione nu-i o strajă slabă.

ANDROMACHE Vezi! La necaz te lepezi de prieteni.

SERVITOAREA.

Nu, nu mă ponegri în felul ăsta. Ei bine, mă voi duce – mai ales că viața unei sclave nici nu-i de luat în seamă -chiar de-aș păți vreun necaz.

(Servitoarea pleacă.)

ANDROMACHE.

Te du. Iar eu, care trăiesc necontenit în tânguiri, în gemete și-n lacrimi, îmi voi striga văzduhului durerea250; femeilor le place să-și aline relele de fiecare zi, avându-le mereu pe buze.

N-am numai pentr-un singur rău, ci pentru multe, a mă plânge: sfârșitul patriei, moartea lui Hektor, destinul aspru, care m-a-njugat în ziua când m-am prăbușit în chip nevrednic în sclavie.

Să nu se spună despre nici un muritor că-i fericit, pân' la sorocul morții, când s-a văzut cum își petrece ziua de pe urmă și coboară-n Hades251!

Când Paris sosi cu Helena la Troia cea-naltă252, el nu o mireasă și-aduse, ci o năpastă^n iatac.

Ai fost cucerită din pricina ei, cetate îlion!

Te-a trecut prin foc și prin spadă, <venit> cu o mie de nave, Ares cel iute-al hellenilor253.

Din pricina ei, vai mie! Soțul meu Hektor, <legat> de un car, a fost tras împrejur, pe sub ziduri, de fiul zeiței marine, Thetis254; iar eu, din iatac am fost dusă pe țărmul mării, cu capu-nvelit în năframa cumplită-a robiei.

O, câte lacrimi din ochi nu mi-au curs, când mi-am lăsat cetățuia și camera nunții, și soțul căzut în pulbere!

Năpăstuita de mine, de ce trebuia să mai văd lumina zilei, doar ca să-i fiu Hermionei sclavă?

Căznită de ea, fierbinte mă rog, aici, sub statuia zeiței, și-o prind în brațe, și lacrimi vărs, ca izvorul mustind din stâncă.

(Intră Corul alcătuit din cincisprezece femei din Phthia)

CORUL255 Strofa 1

Femeie, de mult stai <lipită> de solul și templul <zeiței> Thetis și nu vrei să le părăsești. Noi, cu toate că suntem din Phthia, venit-am la tine, vlăstar asiatic, sperând să găsim un leac năpastelor voastre de nedezlegat, în care v-ați prins Hermione și tu, oropsita de tine! Urmare a certei sinistre pentru culcușul, pe care l-ați împărțit cu feciorul lui Achilleus, pe rând, amândouă.

Antistrofa 1

Cunoaște-ți ursita, gândește-te la nenorocul fără ieșire în care te afli. Lupți împotriva stăpânilor tăi, tu, o fiică a Troiei, potrivnică fiilor Spartei. Părăsește lăcașul de oi primitor al zeiței marine. Ce-ți folosește să-ți irosești în lacrimi șubredul trup, lăsându-te, înspăimântată, pradă silnicei legi a stăpânilor? Marea lor forță te va răpune. Tu nu ești nimic: de ce te căznești zadarnic?

Strofa 2

Mergi, părăsește splendidul lăcaș al Nereidei divine.

Recunoaște că ești în tară străină și sclavă într-o cetate cu altă ocârmuire, lipsită de toți prietenii tăi, tu, cea mai nefericită captivă și-atoturgisită soție.

Antistrofa 2

O, cât de milă ne este de tine, femeie din Ilion, strămutată în casa stăpânilor noștri! Dar, în pofida milei stârnită în noi de năpastele tale, frica ne face să fim tăcute. <Ne temem> copila fiicei lui Zeus256 să nu deslușească bunăvoința noastră față de tine.

(Intră Hermione, purtând veșminte $i podoabe scumpe.)

HERMIONE (adresându-se Corului)

Bogata diademă de aur de pe creștet și straiele brodate ce-mi înfășoară trupul nu-s daruri nupțiale, pe care le-am adus aici din casele lui Achilleus ori ale lui Peleus, ci vin din Sparta, din pământ laconian. Menelaos, al meu părinte, mi le-a dăruit, cu multă zestre laolaltă. De-aceea pot vorbi deschis. Deci, iată ce răspuns vă dau257.

(Se întoarce spre Andromache.)

Tu ești o sclavă, o femeie prinsă în război, și vrei să mă alungi din casă, spre a domni <în locul meu>. Cu băuturi <vrăjitorești> îl faci pe soțul meu să mă urască. Stârpit de tine, pântecele meu e mort, căci la asemenea isprăvi voi, asiaticele, sunteți înfricoșător de iscusite.

Dar eu sfruntării tale îi voi pune capăt. Nu-ți va sluji întru nimic lăcașul fetei lui Nereus, nici templul, nici altarul ei: nu vei scăpa cu viață.

Iar dacă se-nvoiește oarecine, muritor sau zeu, să te salveze, nu trebuie să te mai ții trufașă pentru propășirea din trecut, ci să te ghemuiești, umilă, pe pământ, căzută la genunchii mei, să-mi mături casa, să răspândești cu mâna ta din vase aurite apa limpede ca rouă258, să recunoști în ce tărâm trăiești. Aici nu se mai află Hektor, nici Prâamos și nici <belșug de> aur259, ci o cetate din Hellada.

Tu ai ajuns, nemernico, atât de fără minte încât cutezi să te așterni cu un bărbat al cărui tată l-a ucis pe soțul tău, și să-i aduci copii pe lume unui ucigaș!

La toate neamurile de barbari așa se-ntâmplă: părintele se-mperechează cu fiica, mama cu feciorul, fratele cu sora, și cele mai apropiate rude se ucid pe rând; la toate-acestea nici o lege nu se-mpotrivește260. Să nu strămuți aici asemenea năravuri!

Nu e frumos ca un bărbat să mâne, înhămată, o pereche de femei261. Cel care vrea să aibă casa rânduită, nu caută decât spre patul căsniciei, doar pe acela-l îndrăgește.