Antichrista

În prima zi de cursuri am văzut-o zâmbind. Am dorit imediat s-o cunosc.

Știam că nu aveam cum să fac cunoștință cu ea. Să mă apropii de cineva, iată ceva de care eram incapabilă. îi așteptam întotdeauna pe ceilalți să mă abordeze: niciodată nu venea nimeni.

Asta însemna Universitatea: să crezi că te vei deschide spre lume și să nu întâlnești, de fapt, pe nimeni.

O săptămână mai târziu privirea ei s-a oprit asupra mea.

Am fost convinsă că avea să treacă imediat mai departe. Dar nu: a rămas și m-a măsurat. Nu îndrăzneam să privesc acea privire: simțeam că-mi fuge pământul de sub picioare și mă sufocam.

Cum privirea ei mă fixa în continuare, suferința a devenit insuportabilă. Cu prețul unui curaj de care nu mai dădusem niciodată dovadă, mi-am ațintit privirea în a ei: mi-a făcut un mic semn cu mâna și a râs.

După care am văzut-o vorbind cu niște băieți.

A doua zi a venit către mine și mi-a spus bună ziua.

I-am răspuns și am tăcut. îmi detestam propria stinghereală.

— Pari mai tânără decât ceilalți, a constatat ea.

— Chiar sunt. Am împlinit șaisprezece ani doar de o lună.

— Și eu la fel. Am împlinit șaisprezece ani acum trei luni. Recunoaște că n-ai fi crezut!

— Așa e.

Siguranța de sine îi adăuga cei doi sau trei ani care ne despărțeau de restul turmei.

— Cum te cheamă? m-a întrebat.

— Blanche. Pe tine?

— Christa.

Prenumele ăsta era cu totul neobișnuit. Vrăjită, am tăcut iar. Mi-a observat mirarea și a adăugat:

— În Germania nu este un nume chiar așa de rar.

— Ești nemțoaică?

— Nu. Vin din cantoanele din est.

— Vorbești germana?

— Normal.

Am privit-o cu admirație.

— La revedere, Blanche.

N-am avut timp să-i răspund la salut. Coborâse deja treptele amfiteatrului. Un grup de studenți au strigat-o zgomotos. Triumfătoare, Christa s-a îndreptat spre grupul care o chemase.

„E integrată”, mi-am zis.

Cuvântul ăsta avea pentru mine o semnificație enormă. De când mă știam, nu mi se întâmplase să fiu integrată în ceva. Față de cei care erau simțeam un amestec de dispreț și invidie.

Întotdeauna fusesem singură, ceea ce nu mi-ar fi displăcut dacă ar fi fost alegerea mea. Dar nu fusese niciodată. Visam să mă integrez fie și doar pentru a-mi putea oferi, apoi, luxul de a mă dezintegra.

Visam mai cu seamă să devin prietena Christei. Să am o prietenă mi se părea ceva incredibil. Cu atât mai mult să fiu prietena Christei – dar nu, nu trebuia nici măcar să visez la așa ceva. Preț de o clipă, m-am întrebat de ce o astfel de prietenie mi se părea un lucru pe care merita să ți-l dorești atât de mult. N-am găsit un răspuns clar: fata asta avea ceva aparte, dar nu-mi puteam da seama ce anume.

Pe când părăseam incinta Universității, un glas m-a strigat pe nume.

Așa ceva nu mi se mai întâmplase niciodată și m-a aruncat într-un fel de panică. M-am întors și am văzut-o pe Christa alergând să mă ajungă din urmă. Asta chiar că era ceva nemaivăzut.

— Unde te duci? m-a întrebat mergând alături de mine.

— Acasă.

— Unde locuiești?

— La cinci minute pe jos.

— Exact de așa ceva aș avea nevoie!

— De ce? Tu unde locuiești?

— Ți-am spus deja: în cantoanele din est.

— Să nu-mi zici că mergi până acolo în fiecare seară.

— Ba da.

— Dar e departe!

— Da: două ore cu trenul la venit, două ore cu trenul la întors. Nemaipunând la socoteală și drumul cu autobuzul. N-am găsit altă soluție.

— Și reziști?

— Vom vedea.

N-am îndrăznit să-i mai pun și alte întrebări de teamă să n-o fac să se simtă prost. Era clar că nu-și permitea să închirieze o cameră studențească.

La poarta imobilului în care locuiesc ne-am despărțit.

— Stai cu părinții? mă întrebă.

— Da. Și tu, tot cu părinții?

— Da.

— La vârsta noastră e normal, am adăugat fără să știu prea bine de ce.

A izbucnit în râs de parcă spusesem ceva caraghios. Mi-a fost rușine.