Arma nevazuta

† Capitolul 1 – Diamantele domnișoarei Bernetti.

Pe la sfârșitul lui septembrie 1838, într-o vineri seară, băiatul de prăvălie al negustorului de mâna a doua stabilit la colțul străzilor Dupuis și Vendome tocmai se pregătea să închidă magazinul când un elegant cupeu fee opri în fața porții. Deseori unele dughene din cartierul Temple primesc vizite la fel de importante precum magazinele cu renume; cei din cartierele Saint-Germain și Antin au învățat de mult drumul spre acest târg unde vin pe ascuns, fie pentru a cumpăra, fie pentru a vinde.

Băiatul ridică din nou storurile pe care le coborâse pe jumătate și așteptă, gândindu-se că va ieși cineva din cupeu.

Din cupeu nu coborî însă nimeni, iar perdeluța roșie care apăra interiorul de privirile indiscrete ale trecătorilor rămase nemișcată. Vizitiul, băiat frumos cu fața rumenă, își așeză cravașa în lăcașul ei ca și cum ar fi ajuns la sfârșitul călătoriei, iar din buzunar își scoase o pipă pe care o umplu liniștit cu tutun.

Deși era la origine din Alsacia, băiatul de prăvălie cunoștea destul de bine Parisul, căci se întrebă:

— Oare în cupeu este un domn care așteaptă o doamnă, sau o doamnă care speră să apară un domn?

Curios să afle sexul persoanei întârziate, băiatul dădu colțul străzii Vendome; dar se pomeni față în față cu un domn gras, cu aspect de tătic, care mergea cu mâinile în buzunare și care-l salută cu un zâmbet prietenos.

— Ia te uită! Ia te uită! spuse băiatul. Domnul Tulonez care vine să-i facă o vizită patronului! N-aveți noroc, papa Koenig a plecat împreună cu doamna la unica lor grădină de la Saint-Mande, ce vreți, doar sunt proprietari! Nu se simt bine decât la ei, la țară; un petic de iarbă mare cât o batistă și trei frunze bolnave… Vreți să-i transmit ceva patronului din partea-i dumneavoastră?

Tulonezul îl înghionti cu cotul și-și continuă drumul, după ce-i făcu un semn prietenos cu capul. După ochii vii și veseli ai fi zis că este un bărbat încă tânăr, dar Tulonezul avea o barbă căruntă, prost întreținută care-i trăda cei cincizeci de ani. Sub faldurile unei pelerine uzate și foarte ample se puteau ghici umerii lați și puternici. Mergea fără zgomot într-o pereche de cizme îmblănite pe care călătorii le purtau pe deasupra pantofilor pe vremea când existau diligente.

Trecând prin fața vizitiului mult mai bine îmbrăcat decât el, dădu ușor din cap, după care pătrunse în magazin.

— Când eu vă spun că patronul este plecat… bombănea în spatele lui băiatul alsacian.

Tulonezul, ținându-și, în continuare mâinile în buzunare, traversă magazinul plin de lucruri mizerabile dar printre care puteai descoperi și unele mobile valoroase și stofe scumpe. Ajuns la ușa din spate, el o deschise în liniște și-și continuă drumul.

— Stați! Opriți-vă! strigă alsacianul, sunteți surd? Când eu vă spun…

Nu apucă să-și termine propoziția. Tulonezul se opri în sfârșit, își așeză mâna pe umărul băiatului, îl privi drept în față și spuse în șoaptă trei cuvinte:

— Se face ziuă.

Alsacianul se dădu câțiva pași înapoi, iar figura lui naivă exprimă uimirea cea mai profundă.

— Ce ghinion au! mormăi el, trecându-și degetele prin păr: mi s-a dat și mie odată de băut și uite în ce încurcătură am intrat! La Paris, înainte de a sta cu cineva de vorba, trebuie mai întâi să-i ceri actele.

Tulonezul dădu din cap aprobator și se așeză comod într-un fotoliu vechi.

— Meyer, prietene, vorbești ca din cărți, spuse bărbatul pe un ton blând și jovial. Ai la tine, cheile pivniței?

Meyer dădu din umeri, iar Tulonezul continuă:

— Nu? papa Koenig este un om prudent… Atunci du-te la bar și cumpără-mi o sticlă de vin roșu de Mâcon sigilată în douăzeci și cinci.

Alsacianul se îndrepta spre ieșire când dl. Amitie îl opri.

— Așteaptă, continuă el, am să-ți dau acum toate instrucțiunile. Ai avut ocazia să constați singur slăbiciunea patronului tău pentru frumusețile naturii; în consecință, nu ne putem teme că vom fi deranjați. Până la proba contrarie, mă consider aici ca la mine acasă…

— Cum ca la dumneavoastră acasă? îl întrerupse Meyer.

— Taci din gură. Va veni un tânăr în jur de treizeci de ani, care șchiopătează puțin și care merge cu ajutorul unui baston cu măciulie din fildeș; el te va întreba dacă domnul Koenig este acasă, iar tu îi vei răspunde că da.

Alsacianul protestă cu gesturi energice, dar sub privirea Tulonezului se potoli.

— Apoi, tu mi te vei adresa, spunându-mi: „Patroane, cineva vrea să-ți vorbească.” Eu voi fi de acord să-l primesc pe vizitator și, fiindcă vine din partea unui prieten, îl voi servi cu un pahar de vin. Tu vei fi cel care ne vei aduce sticla de vin roșu sigilată în douăzeci și cinci, ca și cum ar proveni direct din pivnița magazinului. Ai înțeles?

— Și de ce toate aceste lucruri? întrebă Meyer.

— Ai înțeles? repetă întrebarea Tulonezul. Alsacianul lăsă să-i scape un gest de furie neputincioasă.

— Și după aceea? întrebă el.

— După aceea, vei închide prăvălia și vei merge la plimbare.

— Și dumneavoastră?

— Nu-ți face griji în privința mea, răspunse Tulonezul.

— Veți dormi aici?

— Băiete, mai este și ieșirea din spate.

— Pe acolo este închis.

— Iată cheia.

Meyer rămase cu gura căscată când văzut lacătul ruginit în mâna interlocutorului său.

— Papa Koenig a mușcat și el? se bâlbâi băiatul.