Arta conversatiei

CAPITOLUL UNU

«Ce vânăt amurg…».

Prin vinete-amurguri, prin veștede ramuri, se-apropie toamna cu pași arămii… Din vămile văzduhului, toamna pornise tiptil printre frunze moarte, printre vrejuri și printre crengi trosnitoare, vulpe tăcută, măturând pământul cu coada, pășind cu sunet înfundat de labe prudente, scrutând orizontul cu ochi micșorați și reflexivi, prospectând atent împrejurimile ca un strateg încercat.

Cu-o săptămână mai-nainte, pe Transfăgărășan, din verdele-mbătrânit și din rugină, din curcubeul de adori și de transparențe, vulpea – materializare a anotimpului – nu li se-arătase. Le ieșise-n cale-un cerb, indiferent în măreția lui împodobită cu ample coarne rămuroase pe măsura vastelor ogive ale codrului, și-un urs – adolescent, judecând după blană, după colți, după cheful de joacă – născut și crescut se vede într-o rezervație, fiindcă se-arăta prietenos cu oamenii și le căuta societatea. Redat libertății, animalul primea danii comestibile și-n semn de gratitudine, în timp ce donatorii imortalizau fotografic momentul de-nfrățire-ntre specii, el le trăgea câte-o labă amicală.

«„Ce vânăt amurg…”. Hm! sună-a poezie… Numai Tudor citează când nu te-aștepți, de parc-ar spune de la el».

În momentul acela, punga de nailon din mâna dreaptă a Sânzienei se sparse-n fund și pe trotuar fugiră, care-ncotro, cele cinci vinete lunguiețe, «ultimele de anul ăsta», și cele două kilograme de mere domnești, cumpărate mai adineauri din piață, de la țărani.

(«Of! De o mie de ori am zis să-mi iau niște plaseca lumea, nu flendurile-astea, în care pui două paie, și s-au dus dracu’! Bine că nu s-a rupt a cu untdelemn! Nu mă-nvăț odată minte!».)

În timp ce Sânziana se moraliza – adunându-și de pe jos proviziile și-ncercând să le-nghesuie-n punga validă în care avea două «jumătăți» de untdelemn, și-n geanta maro, «de moașă comunală» – o femeie de vârstă mijlocie, căruntă, îmbrăcată-ntr-un impermeabil verde, îi întinse o pungă de nailon și se-apucă să-i ajute. Totul fusese recuperat.

— Vă mulțumesc, doamnă, și nu vă supărați, dar să vă dau leul pe pungă, zise, trăgându-și sufletul, Sânziana.

Femeia făcu semn cu mâna că nu era nevoie.

— Nu mă mai cunoașteți, doamna doctor! Ce să mă mai cunoașteți… și femeia făcu un gest demonstrativ către părul cărunt, către fața ridată, către corpul ei – piele și os.

— Filipescu… Filipescu Angela, salonul 10… 1970, spuse rar Sânziana.

— Da, doamna doctor! Mă mir că nu m-ați uitat.

— Cum să vă uit!

«Filipescu Angela, 36 de ani, muncitoare textilistă. Tentativă de sinucidere. Otrăvire cu „Sodil”. Hematoame pe tot corpul provenite din bătaie». O noapte-ntreagă luptase s-o scoale din morți. Apoi plastia de esofag, trei luni în salonul 10, pat 7.

— Ce vă mai fac copiii, bărbatul?

— Mulțumesc, doamna doctor, băiatu-ăl mare-a terminat armata, e parchetar pe șantier, ăl mic e la liceul tehnic. Nenorocitu’ ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit, a făcut ciroză, am pătimit ce-am pătimit, da’ măcar am scăpat. Acum, trăiesc și eu pentru copii, să-și facă și ei un rost, și pe urmă… Că vorba de mi-o spuneați dumneavoastră: i-am făcut – trebui’ să-i facem și oameni. Că bărbații, dă-i dracu’, Doamne iartă-mă!

«Dă-i dracu’, dar parcă nu pe toți», se gândi Sânziana.

— Am fost mai săptămânile trecute pe la spital c-am o cumătră internată, și-am aflat că v-ați mutat la alt servici și că v-ați… v-ați divorțat cu soțul.

Sânziana înclină din cap în semn de aprobare.

— Ce să facem, doamnă Filipescu, așa e viața…

— Dumneavoastră să fiți sănătoasă, și fetițele.

(«Va să zică i s-a dat un raport complet. Fifi? Gina? Oricare… Că nu le mănâncă pe niciuna discreția».)

— Foarte bine ziceți.

Își mai făcură câte-o urare pentru ele și pentru copiii lor, după care, doctorița Sânziana Hangan și fosta ei pacientă, Filipescu Angela, își spuseră la revedere.

«„Nenorocitu’ ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit”, parcă așa spusese Filipescu Angela, salon 10, pat 7. Cum trebuie să se poarte-un om ca să-i consideri moartea o binefacere… Doamne, Doamne!

Când îi spusese Alexandru că trebuie să se despartă, poate că și ea-i dorise moartea. Cât de elevat să fie un om – să nu vrea să te vadă mort, dacă-i dai o măciucă-n cap? Să nu vrea să i se facă o dreptate mai presus de ce oferă Justiția?».

Sânziana avu un zâmbet ca la o pagubă de care te-ai consolat. Scutură apoi din cap, ca și când ar fi jenat-o o șuviță de păr. «Să mișcăm nițel „sediul central” ca să așezăm altfel gândurile. Dacă n-ar fi fost simpozionul de microbiologie, când aș fi văzut eu Transfăgărășanul?

…Ce drum, ce vreme, ce culori, câtă pace și câtă măreție. Și noi doi, ca la-nceputul lumii. Am făcut drumul dus-întors fără să ne-atingem, fără exclamații de entuziasm, cu umilință, ca-n fața unei minuni de nepătruns. De ce să nu ne trecem în revistă gândurile și-amintirile frumoase, când le-avem? De câte ori n-am să mai merg în minte pe Transfăgărășan? De câte ori n-au să-mi alunece gândurile-n prăpastia Barajului? De câte ori n-am să te strig „Mircea, Mircea!”? De câte ori nu strigam cu capu-n pernă, în adolescență, „Daniel, Daniel!”, invocându-te, nene Dal, iar tu habar n-aveai că te iubesc? De câte ori n-am strigat tare „Pavel, Pavel!”, încercând să domin vuietul mării de care e legat numele tău, Pavele? De câte ori nu v-am mângâiat cu sufletul, domnule doctor Naiculescu, îngânând ca pe-un refren dintr-un cântec de leagăn „Nini, Nini…”? Și când erați în „lumea cu luminile”, cum zicea Maica, și de când v-ați dus. Iar dumneavoastră, domnule doctor Murgu, dumneavoastră sunteți o permanență a vieții mele sufletești. N-am să-ndrăznesc niciodată să vă spun… dar vă rostesc de multe ori numele într-o incantație care-l rostogolește-n adâncimi fără dimensiune.

Când am început să mă-ndrăgostesc de Mircea, m-am simțit vinovată față de dumneavoastră, mereu mă trezeam spunând „iertați-mă, domnule doctor, iertați-mă, sunt o ființă… o biată femeie, am încă vârsta la care dorința atârnă greu în balanță, dar orice s-ar întâmpla, în sufletul meu…”. Nici nu știam că nu mint. Deși îl iubesc pe Mircea…

Ce patetică sunt! Și de ce să nu fiu? Și față de tine însuți, nici în tine însuți să nu-ndrăznești să spui tot ce crezi, fără să-ți fie rușine, fără să te temi de ridicol, de lipsa de măsură?

Iar doctorul Kölönte… A, cu el e ceva încurcat. Parcă m-aș uita-ntr-o oglindă printr-un tifon. La orice m-aș fi așteptat… dar să-mi dea un parfum… ce bine se asorta „Hermes Calèche”-ul cu vânăta din geanta „de moașă comunală”. Becket, Ionescu, niște dulci copii!».

La acest punct al monologului ei, doctorița Sânziana Hangan ajunse-n fața apartamentului în care locuia de șapte ani. În deschizătura cutiei de scrisori – cutie mare de lemn băițuit, «safe-ul băncii Angliei», cum îi zicea Maria, stătea-nfipt un braț de crizanteme: bulgări mari de zăpadă imaculată, sfere opulente, sângerii, cu nervuri de aur, cataifuri ruginii, fideluțe mov, albe, roz-stins, coniac, champagne, galben ca puiul ieșit din ou, galben de smântână – un braț de culori și de forme peste care plutea un miros dulceag-amărui de miere și de toamnă.

Sânziana lăsă pungile de nailon în dreptul ușii, scoase cu grijă cozile florilor din cutia poștală, una câte una, le ținu pe brațul stâng ca pe-un copil, închise ochii și le strânse la piept.

«Înseamnă că pleci, dacă n-ai și plecat, altfel…», își spuse ea în timp ce-ncerca să descuie «yala».

— Stai că-ți deschid eu, se-auzi dinăuntru glasul Mariei.

Și ușa se dădu la perete. Sânziana stătea nehotărâtă-n cadrul ei.

— Pup, pup! zise Maria, și-și sărută mama pe frunte, obicei de când era mică, și maică-sa trebuia să se-aplece pentru acest ceremonial tandru.

Acum, fata-și întinse doar nițel capul, o sărută, apoi, cu o privire complice către flori, îi șopti:

— Ei, îm?

— Vreun fost pacient…

Fata închise un ochi.

— Și de unde știi că nu sunt pentru tine? o-ntrebă maică-sa.

— Faci mișto de mine?!

— Iar vorbești ca pe maidan?

— Stimată doamnă, folosesc un limbaj argotic, atâta tot, adăugă fata cu o dicție pedantă, șușotind apoi la urechea maică-sii:

— Avem oaspeți… pe «dumnealui», de! pe tata.

— A!

— Când am venit acasă, la 12, c-a lipsit diva de fizică, le-am găsit «ca pe-o scrisoare la cutie»; și-i arătă din ochi florile. Nu le-am luat, ca să le vadă mahalaua, și Maria făcu un gest larg către ușile de pe palier.

*

De fapt, Maria nu le luase fiindcă știa că vine taică-său. Chiar dacă-ntre părinții ei totul era de mult mort și-ngropat, nu prindea rău ca «domnul», să vadă că fosta nevastă nu era de lepădat, își zicea Maria cu mintea ei de șaisprezece ani.

De câte ori venea taică-său și-ntreba unde e Sânziana, Maria-i răspundea invariabil: «cu vreun gagic la cinema», folosind «neologismul» foarte en vogue cu intenția de-a-și enerva tatăl.

«Unde-ai învățat să vorbești așa?», o-ntrebă acesta.

— În societate, și dacă nu-ți place, regret. Ce vrei, sunt un copil semi-orfan.

Sânziana, care-și cunoștea copiii, știa de ce fata ei cea mare își compusese un asemenea personaj «sictirizant» – cum ar fi spus cei din aceeași generație cu ea – pe care nu scăpa nicio ocazie să-l arboreze și să-l joace în cele mai mici amănunte în fața lui taică-său, ca o actriță de mare talent, îndrumată de mână de maestru.

Aproape după fiecare vizită paternă, Maria răbufnea, blagoslovind-o ca la ușa cortului pe actuala nevastă a lui taică-său și netrecându-l cu vederea nici pe acesta, cu toate-ncercările Sânzienei de-a o domoli.

— Ce, vine-aici să-și verse nervii pe care și-i face cu «marea vedetă»? Vine să ne șicaneze pe noi că aia a dumnealui se culcă cu altul?

— Maria, te rog să taci, te rog să taci, că dacă nu, plec pe stradă.

— Sigur, să tac cum ai tăcut tu! Ca o… bleaga. Vine una și-ți ia bărbatul și tu zici «ia-l, scumpi, dacă-ți trebuie».

— Tu ce-ai fi făcut în locul meu?

— Ce-aș fi făcut?! Mă duceam la «aia» și-o luam de ciuf și măturam trotuarul cu ea și-i ziceam «paștele și Dumnezeii mă-tii de… lasă-mi bărbatu-n pace că, de nu, te pocesc!». Așa i-aș fi zis, și-așa i-aș fi făcut, nu ca tine, distinsă doamnă doctor.

Și Maria se roșea și se zburlea ca și când scena s-ar fi petrecut în realitate.

Sânziana Hangan n-avea nici o-ndoială în ceea ce privește eficacitatea rețetei propusă de fiică-sa. Mai întâi, pentru că majoritatea oamenilor se teme de scandal și «marea vedetă» ar fi dat poate-ndărăt în fața unei asemenea vehemențe; în al doilea rând, pentru că Alexandru s-ar fi simțit flatat de-această vehemență și-ar fi socotit-o, vanitos cum era, o dovadă de dragoste din partea nevestei sau măcar o dorință tenace de a-l păstra. Pe când ea…

Și, dintr-odată, inima fetei se-nmuia și-o lua-n brațe pe maică-sa, ca pe-un copil prostănac, și-o săruta și-o săruta și-i sufla la ureche:

— Dă-i dracu’, noi să fim sănătoase.

*

Maria îi întinse maică-sii cheia cutiei de scrisori, apoi se-aplecă și ridică cele două plase cu provizii.

— Vezi că mai e ceva-n cutie, zise ea și făcu stânga-mprejur, spre bucătărie, fără să mai privească-ndărăt.

În cutie, Sânziana găsi un plic albastru, pe care scria, cu un scris necunoscut, «Doamnei doctor Sânziana Hangan», și un pachețel lunguieț, un etui ca de stilou, învelit într-o hârtie cu steluțe aurii. Deschise scrisoarea.

«Ți-am urmat sfatul. Trebuia să plecăm săptămâna viitoare. Totul s-a precipitat. Aseară, am aflat că plecarea este pentru azi la 10. Te-am căutat la Institut, centrala era stricată. Nu mă certa. Rămâi cu bine, înțeleaptă mea iubire,

Mircea».

Citi scrisoarea de câteva ori. Își înăbuși un oftat fiindcă auzi pașii Mariei. «Înțeleaptă mea iubire…».

Deschise mașinal ambalajul cu steluțe aurii sub care se afla o cutiuță cu capac bombat. Într-un culcuș de mătase vișinie, strălucea molcom o brățară filigranată aurie, împărțită-n casetoane mici, împodobite alternativ cu jad și cu ochi de tigru. Pe interiorul capacului Sânziana citi «Chinese jewels».

Maria, care venea din bucătărie cu pași mari și cu gura plină de ce avea să-i mai spună, înghiți în sec.

— Pușică, ce e cu tine? rosti ea cu glas matern și-și mângâie mama pe cap și pe obraz.

Se uită apoi în cutiuța de mătase, apucă delicat brățara și o prinse la mâna stângă a maică-sii, deși întâmpină împotrivire.

— Ți-a dat-o ca s-o porți, nu? Hai în casă, îi spuse ea rugător, și-o luă pe după umeri.

«Săraca de tine, ce-o fi-n bietul tău suflețel», se gândi fata.

— Bună ziua, își salută Sânziana fostul bărbat.

— Sărut mâna.

Alexandru o cântări de sus și până jos. În lumina roșiatică ce pătrundea prin fereastra sufrageriei, mare cât peretele, Sânziana i se păru frumoasă. «Nu mi se pare, chiar este». Verdele stins al scurtei de catifea, pusă peste un pulover gălbui cu guler întors, îi venea bine; se asorta cu părul ei castaniu, cu fața bronzată, în care ochii cu paiete aurii păreau mai luminoși și mai deschiși decât de obicei; scurta scotea în evidență șoldurile, care se curbau domol într-o fustă-n carouri cărămizii, oranj și galbene, așezate-n biais. Pantofii montanți, cu un pic de toc, dădeau eleganță gleznelor și picioarelor drepte ca o linie stilizată continuu din care nu se detașa niciun mușchi.

«Are o strălucire…», își zise Alexandru și i se aprinse privirea, «strălucirea pe care o capătă orice corp când se știe iubit», trase el concluzia, uitându-se avid la fosta nevastă. Îl apucă un fel de iritare.

Sânziana se duse-n camera ei să pună scrisoarea și cutia brățării-n dulap. O clipă o bătu gândul să-și scoată brățara de la mână. «La urma urmei, de ce? Singura care n-ar fi trebuit să știe, Maria, știe. În rest…!». Mai strânse o dată la piept florile pe care le ținuse tot timpul pe brațul stâng și le puse-n patul ei îngust. Când reveni-n sufragerie, Alexandru se-apropie de ea, o apucă de ceafă și vru s-o sărute. Sânzienei îi bătu inima repede și simți o greață și o neliniște ca la un început de boală.

Se uită la el atât de surprinsă, încât Alexandru renunță.

Maria veni-n sufragerie cântând asortat cu pasul milităros pe care-l adoptase ad-hoc: «La oaste când am plecat, Lino, Leano…».

Fata era-mbrăcată acum într-o fustă care abia dacă-i depășea cu un lat de palmă puloverul gros de lână seină, foarte mulat pe bustul din care sânii abia mijeau. Își ridicase părul într-un coculeț, drept în creștet, și-nfipsese-n el două măciulii mari de sidef, foste ace de pălărie ale răposatei sale bunici, Smaranda Hangan. Îșivopsise puternic pleoapele cu albastru, iar pe degete își înșirase tot felul de «bijuterii» luate de la «tinichigerie», până-n doișpe lei bucata.

Sânzienei îi veni să râdă mai ales de boiala de pe pleoapele ei – truc nou de ultimă oră, bine-nțeles – căci până atunci n-o văzuse niciodată «travestită» astfel. Îi veni să-i spuie «ce te-ai boit ca o pațachină?», dar se gândi că nu trebuia să-i strice fetei efectele față de taică-său.

Alexandru, contrariat de tot ce se petrece-n fosta lui casă – și, de ce n-ar fi recunoscut-o, mai ales de brațul de crizanteme din cutia de scrisori, iar acum, de brățara de la mâna Sânzienei – cu un glas care se străduia să nu-i trădeze enervarea, se adresă fiică-sii pe-un ton ironic:

— Faci reclamă pentru vreun circ sau pentru vreo fabrică de ciorapi-chilot?

— Ei bine, domnule, nu! Nici circ, nici izmeno-ciorapi! Îmi fac propria reclamă! «Lume, lume! veniți de vedeți: șarpele boa, șapte metri de la cap la coadă, zece metri de la coadă la cap!».

Sânziana izbucni-n râs, în timp ce Alexandru se roși de indignare: mai mult de râsul ei decât de ireverența fiică-sii.

Maria, făcându-se că ignoră impresia pe care le-o produsese părinților, i se-adresă pe-un ton oficial maică-sii:

— Doamnă doctor, în ordine cronologică, ați fost căutată de H. B.-uri și de un domn Pavel Vlas care vă va mai căuta în jurul orei 6.

La numele «Pavel Vlas», Sânziana simți nevoia să se-așeze.

Fata continuă, fără să-i fi scăpat reacția maică-sii («O fi ăl cu florile și cu brățara? Că altul cine să fie?»):

— V-am făcut un piuré de cartofi, chiftele prăjite și salată de varză roșie ca să vă refaceți forța fizică și ca să vă păstrați frumusețea. În baie, veți găsi înmuiată cu «„Far” – produs excepțional, spală, albește, înfrumusețează și, dacă știi să te porți, face și ouă» – veți găsi înmuiată, precum v-am spus, lenjeria de pat din terocel imprimat – 18 lei metrul – a doamnei doctor Sânziana Hangan și-a fiicelor sale, domnișoara Maria Bujor și Ana Hangan. Acum, să vă pun o-ntrebare: doriți să mă duc s-o iau de la grădiniță pe sora mea, zisă «falfabeta»?

— Cum vrei; când am trecut pe-acolo se jucau în curte, așa că poți s-o lași până spre 6.

— Mă rog, dacă este la alegere… Până una-alta, vă rog respectuos să-mi permiteți să mă deplasez până-n piață spre-a cumpăra din sectorul particular niște cucurbitacee, popular zise tărtăcuțe, pentru decorațiuni interioare.

— Ai bani?

— Ca la turci, doamnă, ca la turci. Domnule, i se adresă lui taică-său, dacă doriți să mă-nsoțiți, plăcerea e de partea mea, dacă rămâneți cu doamna, și n-am să vă mai găsesc când mă întorc, vă spun: rămâneți cu bine și transmiteți, vă rog, salutările mele, doamnei, soția dumneavoastră, și fiului dumneavoastră, mon demi-frère. Doamnă, domnule, bună ziua!

La ultimele cuvinte, îi salută scurt, dintr-o-nclinare de bărbie, le-ntoarse spatele și, cu un mers grațios și elegant, care-i punea-n valoare corpul nepârguit, se-ndreptă spre ușă.

«Așa trebui’ să fi fost soacră-mea la vârsta ei», se gândi Alexandru. «Aceiași ochi albastru-nchis, același păr negru, la fel de subțirică, la fel de frumoasă!».

— Ție nu ți se pare că fata asta exagerează? o-ntrebă Alexandru pe Sânziana.

— În ce fel? îl întrebă Sânziana la rândul ei, fără niciun interes în glas.

În momentul acela, sună telefonul.

— Alo! Da, nene Daniel… A și trecut un an?!… Direct la Belu… Da, știu, De câte ori merg la Mama și la Tata, trec și pe la el. Bine, la 11. La revedere.

«Un an de când v-ați dus, domnule doctor Nini Naiculescu. Nini, Nini». Tot trecutul dădea năvală asupra ei. Pavel, Nini, chiar și Nenea Daniel, chiar și Alexandru. «Și tu, Mircea, ești și prezent și trecut… Trecutul e o-ncăpere din prezent în care intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o ușă, atât, și suntem în trecut, iar ușa asta se deschide singură foarte des».

— Scuză-mă, te rog. Să revenim la ce vorbeam. De ce crezi că Maria exagerează, mai degrabă cu ce?

— Bine, dar tu n-o vezi cum umblă-mbrăcată, cum se boiește? Cum o lași?

— Chiar dac-ar umbla așa tot timpul și n-aș avea ce să-i reproșez: așa umblă, să nu exagerez, 80 la suta din generația ei. Și generația asta nu e cu nimic mai rea decât altele. Acum, am să-ți spun ceva pe care din solidaritate cu ea n-ar trebui să ți-l spun: umblă așa numai când o vezi tu. De exemplu, fusta cu care era îmbrăcată n-o mai poartă de cel puțin doi ani. O și uitasem. Vrea cu orice preț să te contrarieze. E un mod copilăros de a-și manifesta sentimentul de frustrare.

— Ce fel de frustrare?

— Nu te face că nu pricepi! De copil părăsit de tată.

— Bine, dar cred că nu mă poate-nvinui de nimic, cred că nu-i lipsește nimic.

— Nu-i vorba de ce crezi tu, e vorba de ce crede ea. Cred că ești convins că eu n-o influențez în direcția asta; ba, dimpotrivă: mă străduiesc să-i demonstrez că relațiile dintre un bărbat și-o femeie n-au legătură cu cele părinte-copil. Că tu nu mai ești bărbatul meu, dar că ești tatăl ei. E mare și judecă singură și, mai ales, ca mulți adolescenți, trece printr-o perioadă de negare și de nonconformism. Și te-a ales pe tine țap ispășitor.

— Nu-i săptămână-n care să n-o văd; o iubesc; cred, sper, că nu-i lipsește nimic.

— În acest «sper» simt o nuanță de dubiu. În sinea ta, cred că te-ndoiești că nu-i lipsește nimic. Și dă-mi voie să-ți traduc acest dubiu: în gândul tău, îți spui, bine-nțeles, că ce-i dai tu ei, împart eu cu cealaltă, cu cea din flori. Nu-i așa? Vreau să știi că tot ce prisosește din stricta ei întreținere, a Mariei vreau să zic, depun pe-un cec, pentru ca-n momentul când i-or trebui banii ăștia, să-i aibă.

— Ai putea s-o-mbraci mai bine.

— E-mbrăcată decent, cum trebui’ să fie o fată de vârsta ei. Nu vreau să capete gustul boarfelor, să devină «borfomană», cum zice ea. Nu-i cu nimic mai prost îmbrăcată decât mine, iar eu sunt adultă, nu mai cresc. Vreau să știe să cântărească banul, să aibă mentalitatea unui om care trăiește dintr-o suma fixă. Eu trăiesc ca toți oamenii din categoria mea. Dar nu boarfele-i lipsesc ei.

— Sunt sigur c-ai să spui ceva care să mă acuze.

— Nu-i vorba nici de acuzat, nici de scuzat. Numai că, vezi, copiii de părinți despărțiți sunt cu părintele «lipsă» ca nevestele de navetiști: fiecare cu viața lui. Eu te-nțeleg. Eu am ajuns la vârsta când înțeleg orice, dar nu-i poți pretinde nimănui să fie gata-nvățat de când se naște. La copiii cu părinți despărțiți apare totdeauna un dezechilibru, mai grav sau mai puțin grav, ca-n cazul Mariei: copiii ăștia n-au o idee clară despre ce este o familie. Nici eu, de altfel, dacă stau bine să mă gândesc, n-am avut o idee limpede-n privința asta. Cred totuși că-n mintea mea lucrurile erau mai clare decât într-a Mariei. Eu știam că n-am tată. Știam că el murise pe front și că niciodată n-am să am tată. Și n-am suferit afectiv de lipsa asta, fiindcă eu nu l-am cunoscut pe Tata. Am suferit, când mi-am dat seama, social, ce dezarmat e un copil când n-are un bărbat în spate. Dar afectiv nu puteam suferi după ceva ce nu cunoscusem. Mie n-avea cine să-mi tulbure apele. Maria însă – cum spune ea, în glumă, dar nici nu-și dă seama câtă dreptate are – este o semi-orfană.

— Am impresia că ai fi preferat să fie orfană de-a-devăratelea, zise el cu-o ironie pe care-o dorea benignă.

— Eu? încerc să-ți explic ce se-ntâmplă cu ea. Pentru ea e mai bine să aibă un tată, scriitor cunoscut, cu un statut social… decât să aibă doar mamă: o obscură doctoriță de laborator…

— Cum are cealaltă.

— Exact, cum are cealaltă! Cealaltă are însă un statut sufletesc cert: ea n-a avut, n-are și n-o să aibă niciodată un tată. Eu sunt unicul ei părinte, așa cum a fost Mama pentru mine. Sper să nu simtă lipsa asta niciodată. («Ce-o fi vrând Pavel?».) Mariei însă tu îi lipsești. Nici nu te-ar iubi… nici nu te-ar urî… nici indiferent nu i-ai devenit.

— Cum ți-am devenit ție…

— Eu am o putere de-a mă vindeca, o putere ca șopârlele. Le rupi coada, ele trăiesc mai departe. N-am fost în viața mea bolnavă în afară de bolile copilăriei și de-o gleznă luxată. («Ce fericită m-a făcut glezna asta. Mi-aș fi scrântit toate-ncheieturile cu mâna mea numai să…».) Nici Mama n-a fost. Am să mor probabil ca ea, repede și fără să sufăr. Cel puțin îmi place să sper.

— Hai să nu mai dramatizăm.

— «Hai să nu mai dramatizăm»! Ce convențional sună vorbele astea! Și despre ce să vorbim? De fapt, afară de ce o privește pe Maria…

— N-avem ce ne spune, nu-i așa?

— Chiar așa! Ce să ne spunem? Oamenii despărțiți n-au prezent, nici viitor comun. Ei au numai un biet trecut din care, dacă-l tot pigulesc și-l tot vântură, în loc să-l lase să-și doarmă somnul, fac un venin al prezentului. Și de venin nu duce nimeni lipsă… Mie mi-e foame, dacă vrei să mănânci din chiftelele și din piureul făcut de Maria, poftim, dacă nu, așteapt-o, fă ce vrei. («Doamne, de ce-o fi telefonat Pavel?».)

Sună din nou telefonul.

— Alo, da, doamnă. Mi-a spus Maria, dar am uitat, nu vă supărați… Da, e unul dintre cei mai buni chirurgi din generația mea, aș îndrăzni să spun chiar cel mai bun… îl cunosc, am fost colegi de grupă… Cum să nu… O clipă numai, să scriu în carnet…O-lim-pi-a Ma-te-es-cu. Bun. Mă duc chiar mâine dimineață… Aha… un coleg în trecere prin București, el le-a pus… Bun… Sărut mâna…

— Am lichidat și cu H. B.-urile.

— Cu ce?

— Cu haș-beu-rile, care nu reprezintă simbolul vreunui vaccin sau al vreunui ser, ci se traduce prin «hoaște bătrâne» zise și «haș-bilici», cum le-a botezat fiica noastră comună pe «tinerele» mele vecine, pe care nu le are la inimă.

În timp ce dădea aceste explicații filologice, Sânziana îi oferi fostului ei soț un scaun la masa din bucătărie, iar ea se-așeză-n fața farfuriei întinse, pusă peste un șervet imprimat cu fructe.

— Nu vrei o chiftea?

— Aș bea ceva.

— «Cico» sau «Pepsi», altceva n-am. Băuturi bețive nu se beau în casa asta decât din an în paști. Adusese Tudor niște coniac, dar l-a băut tot el, pe tot.

Numele lui Tudor nu-l binedispuse defel pe Alexandru.

— Anul ăsta am vrut să vin la 24 iunie pe-aici, dar mi-ai spus că nu ești acasă.

— De 24 iunie?

— Da, de ziua ta. Sânzienele, sânzienii, Sanctus Joannes. Dar ai spus că nu ești acasă.

— Nici n-am fost. Am mâncat cu fetele-n oraș. Mi-a spus Maria că-mi taie mâinile dacă spăl vreo farfurie de ziua mea. Și dac-aș fi fost acasă crezi că trebuia chiar să vii?

— Sânziana, ori de câte ori fac o tentativă de-a stabili niște relații… umane între noi, o respingi. Nu suntem nici primii, nici ultimii oameni care se despart. La urma-urmei, ne-am despărțit foarte civilizat.

— Ce e drept, nu ne-am azvârlit cu oalele-n cap… Numai că motive pentru care să ne mai vedem… Afară de Maria, «motiv» obligatoriu, ce mai avem de-mpărțit?

— Crezi că le dai un exemplu bun cu flori, cu…?

Și, uitându-se la brățara Sânzienei, Alexandru atacă brusc subiectul care-l râcâia pe suflet de când intrase-n casă, trecând peste întrebarea fostei lui neveste, căreia i se opri chifteaua-n gât. Altădată, l-ar fi poftit pe ușă-afară pentru asemenea indiscreție, acum însă, într-o dispoziție generoasă din pricina dragostei pentru Mircea, neliniștită de telefonul lui Pavel și copleșită de amintirea lui Nini Naiculescu, pe care-a doua zi prietenii aveau să-l pomenească, îi răspunse lui Alexandru cum ar fi răspuns oricui i-ar fi pus o astfel de întrebare.

(«„La-nceput ai să-l urăști, ai să-l scoți din rândul oamenilor, pe urmă, are să-ți devină indiferent și n-ai să mai cheltuiești niciun sentiment pe el, și mai pe urmă, ai să te uiți la el cum de fapt trebuie sa ne uităm la fiecare semen al nostru când începem să-l considerăm prin prisma unui singur sentiment: înțelegerea”. Măicuța mea dragă, totdeauna ai avut dreptate».)

— Dacă te-ar auzi cineva, ar zice că te porți ca un bărbat gelos. Alexandru păli atât de tare că, un moment, Sânziana se gândi că i se făcuse rău. («N-ai învățat nimic de la „marea vedetă”, mare, într-adevăr, în viața ta n-ai să știi să ascunzi ce simți».) Eu însă știu că nu poate fi vorba de-așa ceva și de-asta am să-ți răspund ca unui părinte îngrijorat de educația copilului său, educație pe care n-are timp s-o supravegheze. Așadar: n-ai niciun motiv să fii neliniștit de «exemplul» pe care li-l dau fetelor mele, din care una e și a ta. Nu văd la mine decât o viață de om cinstit și-atât. În casa asta în afară de nenea Daniel, de nenea Matei și de Tudor, nu calcă decât rar picior de bărbat, și atunci, en tout bien, tout honneur. Nu merg nicăieri fără Maria vorbesc de câte-un spectacol la care mă mai duc din an în paști, că de vizite… Dumnezeu cu mila… Iar ea nu face un pas pe care să nu i-l știu. Mulți părinți ar vrea să aibă un copil ca ea. Fata asta-n viața ei n-a luat o meditație și-a fost și este printre cei mai buni copii dinclasă. De când cu moda meditațiilor, bagă părinții mii, zeci de mii, în fundul copiilor și de multe ori degeaba. Când am vrut să ia niște lecții suplimentar la engleză mi-a spus: «Mi-a dat statul cap să-l folosesc; într-o lună, îți promit să fiu prima la engleză». Și este. M-ajută cât poate, nu cere nimic mai mult decât îi dau eu; pentru fiecare leuț se justifică. E un copil bun, înțelegător și echilibrat. Și pe lângă toate astea care sunt prețioase pentru ea, ceva tot atât de prețios mai ales pentru mine: mă iubește.

— Dar te și respectă?

— Mă respectă, poți să fii sigur. De altfel, nu iubești cu-adevărat decât pe cine respecți… Dar nu ți-am răspuns la-ntrebare. Să știi că florile și… sunt ceva cu totul întâmplător și chiar dacă n-ar fi… Maria nu mai este copil. E-n stare să-nțeleagă lucruri pe care nu le vede și despre care nu vorbim. Ar fi fericită să primesc în fiecare zi flori și mai ales să știe că mă iubește cineva pe care l-aș iubi și eu. Dacă un om deștept, frumos, cunoscut, prin nu știu ce minune, m-ar lua-ntr-o zi de nevastă, nu știu cât de… fericită aș fi eu, ea însă nu și-ar mai încăpea-n piele. N-am să uit cum arăta când am ținut anul trecut o comunicare la congresul de microbiologie. Nu trăia, plutea. Toată lumea a felicitat-o. Pe scările Institutului, mi-a șoptit la ureche: «E cea mai frumoasă zi din viața mea. N-am fost niciodată atât de mândră». Și-a-nceput să plângă. Am mai coborât câteva trepte și mi-a șoptit iar la ureche, de data asta cu un glas mic, în care se-adunase toată părerea de rău din lume: «De ce n-a trăit și Bunița să te vadă?». Și-am început să plângem amândouă, și-atâta am plâns că nu știau colegii ce s-a-ntâmplat cu noi de nu mai apăream la C.O.Ș., unde s-a dat o masă cu toți participanții.

Sânziana-și șterse două lacrimi cu degetele, sperând să le facă neobservate. («Când am să-nvăț să vorbesc despre tine, Mamă, fără să plâng?».) Își drese glasul, oftă, și i se-adresă lui Alexandru pe-un ton de constatare:

— Pentru un părinte nimic nu este mai important decât să fie iubit de copilul lui. Dacă nu știi să-l faci să te iubească – e o cauză pierdută. Eu n-aș vrea de la fetele mele decât să mă iubească așa cum am iubit-o eu pe Mama. Acum, când am copii, îmi dau seama cât am iubit-o pe Mama.

*

«Ce copil n-ar fi iubit o asemenea mamă? Un om de-o cinste ireproșabilă, de-o tenacitate și de-o răbdare cum eu, cel puțin, n-am mai văzut: dreaptă, înțeleaptă, blândă, și frumoasă, și-nvățată. O țărancă învățată, învățată cum numai țăranul cu mintea lui proaspătă și avidă poate-ajunge. Eram gelos că Sânziana o iubea mai presus de orice. Iar eu aș fi vrut… Eram umilit de știința ei și, ca un prost, mă ofensau observațiile pe care mi le făcea, în loc să fi deschis ochii și să fi ciulit urechile să-nvăț de la ea. Și Sânziana, crescută de-asemenea mamă, știa mai mult decât mine… și asta mă irita. Mă irita că-n sinea lor mă judecau… și că nu mă socoteau la-nălțimea lor. Aș fi vrut ca soacră-mea să mă admire, și mă admira. Dar eu aș fi vrut – fără nicio rezervă. Aș fi vrut să mă găsească perfect. Când îmi bătea la mașină, îi acceptam toate sugestiile. Cum mi-a devenit soacră… parcă mă pișcase strechea. Când mi-aduc aminte de „pontifus maximus”… Și pe lumea cealaltă o să-mi fie rușine. Parc-o aud, cu vocea ei care știa atât de bine să fie neutră când spunea un lucru neplăcut sau grav: „S-a strecurat o greșeală: este pontifex nu pontifus”, iar eu – cocoșul nătărău care se crede mai presus de toate orătăniile fiindcă se poate cocoța pe gard, am găsit o explicație „genială” pentru ignoranța mea. „Nu e o greșeală de tipar; eu îl simt altfel pe pontifus, mai expresiv mai cuprinzător, așa că-llas cum este”. „În cazul ăsta și șușă trebuie să ți se pară mai cuprinzător decât șosea”, a zis ea, și-atât a fost. Din ziua-aceea, nu i-am mai dat să bată nimic la mașină. Cel mai mult din firea ei mă supăra lipsa de reproșuri. Niciodată niciun reproș. Mi-era groază, pur și simplu, să-i spun că mă despart de Sânziana, mai groază decât să-i spun Sânzienei. După ce mi-am luat inima-n dinți și i-am spus, ea, ca și când ce auzise era lucrul cel mai obișnuit, mi-a răspuns: „M-așteptam… de vreo… șase luni. Ți-aduci aminte ce ți-am spus când mi-ai cerut-o pe Sânziana?… Să-ți spun eu. Ți-am spus: Nu vă potriviți și s-ar putea ca mai curând sau mai târziu să vă dați seama de lucrul ăsta. Eu cred că nu faceți bine… Și ți-am argumentat și de ce! Acum nu mai are nicio importanță. Important este că Maria are să fie un copil cu părinți despărțiți. Te-ai gândit bine? Sigur că te-ai gândit, dar, pentru moment, asta nu ți se pare mare lucru. Îmi fac încă o datorie: te previn că dacă cine știe cum, vreodată – acum ai să spui un ’nu’ categoric – dacă vreodată, că nimeni nu-și știe de la-nceput toate cărările vieții – dacă vreodată ai vrea să te-mpaci cu Sânziana, așa ceva nu se poate. O cunosc atât de bine că aproape știu și ce ți-ar răspunde. Dar, mă rog… să lăsăm pronosticurile. Vreau să-ți mai spun ceva și cu asta, ce v-o da Dumnezeu fiecăruia. Faci o mare greșeală. Dai mălaiul din mână pe vrabia de pe gard. Dragostea vine și trece. Căsătoria e o instituție, iar lumea e nesfârșită: posibilități de combinări, câte clipe are viața. Sânziana, pe lângă alte calități, are una care astăzi ți se poate părea fără importanță, dar pe care s-ar putea s-o regreți: are o mare capacitatea de a tolera defectele. Și încă o calitate, cea mai mare, cea mai profundă: e un om al datoriei, nu pune niciodată plăcerea înaintea datoriei: ’Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să moară’”, încheiase ea cu un citat, ca să atenueze tonul grav al monologului pe care-lrecitase-n fața mea. Câtă dreptate a avut… Am dat un om al datoriei pe-o colecționară de plăceri…».

*

Tăceau de câteva minute, fiecare cu gândurile lui.

— Să-mi fie de bine, zise Sânziana, ca să curme într-un fel tăcerea, în timp ce-și strângea farfuria și tacâmul pe care le puse-n chiuvetă și lăsă apa să curgă un pic peste ele.

— Hai să mergem în sufragerie că vreau să-mi croiesc ceva și am nevoie de-o masă mare.

În trecere, luă din dulapul de pe culoar un pachet ambalat într-o hârtie a magazinelor «Romarta». Lăsă pachetul pe servantă, în sufragerie, și se duse-n camera ei, după cutia de lucru. Dădu cu ochii de crizantemele care stăteau răsfirate-n mijlocul patului ca un evantai pufos, imens. Luă un vas din vestibul, se duse-n bucătărie, îl umplu cu apă, se-ntoarse-n cameră și așeză florile cu grijă, preocupată să le-mbine cât mai armonios culorile. («Dragele mele, iubitele mele, iertați-mă că v-am lăsat atâta vreme fără apă, dar a năvălit trecutul peste mine. Voi nu știți asta…Ce-o fi cu Pavel? În viața mea n-am fost mai neliniștită…».)

În sufragerie, îl găsi pe Alexandru-n picioare, uitându-se prin fructiera așezată-n mijlocul mesei, pe un petec rotund de țesătură aurie – căci se uita prin ea și nu la ea. Acest obiect, o imensă cupă suprapusă unei cupe mai mici, răsturnată, în chip de picior, îl fascinase totdeauna.

Privită pe dinafară, fructiera părea o lume submarină încremenită, în care nimic nu era formă sau culoare precisă. Valuri verzui, violacee, gălbui, sângerii, se topeau unele-ntr-altele, pentru a se despărți apoi într-o profuziune de franjuri, de aripi,de nervuri, de lamele ale unor plante sau ale unor animale fabuloase, ori forme ale materiei de dinaintea-mpărțirii pe regnuri. La bază, într-o cută a lumii aceleia haotice, se rătăcise o semnătură caligrafiată copilărește: Gallé.

(«Câtă artă într-o sticlă. Pe care-o faci țăndări dintr-o mișcare neatentă».) Gratuitatea acestei mari investiții îl tulbura. Sânziana îi întrerupse meditația. Cu mâini atente, ca și când ar fi umblat cu o bombă, ea luă vasul și-l băgă în servantă, încuindu-l cu cheia.

*

Sânziana le explicase fetelor ei că vasul acela era lucrul cel mai prețios din casa lor, că el costa o «avere», iar ele n-aveau voie să-l atingă, drept care Maria și Ana îl ocoleau aproape superstițios. O colegă de laborator, cu care lucrase-ntr-o după-amiază la niște coeficienți, prețuise gallé-ulla 15.000 de lei «pe puțin», ceea ce pe Sânziana n-o tulburase deloc; în schimb, cifra făcuse mare impresie asupra Mariei.

— Auzi tu, «Falfabeta»? 15.000 de lei! Știi tu ce-nseamnă asta?

— Un număr de casă? o-ntrebase la rândul ei «Falfabeta», duios neștiutoare-ntr-ale cifrelor.

În ochii Sânzienei, lucrurile aveau valoare prin frumusețe, deși frumusețea și prețul se află de multe ori într-o interdependență justificată. Pe lângă frumusețe, vasul avea o valoare afectivă deosebită pentru Sânziana. El era – împreună cu-o cruciuliță de aur cu lănțișorul ei, pe care Sânziana le scotea de la gât numai la baie și la mare, darul pe care i-l făcuse ei de botez «Nașa-mare», coana Luxița Bantaș, bunica profesorului Daniel Șerban, «nenea Dal», străbunica lui Tudor Șerban, nașă din neam în neam a familiei Sânzienei dinspre mamă.

«Sânziana, tu și cu Smaranda sunteți finele mele cele mai dragi, și am de unde-alege, că n-or face-un regiment finele mele, dar o companie tot fac», zicea «Nașa-mare», căreia toți cei apropiați îi spuneau – de la treizeci și cinci de ani, de când se făcuse soacră – Coana-mare. Coana-mare-și scandalizase familia – mai precis pe fiică-sa, Luța, pe gineri-său, Sică Șerban, și pe nepoată-sa, Marie-Jeanne («scandalizabilii, mimozele senzitive ale neamului», cum îi lua Coana-mare peste picior) – cu-asemenea risipă-n niște vremuri atât de tulburi, ca anul ’40. În timp ce fiică-sa, Luța Șerban, scotocea toată casa până s-aleagă lucrul cel mai nefolositor, cel mai prăfuit sau cel mai urât ca să-l dea-n dar – în împrejurări asemănătoare, Coana-mare cumpăra sau alegea ca pentru sine: «Ori dai ori nu dai. Adică să-i dau altuia ce nu-mi place mie? Niciodată! Dac-o fi, Luțo, mamă, să sărăcim, să știi că nu dintr-asta o să ni se tragă», își liniștise ea fiica în legătură cu darul destinat fină-sii Sânziana. «Fără gallé tușesc, țărancele, că la neamul lor de la Cernați numai galeuri or fi avut!» îi răspunsese, ca argument suprem împotriva unei asemenea risipe, coana Luța. «Tocmai că n-au avut – să aibă», pusese Coana-mare punct discuției.

*

Sânziana șterse masa de sufragerie cu o cârpă de finet, și-ntinse pe ea un bucle de-o culoare greu de definit: bătea-n negru, în maro, în verde și-n… vișiniu totodată.

— Frumoasă țesătură! zise Alexandru. Cât costă?

— 250 metrul. Chinezească; cică e lână pură.

— Ce vrei să faci din ea? continuă Alexandru s-o-ntrebe, uitându-se cum Sânziana scotea dintr-o cutie de lemn natur, cu o semilună-ntr-un colț, un caiet, un metru și-o cretă de croitorie.

— Palton.

— Și de ce ți-l faci singură? Nu ți-e greu?

— Greu, ușor, scutesc 1.000 de lei, adică exact ce-mi rămâne-n mână la o chenzină, de la Institut; dacă mai pun și ce iau de la Policlinica mea cu plată – o treime din ce câștig într-o lună. Și Policlinica azi e – mâine poate să nu mai fie.

Alexandru se gândi la braitșvanțul și la vizonul Danei: 90.000 de lei. («Un chilipir, fiindcă i le-am luat cucoanei pe-amândouă deodată».)

— Când ai învățat să-ți coși? încercă Alexandru să pună capăt comparațiilor care-i trezeau un sentiment de culpă și de revoltă. («Ca-n romanele gen Dramele Parisului – una bună și econoamă, alta a dracului, risipitoare etc. etc.», își echilibră el starea de spirit.)

— Știu să cos de când eram mică și le făceam rochii păpușilor. Pân-acum doi ani, îmi lucra Mama, acum însă… E singura posibilitate de-a fi cât de cât în pas cu moda, cu mijloace modeste. Mi-aduc aminte cum zicea Coana-mare…

— Cine?

— Nașa-mare, bunica lui nenea Daniel.

— A, da!

— «Când s-a terminat cu boieria mi-am spus: „Madam Bantaș, dacă nu vrei să umbli ca pozele din cimitir, apucă-te și-nvață croitorie”». Așa și eu. Dac-am s-aștept să-mi cos la marile case o să m-apuce bătrânețea.

Sânziana măsura, trăgea semne cu creta, înfigea bolduri, lua seama atent materialului și iar măsura.

*

«Poți să-i dai unei femei luna de pe cer și tot te-nșeală. Sânziana m-o fi-nșelat? Parcă n-aș crede. Oricum, n-am simțit. Dac-am fi rămas împreună, poate că și ea… Dar sunt sigur c-ar fi fost altfel… Cu perdea. Socotindu-se vinovată, nemaiștiind ce să facă și cum să-mi intre-n voie. Pe când asta… asta se poartă ca românul când are amantă: totu-i pute-acasă, începând bine-nțeles cu mine. „Are de studiat, are de repetat!” – motiv foarte bun ca să dormim în camere separate. Lipsește de-acasă cât poate. Cu tipu’ ăsta, ultimul – ultimul, vorba vine – nu se ferește nici pic. Îmi vine s-o omor. Nu mai are nevoie de mine. E lansată și răslansată. Frate-său a plecat. Maică-sa și guvernanta văd de casă și de copil. Mă-sa are bani căcălău, o casă pe care dac-ar vinde-o, cu lucruri cu tot, nici cu 3.000.000 n-ar fi plătită. Bijuterii – o casetă. Îi lipsea un nume impus, când ne-am luat. Chiar m-o fi iubit? E-atât de mare actriță că nu era cine știe ce să-mbrobodească și pe altul mai… nu numai pe mine. Și, totuși, atunci m-a iubit. Iar acum i-a trecut. Sunt oameni care nu prelungesc o legătură dincolo de iubire. Dar eu o mai iubesc? Mie mi-a trecut înaintea ei, dar mă fascina actrița: rampa, afișele, pozele, strălucirea. Pe Sânziana cred că n-am încetat nicio clipă s-o iubesc. Altfel de ce-aș fi fost și de ce sunt mereu gelos pe ea? Dacă mă-ntorc la Sânziana, mă-ntorc cu mâinile-n sân. Ca să iau ceva-napoi de la Dana ar trebui să mă țin de niște procese, care-ar dura pân’ la moarte. Ce să-i iau înapoi? Blănurile, bijuteriile, călătoriile, tablourile? Fiindcă toți banii mei pe ele s-au dus. Casă n-am cumpărat, că avea; ceva la munte, la mare – nu, fiindcă aveau ei vila de la Sinaia. Blănuri, bijuterii, argintărie avea, dar nu-i strica să mai aibă. Cred c-ar răsufla ușurată s-o las. M-ar fi lăsat ea mai demult, dar nu vrea să-și ia răspunderea despărțirii. Să divorțez eu – asta vrea! Dacă divorțez – îi fac jocul, dacă nu divorțez… Dar cât am să pot s-o duc așa? Într-un hal de nervi, că mă mir că nu plesnesc? Până când?».

*

— Acum ne putem apuca de croit, zise Sânziana, și vârî foarfeca într-o margine a stofei.

În timp ce ea, numai ochi, tăia pe liniile trasate cu cretă și-nsemna pe dos niște litere, de teamă să nu-ncurce bucățile, iar Alexandru-ntorcea pe toate fețele aceleași gânduri care-l întăreau în intenția de-a se-mpăca aici și de-a pune cruce dincolo («ce? nu s-a mai văzut?»), dinspre intrare se-auziră glasuri de copii care strigau din răsputeri «dii, căluțule, dii!».

Ușa sufrageriei se deschise la perete și apărură doi «căluți»: Maria și doctorul Tudor Șerban, fiecare cu un călăreț în cârcă. Maria – cu un băiețel brun cu părul numai inele. Tudor Șerban cu o fetiță șaten-deschis, aproape blondă, grăsuță, cu ochi albaștri-albaștri. «Căluții» încordară gâturile, scurmară covorul cu copita, scoaseră un «mihoho» la unison și-și depuseră jocheii-ntr-o berjeră.

— Sărut mâna, doamnă doctor, vă salut, domnule.

— Servus, spuse Sânziana ridicând doar o clipă ochii spre nou-sosiții.

— Haute couture! Să ți-l prezint pe fiu-meu, domnul Șerban Șerban, i se adresă Tudor lui Alexandru Bujor.

Între timp, îi întinse Sânzienei o plasă cu ceva destul de voluminos înăuntru.

— Asta ce-o mai fi? întrebă Sânziana cântărind plasa în mână.

— Un crap exotic, din Orientul îndepărtat.

— Înțeleg că mâine trebui’ să te invit la masă…

— Vai, doamnă… ni cette indignité! Cum mă puteți bănui?

— Ce vrei să fac din el? întrebă mai departe Sânziana, în timp ce-și aprecia opera croitoricească.

— Păi, mă gândeam că burta o frigem pentru ăștia mici, iar noi, adulții și adolescenții – și cu un gest plin de deferență o arătă pe Maria – noi trei, un borșic cu leuștean și-o plachiuță.

— Cum vrea clientul! zise Sânziana, și-și adună metodic bucățile paltonului, le-mpachetă și le duse-n dulapul de pe culoar. Zăbovi acolo, rânduindu-le.

*

De când îi știa, Alexandru simțise o adevărată aversiune față de toți membrii familiei profesorului Șerban, aversiune pe care, la o analiză rece, își dădea seama că acești oameni n-o meritau deloc, dar pe care el, fire pătimașă, nu reușea nici pic să și-o domolească. Deși, chiar față de el însuși, nu-i venea să recunoască acest lucru, ceea ce-l scosese totdeauna din sărite în privința lor era că nu le putea reproșa altceva decât locul pe care-l ocupau în viața și-n sunetul Sânzienei. Aerul acela de familie pe care-l avea Sânziana-n mijlocul lor sau cu fiecare dintre ei în parte. «Sunteți prietene cu ei din snobism, fiindcă sunt boieri». «Ei sunt familia noastră. În viața mea nu m-am gândit că sunt boieri și că noi suntem țărance. De când mă știu pe lume, cu ei mă știu. Mi se pare-atât de ciudat ca cineva să creadă așa ceva despre mine și despre Mama; noi și snoabe…», îi răspunsese Sânziana foarte mâhnită.

Luptând pe două fronturi, o dată, când profesorul Șerban îi povestise de când se cunoștea el cu Smaranda, mama Sânzienei, și cât de prieten fusese cu doctorul Gheorghe Hangan, aflând un prilej atât de bun să-și descarce direct resentimentele și-n tabăra «boierească», Alexandru îi spusese profesorului că-nțelegea prietenia asta, dat fiind că «țăranii s-au socotit totdeauna onorați de, hai să-i zicem, prietenia boierilor».

«Pe vremea noastră, a părinților Sânzienei și-a mea, se făceau mai puține separări – ca să nu le zic discriminări – generalizatoare. Dar dacă e vorba să generalizăm, să știi că te-nșeli asupra țăranilor: nimeni nu e mai selectiv, mai exigent și mai circumspect în relațiile cu oamenii decât țăranul. Nu dă buzna cu prietenia peste nimeni și mai ales peste cine nu-i de-o seamă cu el. Pe țăran nu-l onorezi tu cu prietenia, te onorează el pe tine, după ce te-a cântărit pe balanță de bijutier. Am câștigat cu greu prietenia lui Gheorghe și-a Smarandei și dac-am păstrat-o îmi place să cred c-am meritat-o. Prietenia, dragostea șterg barierele de clasă. Nevastă-mea e fată de-nvățători de țară, prietenii mei cei mai buni au fost Gheorghe Hangan, băiat de țărani din Moldova, și Iancu Stein, băiatul unui tinichigiu ovrei (mort în războiul din ’16) și-al unei lenjerese, cu dugheană-n Dudești. Noră-mea cea mare, Myriam, e fata lui Iancu Stein și-a Marioarei, iar Marioara e fata lui nea Ghiță Opran, cârciumar din gura Oborului. După cum vezi, și „boieria” și „rasele pure” sunt niște corcituri. Și-acum, că ți-am expus „arta mea poetică”, să mă mai duc și-acasă», zisese profesorul Șerban, fără să se-arate ofensat de observația lui Alexandru Bujor.

O măciucă fiind însă prea de-ajuns la un car cu oale, din ziua aceea, familia Șerban își retrăsese «ambasada», fără proteste și fără declarații, de pe teritoriul lui Alexandru Bujor, rămânând mai departe în aceleași relații de prietenie cu Smaranda și cu Sânziana, continuând să se vadă la Smaranda, și chiar la Sânziana acasă, când intransigentul și susceptibilul stăpân era absent sau, de cele mai multe ori, la profesor acasă, unde Alexandru, fără măcar să mai invoce vreun pretext, nu răspundea nici unei invitații.

Tudor Șerban nu-i făcea de data asta lui Alexandru mai multă plăcere decât i-ar fi făcut altădată. Pe-atunci, Alexandru ar fi găsit un cuvânt cu care să-i scurteze vizita-n casa lui. Acum, acel cuvânt nu putea decât să scurteze propria vizită în casa altuia, căci, de la despărțire, Sânziana instituise un regim în care nu-ncăpea nici o-ndoială că-i tăiase lui Alexandru orice drept la ea în casă. La-nceput, pe când trăia Smaranda Hangan, Sânziana nu se-arăta la nicio vizită a lui Alexandru. După ce maică-sa murise, îndată ce problemele «tehnice», legate strict de creșterea Mariei, erau epuizate, Sânziana, fără alt preambul, îi spunea fostului ei bărbat «la revedere, am treabă». Astăzi, Sânziana i se părea lui Alexandru în duși nesperat de buni în privința lui, ocazie de care trebuia să profite pentru testările preliminare propunerii de reconciliere. Și-apoi, timpul trecând, parcă și antipatia lui față de Tudor, că – de ce n-ar fi recunoscut-o? — el îi era de departe cel mai antipatic dintre Șerbani, se mai tocise. De fapt, antipatia nu era decât o etichetă sumară a sentimentelor pe care i le inspira Tudor. Dacă l-ar fi situat pe Tudor Șerban într-un context neutru n-ar fi știut ce cusur să-i găsească. Deștept, cu o replică neașteptată, cel mai imprevizibil om din câți cunoștea – sub acest aspect – fără ifose, deloc ostentativ, unul dintre puținii oameni care de dragul de-a nu jigni pe cineva înghițea un cuvânt oricât ar fi fost el de spiritual, sobru și serios, sub aparența unei binevoitoare nepăsări, informat în domenii diverse, citit și sensibil, om de cuvânt și de caracter, Alexandru n-ar fi avut ce să-i reproșeze. Dar Tudor nu-i apăruse niciodată-ntr-un context neutru, ci-n «contextul Sânziana», în care Alexandru se simțea vioara a doua. Cunoscându-se de când erau pe lume, colegi de grupă la facultate, medici în același spital, Tudor și Sânziana fuseseră, fără să vrea, martorii acelorași întâmplări și cunoscuseră aceiași oameni; iar ceea ce-i apropia mai mult decât toată aceasta viață-n comun erau părerile și reacțiile lor.

Același stimul le declanșa amândorura același efect. De câte ori își azvârleau o privire sau făceau o aluzie la care mai totdeauna se porneau pe râs, le tălmăceau pentru cei din jur, ceea ce nu-i micșora lui Alexandru starea de iritare, căci codul dintre Sânziana și Tudor, chiar explicat, avea subtilități fără cheie, rămânând mai departe un cod care pe el îl excludea. Stării pe care i-o provoca Tudor Șerban îi corespundea de fapt noțiunea de neacceptare, de neacceptare într-un club închis. Iar viața Sânzienei ar fi trebuit să-nceapă cu el și să continue numai cu el, cu Alexandru. Deși era sigur că Sânziana și Tudor nu se iubiseră, pe nimeni nu fusese și nu era mai gelos Alexandru decât pe Tudor. Acum, se uita la prima lui nevastă, la Tudor, la fiică-sa, Maria, și la cei doi copii care-și șușoteau ceva la ureche, așezați unul lângă altu-n berjeră, ca la niște personaje literare.

Înalt și suplu, cu un mers de o mare eleganță, fără să pară studiat – și nici nu era – cu un chip prelung cu trăsături armonioase și subțiri de parcă erau tăiate din brici, foarte brun, cu niște ochi în care pâlpâia tot timpul o ironie blândă, cu o voce baritonală și cu o dicție perfectă, Tudor Șerban era un bărbat în stare să incite curiozitatea.

«Parcă azi îl văd prima dată», își spuse Alexandru. Se gândi să și schimbe câteva cuvinte cu dânsul.

*

— Numai pe băiețelul ăsta-l ai? i se adresă el lui Tudor.

— Pentru moment… ce-o fi mai târziu, om mai vedea.

— Pentru asta e nevoie și de acordul nevestei… ea ce mai face?

— Presupun că bine, îi răspunse Tudor și dându-și seama că răspunsul ăsta sibilin nu-i lămurea lui Alexandru Bujor ce se-ntâmpla cu fosta doamnă Șerban, Tudor continuă.

— Acum un an ne-am despărțit, adică ea m-a lăsat în «favoarea» unui chirurg care-a operat-o pe maică-sa, adică pe fosta mea soacră. Un chirurg foarte bun, 43 de ani, casă, mașină «Ford Capri», covoare, argintărie, mobilă «stil», clasici pe pereți, plecări multe-n străinătate, mă rog, tot ce nu-i putea oferi un hematolog. (La aceste cuvinte, Tudor își duse arătătorul la piept, ca să nu fie niciun dubiu cu privire la identitatea hematologului.) Dragă domnule, ce să-i faci, așa e-n viață: ca-n romane!

De data asta, i se aprinse-n ochi o lumină jucăușă.

— La urma urmei, de ce să n-o recunoaștem? Chirurgii sunt vedetele medicinii, dar nu-i nimic, noi să fim sănătoși.

*

Cu toate că lui Tudor Șerban nici prin gând nu-i trecuse să facă vreo aluzie răutăcioasă vorbind de «vedete», fiindcă nici față de cine-i era profund antipatic nu-și schimba comportamentul discret, rezultat al unei mari înțelegeri față de oameni și-al unei educații desăvârșite, cu toate astea lui Alexandru Bujor i se păru că «piatra» asta nu fusese azvârlită la-ntâmplare.

În atitudinea și-n privirea lui Tudor – acum se uita drept în ochii lui Alexandru – nu se citea nicio intenție de ofensă. «Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez când vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm și ne dăm informații meteorologice», îi spusese o dată Sânziana, la-nceputul căsătoriei lor, când el îi reproșase purtarea, prin purtare-nțelegând cuvintele pe care le spusese, într-o vizită la niște «obligații» de-ale lui. «Ce, nu poți să-ți ții gura? Ce trebuie să-ți spui tu părerea? Crezi că fără părerea ta, ăștia nu puteau trăi? Te trezești toot dâând din gură!», îi spusese el atunci. «Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc cum aș vorbi cu mine. Iar cu lume-n general ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gândești?», constatase ea pe un ton plin de amărăciune. «Pe lumea asta, nu poți avea numai prieteni, trebuie să mai menții și niște relații și nu-ți deșerți sacul față de niște oameni pe care nu-i cunoști», încercase el să mai îndulcească tonul conversației, fiindcă, deși fire nestăpânită, și brutală, după fiecare asemenea schimburi de păreri cu Sânziana, își dădea seama că greșise măcar tonul dacă nu și conținutul enunțurilor lui moralizatoare. În urma unor asemenea schimburi de păreri, Sânziana luase hotărârea nu numai să nu-și mai spună nicio părere, dar nici să nu mai ducă în prezența lui Alexandru vreo conversație oricât de banală. Dacă erau invitați undeva, de cum treceau pragul, Sânziana-și căuta o ocupație care s-o scoată complet din atenția musafirilor. Se retrăgea lângă o bibliotecă, se uita la cărți, le răsfoia sau o ajuta pe gazdă, schimbând cu ea anodine rețete culinare, păreri despre-ngrijirea copiilor și oricum nimic care să se ridice deasupra acestui nivel. La orice tentativă de prietenie din partea cuiva, ea rămânea pe poziție defensivă, nedepășind faza «doamnă», «domnule».

Când aveau ei invitați, ea-și găsea tot timpul ceva de lucru la bucătărie, sau cu Maria, încât mai mult de «bună seara» la venire și la plecare nu le spunea. Nu era de mirare că printre amicii lui Alexandru, sau care se făceau că-i sunt amici, unii o considerau pe Sânziana «o fire foarte-nchisă», iar alții îi puneau inteligența sub un mare semn de-ntrebare. Cineva mai slobod în păreri și la gură o apreciase o dată drept «frumușică, tinerică și proastă cât încape». «Mă surprinde», ripostase un profesor de la Medicină, aflat și el în același cerc. «Poate că dumneavoastră literații, artiștii nu dați prea multe parale pe-un doctor, dar cum poate fi proastă o fată strălucită-n meseria ei, o fată care-a intrat prima la Medicină, care-a terminat facultatea cu 10?». «Domnule profesor, o fi ea nemaipomenită la doftoreala ei acolo, dar, zău, luată ca om, în particular, ce poți să crezi de cineva care nu scoate nicio vorbă? Poți să crezi că e deștept?», nu se lăsase literatul. «Mă surprinde grozav ce-mi spuneți. Fata asta avea un haz în facultate! O fi suferit vreun traumatism?!».

Plăcându-i să vorbească, să fie-ascultat și să se-asculte, Alexandru Bujor nici nu băga de seamă lipsa de participare a nevesti-sii când se aflau în câte-un cerc de oameni. Nu băga de seamă că nici cu el Sânziana nu mai schimba nicio părere, că avea față de el comportamentul prudent al unui inculpat prezumtiv în fața anchetatorului. «Nu vorbi ne-ntrebat, și-atunci cât mai cu economie». Când, oricât de puțin preocupat era de nevastă-sa, totuși parcă vedea ceva schimbat la ea, punea transformarea asta pe seama vârstei: a reflecției și-a sedimentarii pe care ea le-aducea în sufletele oamenilor afectându-i uneori și temperamental.

De unde, la-nceput, Sânziana ar fi schimbat tot în garsoniera lui Alexandru ca să facă mai frumos, de când – dând această garsonieră și garsoniera dublă a doamnei Hangan – obținuseră un apartament cu patru camere, în afara asigurării unui strict necesar totul îi era indiferent. Văzută și mai ales auzită singură ai fi refuzat să crezi că Sânziana e același om cu nevasta lui Alexandru Bujor. Ai fi zis mai degrabă că ai de-a face cu un actor care interpretează două roluri diferite, mergând până la identificarea cu fiecare personaj. Plină de umor, fire deschisă dar nu dintre cele care fac confidențe, având totdeauna o vorbă de duh pe buze, Sânziana inspira simpatie. Se număra printre medicii respectați de personalul mediu, și nu numai de formă. După cum niciun inspector școlar – oricât de competent și de exigent – nu poate califica un profesor mai corespunzător decât o fac elevii, tot așa barometrul profesional pentru un medic este personalul mediu sanitar. Nici elevul, nici asistenta ori sora de spital nu pot fi păcăliți. Respectul nu le poate fi impus prin vreo decizie ori de patalamale, ci de ce știi.

Deși exigentă până la pedanterie și nefăcând o viață prea ușoară personalului subaltern, Sânziana Hangan trecea drept un om cumsecade în serviciul de chirurgie unde lucrase șase ani. Și, deși felul amănunțit în care controla activitatea asistentelor – și, când era de gardă, și pe-a colegilor – putea să pară polițienesc, reușea să nu supere pe nimeni datorită, mai întâi, tactului cu care făcea observațiile – stăpânindu-și nervii, supraveghindu-și vocea, tonul, mimica – apoi tratamentului față de personal și față de pacienți, în care nu-ncăpea dram de părtinire, și, mai ales, datorită conștiinciozității personale: venea prima și pleca ultima din secție, de – vorba unei surori mai în vârstă – număra și firele de păr din capul bolnavilor.

De multe ori, în «anabasele» ei – cum zicea Tudor – prindea cu ocaua mică și surorile și asistentele și colegii și superiorii. Celui cu musca pe căciulă nu-i cădea bine că ieșise «lipsă la cântar», dar nici griji prea mari nu-și făcea, fiindcă discreția doctoriței Hangan era cunoscută de-ntreaga secție. Oricine simțea nevoia de-un umăr pe care să plângă, ori de-un sfat, la ea venea. Cine ardea să bârfească, în taină și fără consecințe, vreo mărime, că nu mai putea ține-n sine tot ce știa despre persoana cu pricina, la ea venea. Astfel, nu-i fusese greu să afle care cu care se ținuse și se ținea, cât de culant sau de cupid era fiecare, cu personalul, cu bolnavii, cu nevasta, cu amanta, din noianul acesta de fapte diverse posibile oricând și oriunde, detașându-se-ntâmplări care deveniseră anecdote: cum o doctoriță de la ginecologie scrisese-n fișa unei paciente: «uter și anexe normale», cum pacienta citind fișa o-ntrebase pe doctoriță: «va să zică n-am nimic??». «Nu vedeți? V-am scris și-n fișă că n-aveți nimic!», răspunsese doctorița plictisită. «Ce curios, nu credeam c-au să mai crească…», zisese mai departe pacienta ca pentru sine. «Ce să vă crească, doamnă? De câte ori să vă spun că n-aveți nimic?», îi mai spusese doctorița pe punctul de-a-și ieși din pepeni. Dar pacienta nu se lăsa; părea să aibă dubii. «Înseamnă că mi-a mai crescut un rând; că un uter și două anexe mi le-a scos profesorul Bulgaru acum cinci ani, ori mi-o fi scos el altceva?». «Lăsați-mă, doamnă-n pace, nu mă-nvățați dumneavoastră pe mine să examinez o pacientă!», zisese cu un glas ceva mai moale doctorița. «Doamnă doctor, ori eu sunt un caz unic în analele medicinei, ori că organele astea după ce le scoți cresc înapoi ca iarba după tuns. Bună ziua!». Zadarnic alergase doctorița și sora Anastasescu după cucoană să-i smulgă fișa din mână că nu se lăsase cucoana în ruptul capului până nu-i arătase directorului clinicii fișa care o proclama fenomen. Directorul, pe un ton patern, îi recomandase doamnei doctor – care era nevasta cuiva din minister, cu greutate – să fie mai atentă când avea de-a face cu paciente «de-astea, mai așa…».

Sânziana aflase și că nevasta doctorului Alexandrescu era prietenă la cataramă cu amanta doctorului, până-ntr-atât, că-și schimbau între ele fuste, pulovere, pantofi, inele, cercei etc. etc. Că nevasta domnului Catafà o suna măcar o dată pe săptămână pe doctorița Zadurian, iubită de-o viață a aceluiași domn Catafà, pentru a o ține la curent cu necesitățile «tânărului» menaj Catafà: «Fanette dragă – îi spunea doamna Catafà, graseind – Fanette dragă, ni s-a terminat zahărul și cafeaua, orez mai avem foarte puțin, iar eu aproape că nu mai am cu ce mă-ncălța». O mai întreținea câteva minute-n felul ăsta, apoi ca nu cumva cererea ei să sfârșească pe ton de jelanie, doamna Catafà îi povestea doctoriței ce făcea Mițuș, motanul ei siamez, și Bobiță, papagalul, imitându-i-lla telefon, ceea ce pe doctoriță o făcea totdeauna să râdă. Când punea-n furcă receptorul, după fiecare convorbire cu fosta ei rivală de-acum patruzeci de ani, doamna profesor doctor Zadurian zicea invariabil «pauvre Valérie», așa că sora Lucica, fiindcă ea răspundea la telefon, recunoscând vocea solicitantei striga: «doamnă doctor, vă caută doamna „povr Valeri”».

Când sora Lucica îi făcea comanda ei lunară la «Mercur», adăuga o listă abundentă și pe adresa doamnei povr. Sânziana aflase că marele profesor Pandele (mare-ntr-adevăr), enervându-se (cum se enerva de obicei) pe-o asistentă a lui, o doctoriță tânără, Gabriela Stanciu, îi spusese în cursul unei operații «ieși afară, idioato» și, ca să nu-l contrarieze, «idioata» ieșise val-vârtej, uitând să-i amintească profesorului că pacientul de pe masă, unchiul ei, avea un singur rinichi, ceea ce profesorul uitase, desigur, și considerând că rinichiul nu mai era «bun de nimic» îl scosese. Pacientul murise pe loc. Profesorul Pandele dăduse moartea pe seama fatalității – «așa i-a fost norocul» – față de cei care-i fuseseră martori; iar în foaie trecuse la cauza decesului – «stop cardiac».

Doctorița Stanciu, neputând să-și ierte că, fără să vrea, contribuise la «norocul» lui unchiu-său, se lăsase de urologie chirurgicală și se-apucase de stomatologie. Dar câte nu poate vedea și auzi un om într-un spital! Peste tot lumea greșește, dar nu peste tot greșelile sunt ireparabile. Sânziana și-aducea aminte cum ieșind o dată de la o operație și având impresia că i-au ieșit niște broboane pe față se uitase-ntr-o oglindă. În oglindă, văzuse o femeie bătrână, cu-o brazdă adâncă-ntre sprâncene, cu ochi terni, cu-o gură trasă-n jos, din care pierise culoarea. «Dumnezeule mare, ce-o fi cu mine?». Ieșise apoi din sală doctorul Staicu, mâna întâi, între 45 și 48 de ani, și doctorița Crângașu, o femeie blondă, exuberantă, care să fi tot avut 40 de ani.

Viorica, asistenta, le scosese la amândoi masca și-n fața Sânzienei se afla acum o pereche de moșnegi cu obraji cenușii, cu umerii căzuți.

«Doamnă doctor, aprinde-mi te rog o țigară», i se-adresase doctorul Staicu. Peste câteva minute intra iar în operație. Sânziana habar n-avea că cineva spusese vreun cuvânt. Nu-i venea să creadă că cele trei epave adunate acuma la un loc erau cei care la ora opt intraseră-n sală. «Unu, doi, hei, doctor Hangan Sânziana», strigase iar doctorul Staicu. «Prezent», răspunsese Sânziana, atât de cufundată-n gânduri că se crezuse la școală. «Ce-i cu dumneata?», o-ntrebase doctorul dând de două-trei ori prin fața ochilor cu mâna-nmănușată. «Ți-e rău?». «Adineauri m-am uitat în oglindă, acum mă uit la dumneavoastră și mi se pare că de azi dimineață au trecut peste noi treizeci de ani». «Fetița tatii, asta e chirurgia. Nu te mai uita-n oglindă că te lași de meserie», îi spusese doctorul și, scuipând țigara care făcuse naveta între buzele lui și mâna asistentei, se-ntorsese-n sală.

«De câte ori îmi taie cineva din aripi îmi zice „fetița tatei”, așa mi-o fi mie dat. „Pontifus maximus”; „Eppur și muove, cum a spus Galileo pe rug”, hibridul ăsta obținut din încrucișarea dintre Galileo și colegul său întru răzvrătire științifică, Giordano Bruno; „între câine și lup”, ca echivalent al lui entre chien et loup; „mutual” însemnând „așa, pe mutește, adică pe șest”: fraudele astea culturale pe care le-ntâlnești în cărți, în reviste, pe care le-auzi la radio, le-auzi și le „vezi”, cu „emițător” cu tot, la televizor, n-au de ce să te bucure, desigur, dar din ele nu moare nimeni, pe când neglijența noastră cea mai mică, pontifus maximus al nostru e un mort sau un om nenorocit pe viață. Din greșelile noastre se trece pe lumea cealaltă. Ce apăsare să știi că viața altuia atârnă de tine, de tine profesional și uman! Te-ai certat seara cu nevasta, cu un vecin, cu un copil, dormi prost sau deloc noaptea și-a doua zi-ți tremură mâna, și mai rău decât atât – îți tremură atenția, uiți un amănunt care nu atârnă nici cât un fir de păr și care schimbă viața-n moarte, sănătatea recuperabilă în boală pe viață. Viața altuia în mâna ta. De aceea, unii doctori se autozeifică, se urcă pe-un soclu socotind că li se cuvine orice, absolut orice, și de-aici pacientul devine obiect, obiectul asupra căruia-și exercită harul. Li se pare normal ca pacientul să atârne trup, și prin urmare și suflet, de hachițele și de indiferența zeului. Zeii însă nu se recrutează, mai bine zis nu se auto-recrutează, dintre cei mai buni muritori, ci din oamenii care se autosuspectează fie de slăbiciuni profesionale – și, mai ales – de slăbiciuni umane. Zeificarea este simptomul unui complex de inferioritate în adâncul ființei zeului; de superioritate – pumnul de țărână aruncat în ochii spectatorului. Cei mai buni dintre medici sunt cei mai firești, sunt cei pentru care pacientul este un egal, un egal bolnav; pentru acest egal îngrijorat uneori, nefericit alteori, disperat, doctorul adevărat găsește o vorbă, un gest, o privire de solidaritate umană cu un suflet și cu un trup în derivă. „Niciodată n-o să știți, doamnă doctor, ce loc ocupă un medic în viața pacientului, mai ales în cea afectivă, și-n viața familiei acestuia”, mi-a spus o dată un bolnav care, pe ocolite, voia să-mi spună… că-i plac. Dacă i-aș spune cuiva aceste gânduri, s-ar putea să i se pară niște truisme, dar ce să fac eu dacă viața se compune din adevăruri elementare, cărora, ca spor de complicație, li se-adaugă situații, stări ambigui, care de fapt sunt variații pe teme elementare?». «G. Călinescu (și nenea Daniel pronunțase gî) zice că, în artă să nu fii Shakespeare nu e grav, grav e să nici nu vrei să fii» și, uitându-se la Sânziana, adăugase: «Noi, chirurgii, trebuie să fim Shakespeare, nu-i așa?».