Arta refugii

1. GUSU

1. NE MUTAM.

— Mutarea!

Mama a dat ordinul, ea e căpitanul familiei. Eu: soldații; execut, nu discut.

Ne mutăm. Cărăm bagajele prin praf uscat și balegi moi, piftioase. În plus: duminică-dimineața. Mama a fost cu ideea -idee de căpitan, dacă ar fi întrebat trupa, soldanții/excutanții i-ar fi, cu dragă inimă, spus: nu se dă atacul într-o duminică dimineața, când oamenii încă nu au apucat să adune de pe uliță balega reglementară. Și i-ar mai fi raportat trupeții:

— Mamă, decât să ne mutăm pe-aici, pe la ei, mai bine ne-am refugia la loc, la noi, la Mana!

N-o fi bine să te refugiezi, în viață, dar măcar bagajele ți le duce trenul, pe șină și nu tu, în spinare. Prin balegi. Duminica. Devreme.

Din Cancelarie ne mutăm. Că, nuștiuce, regulamentul, nuștiuce, Inspectoratul, stimată-colegă, că trebuie, cănu-i permis. Dacă n-am fi în plină acțiune de mutare (când taci și mărșăluiești, mut), i-aș spune mamei că-mi pare rău după Cancelarie. Unde mai pui că plecăm pe jos, prin balegi. Nici tu tren, nici tu vapor, nici măcar o căruță ardelenească – deși mama a zis că ce să mai năimim căruță pentru o mică mutare? Apoi căruțașul ardelean, el te întreabă necontenit-întruna: un' te duci tu? La cine? Un' te duce el, cu căruța lui, faină și ardelenească?; și ce faci tu acolo un' te duce?

Noi știm și fără căruțaș punctul-de-debarcare, terminusul, cum zicem noi, refugiații: în gazdă la Moș Veniamin – dar nu-i necesar să știe toată lumea căruțașilor, a zis mama. Eu zic: dacă tot plecăm din Cancelarie și o apucăm spre soare-răsare, de unde-am venit, mai cinstit, mai frumos ar fi dacă ne-am refugia, cinstit, cu trenul, acasă, la Mana noastră. N-o fi tren (și nici vapor) până sus, pe Calidor, dar nu ni-i greu să ziceam-că.

Acum ar fi de mare folos domnișoara mea, Coban: să-mi explice cuvântul: mutare. S-o văd: ce ex-pli-ca-ție mai scornește, domnișoara mea?

O gândesc, așa, pentru că acum sunt tare supărat de mutare. Dacă domnișoara mea ar fi cu mine, să-mi dea o explicație de-a ei, până și mutarea asta s-ar face mai bună, mai frumoasă, solidă, vânjoasă, ca un om, domnule, ca domnișoara mea, Coban, de la a doua.

Păi, când domnișoara mea de la a doua, domnule, îmi explică mie, personal, cum stăm cu cuvintele, nu-mi vine să mă mai joc pe-afară, cu băieții; nici pe fete să le trag de coadă și să le bag mâna pe la nuspununde. Stăm bine de tot cu cuvintele, în românește, îmi explică mie domnișoara mea Coban: pe lângă că e dulce-și-frumoasă-limba-ce-o-vorbim (asta tot un refugiat de-al nostru a zis-o, primul) și ca-un-fagure-de-miere – asta a zis-o un ne-refugiat, dar tot moldovan de-al nostru, săracul, ea este și foarte in-te-re-san-tă!

— Iar interesantul e mai grozav decât frumosul; chiar decât dulcele. Și de ce este ea interesantă? Pentru că ea este de origine latină, de la Latini am luat noi șmecheria cu re-ul. Îmi place șmecheria: iei aproape orice cuvânt, îi pui în frunte un reși gata! Se întâmplă o întâmplare de reparare: cum n-ai nimerit-o de prima oară cu o treabă, te întorci și dregi treaba, cu re-ul. Cum ar fi, spre exemplu că am dat eu ceva cuiva și nu i l-am dat din toată inima, așa că mă întorc să i-1 dau ca lumea: i-1 re-dau; ori am luat, dar nu destul, așa că re-iau sau re-pun, re-azvârl, re-bag mâna la nuspununde și așa mai departe, însă nu prea departe: domnișoara mea Coban mi-a spus ea mie, personal, că așa cum nu tot ce zboară se mănâncă (spre exemplu: avioanele americane), tot așa nu tot ce poartă-n frunte un reîmi spune mie că el a fost refăcut, reluat, rebăgat – să mai aștept oleacă, până ajung la liceu, acolo o să învăț latina, atunci o să re-aflu, precis, care cuvinte au, în cap, un readevărat și care au un cap care-i redar nu foarte adevărat – spre exemplu.

— Spre exemplu (așa zice domnișoara Coban: spre, nu: de-exemplu, ca mama), cuvântul: rechin, el nu are un cap adevărat (a-ha: de asta nu mi-e frică de el: cu ce-o să mă muște: cu coada?). Sau, tot spre exemplu, cuvântul: repede – nici el nu are cap, fiindcă oare există, pe lumea asta, un cuvânt: pede? De să zici că se repetă? Adică să pedeze din nou? Nu există! Repede ne-a venit din latină, sub formă de rapid.

A-ha: de asta un rapid el este foarte repede, pe lângă personalul nostru a trecut-ca-rapidul, dar de ceva-ceva retot ar fi avut nevoie, sărmanul, doar am văzut cu ochii mei ce-i făcuseră Americanii, cu re-bombele – poate la ei, la latini, să fie rece (de la recens, mi-a spus mie domnișoara mea), însă la noi, la români, rapidul era al dracului de cald, fierbinte chiar, când repede ardea el pe-o coastă, la Ploiești (unde n-am văzut nici o ploaie – dar poate că tot din pricina re-americanilor).

Dar cuvântul: refugiu, domnișoară, vă rog frumos? Are el un readevărat? Sau unul ne-?

O-ho! A tunat (de-a detunat) domnișoara? Fugă, re-fugă – noi am re-fugit din Basarabia.

Poate dumneavoastră. Noi, pentru prima oară.

Și eu, pentru prima oară, dar refugiu înseamnă și tragere îndărăt, tragere cu spatele.

Poate dumneavoastră. Noi am venit cu fața, mamei i-i rău cu spatele – și dacă nu, însemnează că sunt nerefugiat? Atunci ce sunt eu, domnișoară, vă rog cel mai frumos din lume?

Un p'tico'! Zice și râde, ca totdeauna când mă face pitic-deun-cot – așa prescurtează ea, dar niciodată față de mama, că și mama știe franceză. O să afli multe când o să înveți latina, zice domnișoara, din nou serioasă. Latină și muzică – a fost un mare compozitor german, poate cel mai mare de pe globul pământesc, era cantor la o biserică din Lipsea. El a alcătuit un fel de culege re de exerciții pentru elevii lui și a intitulat-o, frumos: Artafugii.