Atacul de la moara

Atacul de la moara de Emile Zola

Postul

I

Când vicarul se urcă în amvon cu stinarul său larg, de o albeață îngerească, micuța baroană stătea într-o stare de beatitudine, pe locul ei obișnuit, alături de o gură de foc, în fața capelei Sfinților Arhangheli.

După reculegerea de cuviință, vicarul, cu un gest delicat, își trecu deasupra buzelor o batistă fină de olandă, apoi deschise brațele ca un serafim gata să-și ia zborul, își înclină capul și începu să vorbească. Glasul lui se auzi la început, în biserica vastă, ca murmurul îndepărtat al unei ape curgătoare, ca suspinul de dragoste al vântului înflorind frunzișul. Apoi, încetul cu încetul, adierea crescu, deveni furtună, vocea răsuna sub boite cu majestoasa forță a tunetului. Și totuși, din când în când, chiar în timpul celor mai înfricoșătoare tunete, vocea vicarului devenea deodată blinda, aruncând o rază luminoasă de soare în mijlocul sumbrului uragan al elocinței sale.

Chiar de la începutul acestui murmur, ca un foșnet în frunziș, micuța baroană își luase atitudinea de încântare și aviditate a unei persoane cu urechea rafinată, care se pregătește să guste toate subtilitățile unei simfonii iubite. Părea încântată de farmecul subtil al frazelor muzicale de la început. Urmări apoi cu o atenție de cunoscător volutele vocii într-un crescendo continuu, dezlănțuirea furtunii finale, prezentată cu atâta artă iar când glasul vicarului atinse întreaga sa plenitudine, când detună, amplificat de ecoul bisericii, mica baroană nu-și putu reține un bravo discret și înclină capul cu satisfacție.

Din clipa aceea începu o desfătare paradisiacă: toți credincioșii căzuseră în extaz.

II

În timpul acesta vicarul spunea ceva; melodia glasului său era un acompaniament al cuvintelor. Predica despre post, spunea cât de plăcute sunt Domnului privațiunile la care se supune omul, creatura sa. Aplecat peste marginea amvonului, părea o pasăre mare, albă. Suspina:

— A sosit ceasul, frații și surorile mele, în care toți, precum Iisus, trebuie să ne purtăm crucea, cununa de spini, să ne ducem calvarul, desculți printre stânci și printre mărăcini.

Mica baroană găsi fără îndoială fraza delicat rotunjită, căci clipi încet din ochi, mișcată parcă până în fundul sufletului. Apoi, legănată de glasul vicarului ca de o simfonie, continuă să urmărească frazele melodioase, lăsându-se purtată într-un fel de reverie plină de voluptăți secrete.

În fața ei vedea una dintre ferestrele înalte ale bisericii – în partea rezervată corului – întunecată de ceată. Ploaia părea că nu încetase. Biata copilă venise la slujbă pe o vreme îngrozitoare. Trebuie să pătimești puțin când ești cucernică. Vizitiul ei stătuse sub o ploaie torențială și ea însăși, când sărise pe trotuar, își udase ușor vârful pantofilor. Altminteri, cupeul ei era excelent, bine închis, capitonat ca un alcov. Dar cât e de trist să vezi, prin geamul umed, alaiul umbrelelor agitate alergând pe fiecare trotuar. Și se gândea că, dacă vremea ar fi fost frumoasă, ar fi putut veni la biserică în trăsura deschisă. Ar fi fost mult mai vesel.

De fapt, toată teama ei era ca vicarul să nu-și grăbească predica sfârșind-o prea curând. Ar fi nevoită în acest caz să aștepte cupeul, fiindcă nu s-ar putea hotărî să meargă pe jos pe o vreme ca asta. Și își făcea socoteala că, în ritmul în care vorbea, vicarul nu își va putea prelungi cu încă două ore predica; vizitiul ei va veni prea târziu. Neliniștea asta îi umbrea puțin cucernicele ei bucurii.

III

Vicarul avea izbucniri bruște de mânie în care își înălța capul scuturându-și pletele, cu pumnii înainte ca un om cuprins de dorinți de răzbunare. Mustra:

— Și mai ales, vai vouă, păcătoaselor, dacă nu vărsați la picioarele Mântuitorului parfumul remușcărilor voastre, uleiul înmiresmat al căinței voastre. Adevăr zic vouă, cutremurați-vă și cădeți în genunchi pe pietre. Veniți de vă claustrați în purgatoriul penitenței, deschis de biserică în aceste zile de căință universală, căci numai tocind pietrele sub frunțile voastre îngălbenite de post, numai coborând în spaimele frigului și ale foamei, ale tăcerii și ale nopții, veți dobândi iertarea divină în ziua plină de strălucire a triumfului.

Mica baroană, smulsă din preocupările ei de această violentă izbucnire, clătină încet din cap, vrând parcă să arate că împărtășește în totul și cele rostite de preot și mânia lui. Trebuia să ia nuiaua, să se ascundă într-un colț întunecat, umed și foarte rece și acolo să se biciuiască singură; da, fără îndoială, asta avea de făcut.

Pe urmă recăzu iară în visare, se pierdu într-o stare de mulțumire, de împăcare cu sine, într-un extaz plin de înduioșare. Ședea comod pe un scaun scund cu spătarul larg și își ținea picioarele pe o pernă brodată care o împiedica să simtă răceala dalelor. Tolănită, savura farmecul bisericii, în ale cărei bolți pluteau aburii tămâii și ale cărei adâncimi pline de umbre misterioase se populau treptat cu încântătoare viziuni. Naosul, îmbrăcat în catifea roșie cu ornamentații de aur și de marmură, cu atmosfera sa de imens și tainic budoar plin de miresme tulburătoare, cu întunericul străpuns de luminile pale ale veiezelor, părea parcă anume pregătit pentru iubiri supraomenești; toate acestea o învăluiseră încetul cu încetul în vraja voluptoasă a fastului. Era o adevărată desfătare a simțurilor. Și această femeie carnală și frumoasă se lăsa toată în voia vrajei – măgulită, legănată, mângâiată. Și ce voluptate îi dădea sentimentul că ea, atât de mică, se afla într-o atât de mare beatitudine.

Dar ceea ce – fără a-și da seama – îi procura o și mai plăcută senzație era respirația călduță a gurii de foc, deschisă aproape sub fustele ei. Era foarte friguroasă micuța baroană. Gura de foc își trimetea suflarea discretă, cu mângâierile ei calde, de-a lungul ciorapilor ei de mătase. Ațipea din când în când în această baie de moliciuni insinuante.

IV

Vicarul continua să-și reverse mânia. Îi scufunda pe toți credincioșii prezenți în uleiul clocotitor al infernului.

— Dacă nu veți da ascultare glasului Celui de Sus, dacă nu veți da ascultare glasului meu care este însuși glasul Domnului, adevăr zic vouă, veți auzi într-o zi oasele voastre pârâind de spaimă, veți simți carnea voastră topindu-se pe jeraticul aprins și zadarnic veți striga atunci: „Îndurare, Mântuitorule, îndurare, mă căiesc!” Dumnezeu va fi fără milă și lovind în voi cu piciorul vă va arunca în prăpastia cea fără de fund!

La aceste ultime cuvinte un fior rece trecu prin mulțime. Mica baroană, care ațipise toropită de căldura plăcută, furișată sub fustele ei, surâse vag.

Îl cunoștea ea bine pe vicar, micuța baroană! În ajun, cinase la ea. Îi plăcea grozav pateul de somon cu trufe iar vinul de Burgundia era băutura lui favorită. Într-adevăr, frumos bărbat, vicarul: treizeci și cinci-patruzeci de ani, brun, cu o față atât de rotundă și de rumenă încât ușor ar fi putut fi luată drept a unei slujnicuțe zdravene și vesele de la o fermă. De altfel, om de lume, mâncău mare și meșter la vorbă. Femeile îl adorau, micuța baroană se prăpădea după el. Și cât de încântător de dulce era glasul lui când îi spunea: „Ah, doamnă, cu o rochie ca asta, ați duce în ispită și un sfânt!”

Dar drăguțul de el nu se lăsa ispitit. Se grăbea să debiteze aceleași galanterii și contesei, și marchizei, și celorlalte preacredincioase, așa că devenise copilul răsfățat al acestor doamne.

În fiecare joi, când cina la baroană, ea îi purta de grijă ca unei ființe plăpânde care ar putea răci la cel mai mic curent; căreia orice dumicat i-ar provoca negreșit o indigestie. În salon, fotoliul său era întotdeauna așezat lângă cămin, servitorii aveau ordin să aibă grijă în mod deosebit de farfuria lui și să-i toarne numai lui în pahar un anumit vin de Burgundia, vechi de doisprezece ani, din care sorbea închizând ochii cucernic ca și când ar fi împărțit sfânta cuminecătură.

Era atât de bun, atât de bun, vicarul! În timp ce de la înălțimea amvonului vorbea de oase care pârâie și de brațe care sfârâie în flăcări, mica baroană, în starea de somnolență în care era, îl vedea la masă ștergându-și cu beatitudine buzele și spunându-i: „Scumpă doamnă, o supă atât de gustoasă v-ar face desigur să dobândiți grația lui Dumnezeu-tatăl, – dacă frumusețea dumneavoastră nu ar fi destul pentru a vă asigura paradisul!”

V

Socotind că sosise clipa când putea pune capăt mâniei și amenințărilor, vicarul începu să plângă în hohote. Era tactica sa obișnuită. Aproape în genunchi în amvon, nu i se mai vedeau decât umerii; apoi deodată se ridică în picioare, se îndoi din mijloc și, ca sub povara unei mari dureri, își șterse ochii cu un foșnet sonor de mătase scrobită, își aruncă brațele în aer, la dreapta, la stânga, ca un pelican rănit. Era punctul culminant, era finalul, numărul de mare succes, scena emoționantă a deznodământului.

— Plângeți, plângeți, lăcrima el cu glasul unui muribund, plângeți-vă pe voi, plângeți-mă pe mine, plângeți-L pe Domnul…

Mica baroană adormise de-a binelea, cu ochii deschiși. Căldura, tămâia, întunericul crescând o toropiseră. Se ghemuise, se retrăsese în senzațiile voluptoase de care era cuprinsă și pe ascuns visa lucruri foarte plăcute.

Alături de ea, în capela Sfinților Arhangheli, era o frescă mare, reprezentând un grup de tineri frumoși, pe jumătate goi, cu aripi în spate. Surâdeau cu un surâs de amanți încremeniți în timp ce aplecați, îngenuncheați, păreau în adorația vreunei mici baroane invizibile. Băieți frumoși, cu buze umede, cu pielea mătăsoasă, cu brațe mușchiuloase! Și culmea, unul dintre ei semăna leit cu tânărul duce de P…, unul dintre bunii amici ai baroanei. Pe jumătate ațipită, ea se întreba dacă ducelui i-ar sta bine gol și cu aripi în spate. Și în același timp și-l imagină pe heruvimul cel înalt și trandafiriu din frescă purtând fracul negru al ducelui. Pe urmă visul se statornici: era chiar ducele, foarte sumar îmbrăcat, care din străfundul tenebrelor îi trimitea bezele.

VI

Când mica baroană se trezi, îl auzi pe vicar rostindu-și fraza sacramentală:

— Domnul să vă binecuvânteze!

Rămase un moment surprinsă, crezu că vicarul îi dă binecuvântarea pentru cât mai multe sărutări din partea ducelui.

Se auzi zgomotul scaunelor mișcate din loc. Pleca toată lumea; după cum prevăzuse mica baroană, vizitiul ei nu se afla încă în fața bisericii. Hoțomanul ăsta de vicar se zorise să-și termine predica; credincioasele fuseseră frustrate cu cel puțin douăzeci de minute de elocință.

Și cum mica baroană aștepta nerăbdătoare în tinda bisericii, îl văzu pe vicar care ieșea grăbit din altar. Se uita la ceas cu aerul preocupat al omului care tine să fie punctual la o întâlnire.

— Ah, sunt în mare întârziere, scumpă doamnă! Știți, sunt așteptat la contesă. Are loc un concert religios, urmat de o mică gustare.