Atentat la memorie

Atentat la memorie de Anthony King

CAPITOLUL I.

Ianuarie 2001.

— Mai întâi mă lua în brațe, mă mângâia pe păr și mă săruta. Pe frunte, pe obraji, pe gât și pe gură. Apoi îmi mângâia întregul corp și mă dezbrăca, mințindu-mă că trebuie să-mi facă baie. Nu-mi plăcea mirosul lui, dar nici nu-l consideram respingător.

Femeia tăcu.

Observându-i privirea ațintită în gol, bărbatul nu-și putu da seama la ce se gândea ea.

— De ce te-ai oprit? Vru să știe acesta.

— Înțelege când îți spun! Nu-mi poți cere să-mi amintesc acele scene dureroase în cele mai mici detalii. E peste puterile mele!

— Atunci închide ochii și relatează-mi ce vezi!

— Văd o fetiță blondă, îmbrăcată într-o rochiță subțire, cu imprimeuri vesele, care nu știe ce se întâmplă între ea și tatăl ei vitreg. Totuși, are încredere-n el, fiindcă-i aduce dulciuri și se joacă cu ea. Nu ca mamă, care n-are niciodată timp de așa ceva…

Pierdută în propriile amintiri, femeia nu mai vorbi.

— Povestește în continuare, Troy!

— După ce a dezbrăcat-o complet, el o gâdilă. Micuța râde și încearcă să se ferească, mișcându-se în brațele bărbatului, până când stârnește erecția acestuia. El zice că i s-a făcut cald și își scoate cămașa, apoi o lipește de pieptul lui, mângâindu-i fundulețul. Ea nu mai râde acum. E mirată, însă spaima n-a pus încă stăpânire pe ea. Totuși, pilozitatea tatălui său o revoltă. Are păr. Și pe piept și pe mâini și pe spate, iar ea nu înțelege de ce. Sărutările lui devin din ce în ce mai insistențe, coborând spre buricul copilei. Ea râde, apoi duce o mânuță la gură, când limba lui începe să-i cerceteze un loc anume. Nu e voie! Abia șoptește fetița, încercând să îndepărteze capul bărbatului dintre pulpișoarele ei. Stai! Dacă ai să fii cuminte, am să-ți cumpăr o păpușă mare și un ursuleț de ciocolată, veni răspunsul lui. Tentația e prea mare ca o fetiță de trei ani să-i poată rezista. Da'n-o să mă doară, nu? Bineînțeles că n-o să te doară! Îțipromitlhsâ n-a fost să fie așa. Când tatăl vitreg și-a scos penisul afară și a ridicat-o în brațe, ea s-a gândit că e vorba despre un nou joc. Dar el i-a depărtat picioarele și a apăsat-o cu putere de umeri. A durut-o îngrozitor și a început să plângă.

O lacrimă se scurse pe obrazul schimonosit al femeii care povestea.

— Continuă, Troy! O îndemnă bărbatul, nelă-sând-o să iasă din starea în care se afla.

— Un pumnal parcă i se înfipsese în stomac. Țipă de durere și, instantaneu, începu să plângă cu sughițuri. Dar așa-zisul părinte nu fu înduplecat de suferința ei. O ridică și o lăsa ritmic în jos, ținând-o de subsuori. Mă doare! Protestă micuța, încercând să scape de acel supliciu bestial, însă în zadar se tânguia. Privirea lui animalică spunea totul. N-avea de gând să se oprească prea curând. N-avea să se oprească înainte de a fi comis abominabila lui faptă…

Povestitoarea începu să plângă de-a binelea, violent marcată de propriile-i amintiri.

— Dacă nu ești în stare să povestești mai departe, ne oprim aici. Poate că altădată te vei simți mai bine.

Februarie 1999.

Troy Bender avea să înceapă terapia de grup peste două zile. Împlinise de curând 34 de ani și se putea considera o femeie aproape realizată. Lipsa copiilor era singura problemă a căsniciei ei cu Stanley, pe care îl iubea cu sinceritate de peste zece ani.

Grație ajutorului material oferit de mama ei și faptului că soțul câștiga foarte bine, Troy a urmat tot felul de tratamente pentru a rămâne însărcinată. Din nefericire, eforturile ei n-au fost încununate de succes, ci dimpotrivă. S-a ales cu niște depresii care au dus-o la disperare, fără ca psihiatrii să-i poată stabili un diagnostic cât de cât precis și o medicație adecvată.

Zăcea cât era ziua de lungă în dormitor, adesea lângă pat sau vârâtă sub plapumă, și plângea dintr-o cauză necunoscută. Câteodată se ocupa de grădina de trandafiri, însă în mod inconsecvent, astfel încât aceasta nu arăta nici pe departe satisfăcător.

În cele din urmă, Stanley i-a propus să consulte un psihoterapeut recunoscut în Los Angeles pentru succesele sale în materie.

— Stan, tu crezi că sunt nebună? Se îngrijoră Troy la aflarea acestei sugestii.

— Nu, draga mea. Ai doar unele probleme de ordin psihic, care trebuie rezolvate cât mai ur-gent. Și cine se pricepe cel mai bine la așa ceva, dacă nu un psihoterapeut?

— Dar o să ne coste o grămadă de bani!

— Și asta e adevărat, însă cred că ne putem permite plata a 600$ pe săptămână pentru să-nătatea ta.

— 600! Spuse nevastă-sa, nevenindu-i să creadă că un asemenea tratament poate fi atât de scump. Ce, mă voi duce în fiecare zi la el?

— Doar de trei ori pe săptămână. Nu-ți face griji, Troy! Avem ceva economii puse deoparte, iar mama ta s-a oferit să ne ajute. O vom scoate la capăt, ai să vezi! Te vei însănătoși până la urmă.

Februarie 1999.

— Poate n-o să mă credeți, domnule Bender, să soția dumneavoastră are mare noroc! Zise dr. Andrew Bogomil, invitându-și musafirul să ia loc pe un fotoliu tapisat cu piele de culoare roșie. Nu sunt decât două zile de când s-a eliberat un loc într-unui dintre grupurile mele. Dar poate că încă nu ați aflat. Eu lucrez cu două grupuri a câte patru paciente, care mă vizitează de trei ori pe săptămână.

— Înțeleg.

— După cum vedeți, șase zile din șapte sunt ocupat, astfel încât, până ce nu se eliberează un loc, nu pot primi un nou pacient la terapie.

Doctorul i se păru simpatic lui Stanley Bender. Avea niște ochi luminoși, trăsături fine, părul ușor grizonat, degajând un sentiment de siguranță și încredere. Era înalt – peste 1,80 în -și se îmbrăca cu mult gust, reușind să fie, în același timp, sobru, elegant și plăcut la înfățișare.

— Mă bucur pentru această șansă, doc! Vreau să spun că amândoi ne bucurăm.

— Haideți să vorbim puțin despre ea, dacă nu vă deranjează! Nu știu dacă vom mai avea această ocazie. Când au început s-o supere stările pe care mi le-ați descris la prima noastră întâlnire?

— N-a existat o dată anume, însă cred că starea sănătății ei a început să se înrăutățească de când a urmat tot felul de tratamente pentru a rămâne însărcinată, care n-au dat nici un rezultat.

Știți, noi n-avem copii și tare ne dorim măcar unul!

— Ce fel de tratamente, psihiatrice?

— Au fost și dintr-astea, dar ceva mai târziu, adică după aproape zece ani de suferință.

— Au existat tentative de sinucidere?

— Nu, Doamne-ferește! Însă, din când în când, aduce în discuție faptul că vrea să încheie socotelile cu această lume în care nu-și găsește locul.

— Ce știți despre copilăria ei?

— N-a fost una din cale-afară de fericită, din câte mi-a povestit. Tatăl a părăsit familia imediat după nașterea ei, iar mama s-a recăsătorit pe când Troy avea în jur de trei ani. Din câte mi-a spus, George W. Melman a fost un tată vitreg foarte bun, considerând-o propria lui fiică.

— A fost? Vreți să spuneți că nu mâi e în viață?

— Da. A decedat într-un accident de circulație la numai doi ani de la căsătorie. De atunci, Troy a trăit numai cu mama ei, în condiții destul de modeste. S-au iubit și se iubesc în continuare foarte mult.

— Perfect. Domnule Bender, ar mai fi de stabilit doar trei probleme de ordin tehnic.

— Vă ascult!

— Mai întâi, cum veți achita notele de plată? Cash sau prin intermediul unei cărți de credit?

— Cea de-a doua variantă mi se pare mai la îndemână.

— Bun. Soția dumneavoastră mă poate vizita mâine la ora 8.00 a.m. pentru o primă consultație?

— Desigur. O voi aduce chiar eu.

— La început o voi chema și în afara ședințelor de terapie, câte o oră, pentru hipnoză. Asta, bineînțeles, în același preț. Cu toate pacientele procedez la fel. Mai târziu vom recurge la această metodă în mod sporadic, în general duminică dimineața, pentru a nu afecta ședințele de terapie și ca să n-o obosim prea tare pe soția dumneavoastră.

— În regulă și vă mulțumesc! Eu n-am absolut nimic de obiectat! Numai să o văd sănătoasă, la fel cum era atunci când am cunoscut-o.

— Atunci rămâne cum am stabilit! Ar mai fi ceva, adăugă doctorul, înmânându-i două coli de hârtie imprimate cu un scris mărunt pe ambele fețe.

Aveți aici câteva dintre reușitele mele profesionale și studiile efectuate. V-aș ruga ca până mâine să mă lăudați puțin soției dumneavoastră, pentru a mă ridica puțin în ochii ei. Este foarte important ca, încă de la început, să capete o mare încredere în mine. Acesta este unul dintre secretele pe care o asigură terapia de grup. Înțelegeți?

— Da, doctore! Am să procedez întocmai cum mi-ați spus!

Februarie 1999.

— De unde știi tu atât de multe despre doctorul Bogomil? Se miră Troy în drum spre cabinetul acestuia. Îl cunoști de mai multă vreme?

— Nu, draga mea, dar m-am interesat, minți Stanley Bender, fiind convins că o face doar în interesul ei. De ce mă întrebi?

— Nu știu precis. Parcă îmi e puțin teamă de el.

— Înainte de a-l întâlni? Dar, crede-mă, n-ai nici cel mai mic motiv! E un medic cu o reputație excelentă și un profesionist foarte respectat nu numai în L. A., ci în mai multe state americane. Uite că am ajuns! Trebuie să iei liftul până la etajul al patrulea.

— Tu nu vii cu mine?

— Nu, am să te aștept aici. La-ți inima-n dinți și du-te! Nu se va întâmpla nimic rău, te asigur! Ai încredere-n mine!

Femeia coborî cu pași șovăitori, ridicându-și ochii spre înalta clădire în fața căreia se afla. Cerul abia se vedea din pricina zgârie-norilor, iar sentimentul ei de teamă se amplifica dintr-un moment într-altul. Cu toate acestea, reuși să-și continue drumul, pentru a nu-și mâhni soțul pe care-l iubea nespus de mult.

El e atât de bun cu mine! Se gândi Troy, întorcând capul și zâmbindu-i lui Stanley. Soțul său îi făcu semn cu mâna a încurajare. Nu vreau să-l dezamăgesc, continuă femeia de una singură. Și-apoi, are perfectă dreptate: nu mi se poate întâmpla nimic rău. Dacă după aceste ședințe de terapie nu mă voi simți mai bine, le voi întrerupe și basta!

Imobilul de pe Alhambra Avenue adăpostea o sumedenie de firme, astfel că în imensul hol al parterului era o continuă vânzoleală. Troy Ben-der trebui să aștepte ceva timp la unul dintre cele trei lifturi ca să se poată strecura înăuntru.

Mai bine o luam pe scări! Își zise ea, convinsă fiind că data viitoare așa va proceda. Puțină mișcare nu mi-ar strica deloc și nu sunt decât patru etaje de urcat.

Ajunsă la etajul dorit, coborî și studie inscripțiile de pe peretele din față. Găsi cu ușurință ceea ce căuta și urmă săgeata care indica direcția respectivă. În fața unei uși din sticlă mată, cu canat din aluminu, citi pentru a doua oară, ca să se asigure că nu greșește:

PSIHOTERAPIE DE GRUP – Dr. Andrew Bogomil, medic psihoterapeut. Ciocăni și intră.

O asistentă drăguță și tânără se ridică de la locul ei din fața computerului și îi veni în întâmpinare, zâmbindu-i cu căldură.

— Sunteți doamna Bender, nu-i așa?

— Exact! Se arătă Troy plăcut surprinsă de această primire.

— Numele meu este Wood, Pauline Wood, și mă ocup de secretariat, zise gazda, luând-o de braț pe noua pacientă și invitând-o să ia loc. Doctorul vă va primi îndată. Până atunci am să vă servesc o cafea, mai zise asistentă, fără a aștepta vreun răspuns din partea nou-venitei. Vă veți simțiți minunat după ședințele la care veți participa, o să vedeți!

— Credeți? Întrebă Troy, destul de nesigură.

— Mă aflu în slujba doctorului Bogomil de doi ani și până acum nimeni nu s-a plâns de munca lui. Deci, am toate motivele să cred asta, îi răspunse fata, arborând în continuare același zâmbet simpatic. Este un om extraordinar, o să vă convingeți!

Și cum pacienta își terminase cafeaua, drăguța Pauline intră la psihoterapeut, chipurile pentru a vedea dacă o poate primi. Când se întoarse, îi zise, ajutând-o să se ridice:

— Poftiți, doamnă!

Bărbatul îi ieși în întâmpinare lui Troy, privind-o cu un surâs fermecător exact între ochi și parcă Aspunându-i: Eu pot să te vindec, vreau să te vindec, îți fac o bună impresie și-apoi te voi vindeca, indiferent care e natura suferinței tale!

Îi oferi un scaun poziționat cu fața spre lumina de afară și se așeză la birou, cu spatele la geam. Apoi, prin gesturile și cuvintele sale, încercă să-i insufle pacientei cât mai multă încredere în el. Deși blând, îi vorbea cu fermitate, convingător, pe un ton egal, fără a o contrazice sau a o întrerupe.

— La loc, Troy, și încearcă să fii cât mai relaxată!

— Mulțumesc, doc!

— Vreau să-ți spun de la început că îmi doresc tare mult să fim mai întâi prieteni. Cu alte cuvinte, relația pe care o începem acum trebuie să se bazeze în primul rând pe prietenie și abia apoi să fie una de la medic la pacient. Și invers.

— O. K., zise femeia, docilă și oarecum fascinată de persoana lui.

— Începe prin a-mi povesti despre suferințele tale!

— Nu știu cum…

— De când te simți rău?

— Să zicem că de acum doi-trei ani. Nu știu dacă soțul meu ți-a spus, dar am făcut tot felul de tratamente pentru a rămâne însărcinată.

— Și toate au fost în zadar. Mi-a spus. Ce-ai simțit acum doi-trei ani?

— Mai întâi m-a durut capul în mod constant. Apoi a început să mi se facă frică din orice, să fiu timidă și melancolică. Așa am ajuns să-mi construiesc un fel de carapace a iflea, în care mă ascundeam atunci când nu voiam să mai știu de nimeni și nimic.

— Vrei să zici că ai ajuns să te depărtezi de cei din casă?

— Nu știu dacă ei și-au dat seama de asta.

— Ei?

— Adică mama și soțul meu. Locuim laolaltă. Le vorbesc, stau împreună cu ei ca să nu-i supăr, însă cea care le răspunde la întrebări sau participă la diverse activități nu sunt eu, ci altcineva.

— Și acea persoană dispare în momentul în care ești din nou singură?

— De cele mai multe ori, însă niciuna dintre aceste două personalități nu iese complet din mintea mea. Ele pot reveni în orice clipă, independent de propria-mi voință și se cunosc una pe cealaltă. Adesea chiar discută între ele. Doc, ți se pare că mă exprim incoerent?

— Nici vorbă, Troy. Vorbești chiar pe înțelesul terapeutului tău. Din câte-mi dau eu seama, se pare că avem de-a face cu Sindromul Personalității Multiple, prescurtat – SPM.

— Adică acesta ar fi diagnosticul stabilit de tine?

— Nu sunt 100% sigur, însă cred că, în mare măsură, este vorba despre SPM.

— Ți se pare grav?

— Nici pe departe, dar trebuie să stăm mult de vorbă și să descoperim împreună adevăruri pe care tu le-ai uitat, indiferent cât de dureroase ar fi acestea.

— Și asta mă va ajuta să mă simt mai bine?

— Fără îndoială.

— Bine, dar cum, vom proceda?

— Personalitatea-gazdă, adică persoana ta – cea care ești în realitate -trebuie să absoarbă cealaltă personalitate secundară, înțelegând secretele acesteia.

— E posibil să existe mai multe personalități?

— Nu este exclus.

— Și atunci când voi afla despre toate acestea înseamnă că m-am vindecat?

— În cea mai mare măsură, însă nu este indicat să întrerupi tratamentul psihoterapeutic prea curând, indiferent că eu voi fi acela care se va ocupa de tine sau nu.

— Înțeleg…

CAPITOLUL II.

Februarie 1999.

— Bună seara, doamnelor! Își salută terapeutul pacientele, debordând de bună dispoziție. Agnes, Regina, Dorothea, am plăcerea să v-o prezint pe noua noastră prietenă. Ea e Troy.

Femeile o întâmpinară cu simpatie și, după ce își strânseră mâinile, se așezară pe scaune, formând împreună cu dr. Bogomil un cerc aproximativ.

Agnes-Teresa Braun, o doamnă cam la 30 de ani, se așeză în dreapta drăguței nou-venite, zicându-i:

— Sunt sigură că ne vom înțelege foarte bine. Nici eu nu sunt pacienta lui Bogomil de prea multă vreme. Mai precis, de șase luni.

— Și asta e puțin? Se miră Troy.

— În comparație cu celelalte…Terapeutul le mai lăsă o vreme să discute între ele pe diverse teme, apoi le captă atenția.

— Astăzi aș vrea să începem discuția noastră prin a evoca amintirile pe care le-am descoperit împreună. La sfârșit, o vom ruga și pe Troy să încerce o rememorare a unor întâmplări de mult uitate, pe care le ține ascunse în subconștientul ei. Vrei să începi tu, Agnes?

— Da, doc.

Bărbatul se ridică de la locul său și stinse candelabrul din încăpere. Apoi, prin câteva apăsări succesive ale unor butoane, aprinse patru veioze, situate în fiecare colț al camerei. Nu se făcuse întuneric, nici măcar o semiobscuritate misterioasă, însă atmosfera nu mai era aceeași ca înainte.

— Dă-i drumul, Agnes! Spune totul exact așa cum ai făcut-o și la celelalte întâlniri ale noastre! N-are de ce să-ți fie jenă. Toate colegele tale au trecut prin situații asemănătoare.

— O. K, doc! Mama mea s-a recăsătorit când eu aveam 8 ani. Cel care a luat-o de soție era văduv și avea doi copii: un băiat de 15 ani și o fată de 17.

— Cum îi chemă? Îi cerul terapeutul să precizeze. \pa — Julian și Thora. Mai departe…La început ne-am înțeles destul de bine. Altfel spus, fratele și sora mea prin alianță nu-mi acordau o importanță prea mare. Dar, cu timpul, au început să mă privească din ce în ce mai insistent. Mai cu seamă ea. Când am împlinit 10 ani și pieptul meu a început să prindă contur, Thora s-a apropiat subit de mine, copleșindu-mă cu tot felul de atenții. Ne distram adesea împreună, mă lua cu ea în oraș și chiar mă trata ca pe o egală, ceea ce pentru mine a însemnat enorm. Mai târziu, într-o iarnă, m-a rugat să o las să doarmă cu mine în pat, pretextând că îi este frig de una singură. Atunci a început totul. Nu știu cum a făcut, dar, într-un timp foarte scurt, a trezit în ființa mea tendințele homosexuale pe care le posedă fieca-re om. La început m-a masturbat cu mâna, apoi și-a folosit gura cu măiestrie și, ceva mafâncolo, m-a pus și pe mine să procedez la fel. De ce să n-o recunosc, am fost extrem de încântată de ceea ce mi se întâmpla și abia așteptam să vină noaptea ca să ating din nou extazul! Totul era roz în jurul meu. Părinții se înțelegeau bine, nu aveam nici un fel de probleme, ce mai, eram o familie fericită…Asta a durat până când Julian m-a prins într-o noapte cu capul între pulpele surorii mele mai mari. Atunci a înțeles totul, însă asta n-a fost nimic. Peste două zile m-a amenințat că, dacă nu fac și cu el la fel, va da totul în vileag părinților. Eram îngrozită. La fel și Thora – cel puțin așa mi s-a părut mie – care mi-a cerut să-i dau ascultare fratelui meu dacă nu vreau să provoc un dezastru. Mai mult la insistențele ei, am acceptat, lăsându-mă cu greu convinsă. Thora mi-a spus că ea nu-l poate satisface pe Julian, fiindu-i soră de sânge. În timp ce eu nu îi eram…Mai întâi i-am făcut felație și nu vreau să vă spun cât de greu mi-a fost. Aveam doar zece ani…Aproape 11. Dar el nu s-a mulțumit doar cu atât și m-am văzut nevoită să mă las dezvirginată, ca să o protejez în primul rând pe mama, la care am ținut întotdeauna enorm.

Aici Agnes-Teresa făcu o pauză, reluându-și povestirea doar la insistențele medicului.

— Spune mai departe, draga mea! Nu te sfii!

— Totul a scăpat de sub control la un sfârșit de săptămână, când părinții ne-au lăsat singuri, având totală încredere în noi. De unde puteau ei să știe ce făceam în lipsa lor?! Julian și cu Thora au propus să ne jucăm – chipurile -împreună și astfel am ajuns obiectul lor sexual. Dar erotismul și amorul în grup pur și simplu m-au dezgustat, sfârșind – după circa o săptămână de peripeții -prin a suferi o depresie ce a necesitat internarea mea într-o clinică de psihiatrie. De aici m-am întors complet vindecată -sau cel puțin asta s-a crezut până nu de mult -*și nu mi-am mai adus aminte de nimic, devenind o adolescentă retrasă, timidă și foarte fricoasă, din cauze pe care nimeni nu le putea desluși, nici chiar psihiatrii.

— Continuă, Agnes! Se văzu nevoit să intervină din nou dr. Bogomil după o altă pauză.

— Totuși, nu pot spune că n-am avut noroc în viață. Soțul meu a fost un om extraordinar încă de la început și de aceea i-am dăruit doi copii, la care țin ca la ochii din cap. Și totul a mers ca pe roate, în ciuda visurilor mele care adesea nu-mi dădeau pace, până acum doi ani. Am început să nu mai fiu întotdeauna eu, de parcă o altă Agnes încerca să-mi ia locul. Între noi două s-a iscat o luptă permanentă, care mă făcea să-mi ies din minți. În cele din urmă, am ajuns la dr. Bogomil și acesta mi-a stabilit diagnosticul de care sufeream fără să am cunoștință: Sindromul Persona-lității Multiple. A urmat o serie de ședințe în grup, în cadrul cărora am început să-mi aflu trecutul ce mocnea în subconștientul meu, și – implicit -să mă simt din ce în ce mai bine, acceptându-l. Acceptând acest trecut de care n-aveam încotro să fug, n-aveam unde să mă ascund…Mai întâi, totul mi s-a părut a fi un vis urât, dar în cele din urmă am acceptat crunta realitate.

— Și soțul tău ce-a zis când a aflat? Nu se putu abține să întrebe Troy.

— Mie? Nimic. Cred că s-a bucurat că mi-am revenit la starea mea normală, ba chiar mai mult – grație ședințelor de psihoterapie la care particip – mi-am recăpătat entuziasmul și pofta de viață de mult pierdute. Acum, când mă gândesc, realizez că acceptarea unei tragedii petrecute în copilărie nu este o problemă atât de complicată, dacă este tratată cu profesionalism. Mă simt mult mai bine, iar visurile acelea groaznice pe care le aveam au dispărut ca prin farmec, fără nici un fel de medicament. Vreau să mai știi, dragă Troy, că întreaga mea stare de sănătate e excelentă, după cum susține și medicul nostru de familie. Nu mai am nici cel mai mic motiv să mă plâng de ceva.

— E rândul tău, Dorothea! Îi zise dr. Bogomil doamnei Crewson, ce părea a avea în jur de 60 de ani. Povestea ta e ceva mai specială, dacă mă pot exprima astfel.

— Mai specială? Dimpotrivă, Andrew! Eu cred că e cea mai banală poveste dintre toate. Am început să am probleme de ordin psihic pe la

25 vârsta de 25 de ani, după o copilărie și o adoles-cență lipsite de culoare și de viață, adică în care nu s-a întâmplat absolut nimic demn de reținut. Sau așa am crezut până acum doi ani. Am fost o tânără de condiție medie, subjugată de o ten-siune nervoasă accentuată, căreia îi făceam față cu mare dificultate. Singura alinare am găsit-o în fumat. Ajunsesem să fumez trei pachete pe zi și tot nu îmi ajungeau. Toată lumea din jur mă de-ranja și nimic nu era pe placul meu. Asta până când am întâlnit un bărbat cu 30 de ani mai în vârstă decât mine, care și-a dat seama că am un potențial ieșit din comun. El m-a pus în fruntea companiei sale de construcții, exploatându-mi energia la maximum. Acum, când mă gândesc, nu văd de ce mi-ar părea rău. Am muncit pe brânci, e drept, adesea 24 de ore din 24, însă tot am realizat ceva în viață. O locuință mai mult decât cochetă, câteva automobile pe care le schimb când am chef și un cont destul de rotund în bancă. Ce n-am realizat? O familie. Mai mult, m-am îndepărtat total de propriile rude. Cano am ieșit la pensie, însă, în urmă cu aproximativ cinci ani, viața a devenit pentru mine un calvar.

— Poți fi mai explicită? Interveni medicul.

— Am început să am tot felul de probleme psihice – poate și pe fondul renunțării la fumat -justificate în special prin lipsa unei familii și a prietenilor. Ajunsesem bolnavă de singurătate, dacă înțelegi ce vreau să spun, i se adresă ea nou-venitei. După câțiva ani, n-am mai rezistat și m-am înființat la ușa cabinetului lui Andrew, implorându-l să mă vindece de idioatele angoase ce puseseră stăpânire pe mine la bătrânețe. Când a început să mă întrebe despre copilărie, mi-am dat seama pentru prima dată că nu-mi aduceam aminte mare lucru, iar ce puteam rememora vedeam parcă cu ochii altcuiva, Treptat, această evidență a devenit tot mai clară, iar Andrew m-a făcut să recunosc faptul că în interiorul meu sălășluiau mai multe Dorothea. Una copilăroasă, care nu s-a putut maturiza de-a lungul anilor, alta temperamentală, care fumează enorm și nu-și poate afla liniștea nicicum, și cea de-a treia – o bătrânică simpatică, fără probleme financiare, care dorește să-și trăiască ultimii ani ai vieții într-un mod cât mai plăcut. Cum aveam de-a face cu mai multe personalități înghesuite în aceeași minte, dr. Bogomil a fost de părere că trebuie să redescoperim împreună trecutul meu. Și nu oricum, ci prin hipnoză.

— Ții minte că te-ai speriat la început?

— Exact așa a fost! Cum, să mă pună să fac precum găina ori să mă târăsc pe jos, așa cum am văzut eu la televizor? M-am întrebat. Însă în curând mi-am dat seama că nu voi fi pusă în cine știe ce ipostaze neplăcute și am acceptat tratamentul.

— Ceea ce este mai important abia acum urmează, a ținut să precizeze terapeutul.

— Așa e! Împreună cu ceilalți, am aflat' marele secret al copilăriei mele, care m-a făcut să am o viață oarecum diferită de a altor femei normale. Pe scurt, ca so las și pe Regină să vorbească, am aflat că dragii mei părinți – fie-le țărâna ușoară!

— M-au supus unor cruzimi incredibile. Tata m-a violat sub ochii mamei, începând de la vârsta de cinci ani. Iar ea mă bătea, zicând că sunt o mare târfă și îl ispitesc pe soțul ei. Acest supliciu de neimaginat pentru o minte nor-mală a durat trei ani de zile, până când el a suferit un accident de serviciu, paralizând de la mijloc în jos. Mama a crezut că asta este o pedeapsă de la Dumnezeu, s-a pocăit și a încetat cu cruzimile. În ceea ce mă privește, această răsturnare de situație a fost cam tardivă, fiind obligată să stau internată într-un sanatoriu montan aproape un an de zile. La sfârșitul perioadei, doctorii au declarat că sunt complet restabilită și că mă pot întoarce la ai mei. De câte ori încercam să aduc vorba despre bestialitățile pe care le trăisem, am fost contrazisă vehement, ba chiar am urmat un tratament îndelungat cu tot felul de tranchilizante. Am sfârșit prin a crede că supliciile prin care trecusem se aflau doar în imaginația mea bolnavă, iar în cele din urmă am dat totul uitării. Și nu mi-am reamintit nimic până când nu l-am întâlnit pe Andrew, cum de altfel mi se pare că v-am mai spus. De atunci, chinurile mele au încetat.

Terapeutul se ridică de la locul său, părăsi fără zgomot încăperea și în două minute se întoarse cu o tavă pe care se găseau patru pahare cu limonada rece.

— Un mic respiro nu va strica nimănui, zise el, invitându-și pacientele să bea.

— Mulțumim! Se auziră două voci. După ce tava fu pusă pe o măsuță, dr. Bogomil reveni:

— Acum, tu, Regina!

— Eu n-am vrut să consult un psihoterapeut și n-aș vrea nici acum.

— Te obligă cineva? O întrebă medicul. Rudele, soțul, prietenii?

— Nu. O fac de bună voie, fiindcă mi-am dat seama că altfel nu se poate. Nu pot fi un om normal fără aceste ședințe bisăptămânale. Așa se face că, de circa un an de zile, îngraș conturile bancare ale lui Andrew.

Cu un gest reflex, Regina Tymson își dădu pe spate bogată podoabă capilară și își așeză, grațioasă, un picior peste celălalt. Nu părea să aibă mai mult de 25 de ani, iar fustă scurtă pe care o purta te putea face să crezi că nu este genul de femeie căruia nu-i plac bărbații. Era, totuși, măritată de doi ani, după cum avea să afle Troy mai târziu. Iar prezența sa la terapeut se datora unei lovituri primite în cap, cu un an înainte de căsătorie, ce fusese urmată de o pronunțată amnezie. Amnezie căreia nimeni nu i-a dat mare importanță până la un moment dat.

— Din ziua accidentului, mi-am dat seama că foarte rar mai eram cea de dinainte. De câte ori mă concentram asupra unui lucru, o mulțime de voci încerca să vorbească în locul meu și nu înceta decât atunci când izbucneam în plâns.

— Cam câte personalități te deranjau? O întrebă dr. Bogomil.

— Pe puțin zece. Dar acestea au început să părăsească personalitatea-gazdă, adică propria mea minte, chiar de la cea de-a treia ședință de terapie de grup la care am participat. Ceea ce mă deranjează este faptul că hipnoza – sunt convinsă – a determinat această ameliorare a stării mele de sănătate psihică. Iar apoi am început să devin conștientă de niște amintiri pe care n-aș fi vrut să le rememorez vreodată. Locuiam într-o fermă din apropiere de Stockton, California -proprietatea familiei mele – și eram oarecum rupți de lume. Singurul care ne mai aducea vești de la oraș era unchiul Dennis, ce ne vizita destul de des. În rest, noroc cir televizorul și cu aparatul de radio, altfel aș fi crezut că trăiesc pe o insulă pustie! Când aveam patru ani, ruda asta a mea a ținut morțiș să mă învețe să călăresc și în cele din urmă a reușit. Cu caii m-am descurcat destul de bine. Cu el a fost mal greu, fiindcă unchiul era puțin cam masochist. După ce mă viola pe unde apucă, ținându-mă mereu deasupra lui, mă obliga să-l bat cu biciul și pe urmă mă amenința că, dacă spun cuiva ce se întâmplă între noi, ne va ucide și pe mine și pe mama mea. Așa că m-am mulțumit să-l bat cu poftă ani buni, răzbunându-mă în acest fel pe pornirile lui deplasate. Asta până când am împlinit 12 ani și a început să-mi placă. Într-o zi, mama ne-a surprins asupra faptului și mi-a tras o bătaie soră cu moartea – deși ea nu recunoaște acest lucru – băgându-mă în spital. După mai multe serii de tratamente, m-am întors la ai mei și am fost, în general, un copil destul de cuminte. Când mi-am luat soarta în propriile mâini, părinții m-au ajutat cu bani – mă mai ajută și acum – iar toată lumea s-a declarat mulțumită. Doar eu mai aveam ceva probleme cu visurile în care eram violată, iar după aceea mă răzbunam în diverse moduri extrem de violente, ce mergeau până la crimă, după cum am reușit să-mi reamintesc. Ceea ce mă îngrijorează acum este faptul că îmi doresc să fac sex așa cum făceam când eram doar o copilă și apoi să mă răzbun, biciuindu-l pe violator. Dar dr. Bogomil – de care am devenit dependentă – m-a asigurat că și asta va trece la un moment dat.

— Așa e, draga mea, n-ai de ce să-ți faci pro-bleme, atâta timp cât te simți bine din punct de vedere fizic și mental! Ei, Troy, cum ți s-au părut secretele prietenelor tale?

— Cutremurătoare, zise femeia după o clipă de gândire.

— Crezi că ai putea să ne povestești și tu ce-despre tine?

— Desigur, însă eu n-am trăit asemenea gro-zăvii, așa că sunt convinsă că am să vă plictisesc.

— Nu se știe! Remarcă psihoterapeutul, enig-matic, în vreme ce restul femeilor zâmbi cu înțe-legere în direcția nou-venitei. Încearcă, totuși!

— De acord. După părerea mea, am avut o copilărie cât se poate de banală, cu excepția faptului că tata ne-a părăsit când eram foarte mică. Apoi mama s-a recăsătorit când aveam vreo trei ani și, până la cinci, totul a fost minunat. Tatăl vitreg mă iubea nespus de mult și toți eram fericiți. Din nenorocire, un accident de circulație a făcut ca el să-și piardă viața, iar mama să rămână văduvă pentru totdeauna. Cârn asta ar fi tot. Altceva nu știu ce aș putea adăuga.

— Bine. Cum cele două ore programate s-au scurs, vă mulțumesc pentru prezență și ne vedem data viitoare. Troy, te-aș ruga să mai rămâi puțin, ca să încercăm împreună să punem la cale o psihodramă. Nu vreau să trecem dintr-o dată la hipnoză.

— Ce e aia psihodramă?

— Ai să vezi!

CAPITOLUL III.

Martie 2001.

Neavând de lucru, detectivii Jane Heron și. Eric Black, de la Divizia „Cazuri Speciale” a De-partamentului Poliției Los Angeles, erau puși pe șotii. După ce se tachinară ca de obicei, mai ales pe teme sexuale, se gândiră să-l necăjească pe vreunul dintre colegi.

— Nu crezi că cel mai nimerit ar fi „Specialistul”? Întrebă polițista. Prea își bate joc de noi când avem câte o problemă urgentă de rezolvat. Ne mai luăm și noi revanșa…<j-tN-am nimic împotrivă, răspunse Eric, entuziasmat de idee. O merită cu prisosință.

„Specialistul”, așa cum fusese poreclit dr. Butch Harrison, legistul Laboratorului criminalistic al D. P. L. A., era o fire ursuză, rigidă și deloc receptivă la glumele celor doi detectivi. Din acest motiv îi fierbea ori de câte ori avea ocazia, dez-văluindu-le rezultatele criminalistice – la care reușea să ajungă cu mare întârziere – și ironi-zându-i fără excepție.

— Atunci hai să-i cerem câte o cafea! Doar știi cât e de zgârcit de cele mai multe ori!

Coborâră la braț în subsolul unde se aflau sălile laboratorului, mult mai veseli ca de obicei. Bună dispoziție li se trăgea și de la faptul că erau siguri de un lucru foarte important. Legistul nu avea nici un cadavru de examinat, așa că polițiștii nu trebuiau să se teamă de glumele lui macabre.

Îl găsiră pe „Specialist” în propriul birou, cu nasul vârât în computerul său ultraperformant. * – Ce faci, dr. Mengele? Îl abordă Jane încă de la ușă. Nu ți-a adus nimeni vreun hoit cu care să te distrezi?

Butch se opri din lucru, însă nu întoarse capul spre detectivi, gândindu-se la un răspuns pe măsură. Dar cum nu-i veni niciunul, continuă să tacă.

— Ți-a înghițit pisica limba? Interveni Eric.

— Poate că s-a contaminat cu vreunul dintre virusurile acelea blestemate cu care lucrează și i s-au blocat căile vocale?

— N-avem noi norocul ăla…!

Legistul se răsuci cu tot cu scaun, țintuindu-i pe rând cu o privire aprigă.

— De ce-ați venit? Numai ca să mă deranjați cu mutrele voastre de iepuri în călduri, sau aveți o problemă de serviciu?

— Am venit, pur și simplu, ca să ne oferi câte o cafea, îl lămuri polițista. Îți vine să crezi?

— Nu. Da' deloc, dacă mă înțelegi. Pentru voi e destul de bună și poșirca de la automat. De ce s-o consumați pe-a mea?

— CăB mai bună, logic!

— Serios? Se bucură el pentru compliment. În acest caz, trebuie să vă întreb cu ce-ați venit în schimb!

Cei doi se uitară unul la celălalt preț de câteva secunde, fiind luați oarecum prin surprindere. Primul care-și reveni fu Eric:

— Îți vom spune un banc pentru a te scoate din starea în care te afli.

— Să auzim! Dacă reușiți să mă amuzați, vă servesc câte o cafea. Altfel, spălați putina înainte de a vă da eu afară!

— O. K.! Se arătă de acord detectivul. Cine spune? Adăugă el privindu-și partenera, total dezorientat.

— Am eu unul! Îl scoase Jane din încurcătură. Cică se judecă un proces de jaf. Spărgătorul intrase noaptea și furase argintăria chiar din dormitor. Deși capul familiei s-a trezit la momentul oportun, acesta n-a intervenit, în ciuda faptului că tâlharul era un tip pirpiriu și, pe deasupra, neînarmat. Eram foarte dezorientat, domnule judecător – încercă păgubașul să-i explice judecătorului. De aceea nu l-am imobilizat. Mă tot întrebam cum o fi reușit să deschidă ușa de la intrare și să se strecoare până în dormitor pe neauzite, când eu n-am realizat o asemenea performanță în 20 de ani de căsnicie!

Pe figura legistului nu'se mișcă nici măcar un mușchi când își întrebă colega:

— Păi, nu-l termini?

— Păi, l-am terminat…

— Și care-i poanta?

— Că nevastă-sa îl auzea pe bărbatu-său când întârzia să ajungă acasă, iar pe hoț nu l: a auzit.

— Aha! Mârâi Butch. Și poanta pentru a merita, cafeaua unde e?

— Las' că-ți zic eu unul mai bun, amice! Interveni Eric. Cu polițiști.

— Bine, vă mai acord o șansă!

— Se întâmplă tot la tribunal:

— Ați fost surprins pe stradă într-o postură indecentă, din câte am înțeles, și ați fost adus la secție de un polițist, zise judecătorul.

— Da, domnule!

— Beat, desigur!

— Da, amândoi…

— Gata, zise dr. Harrison, ridicându-se grăbit de pe scaunul său și îndreptându-se spre filtrul de cafea. Sunteți invitații mei!

— Asta înseamnă că ți-a plăcut ultimul banc! Se bucură detectivul.

— Greșit. Asta înseamnă că nu vreau să-mi spuneți și altele…Nu vă pot suporta inepțiile la nesfârșit.

Jane și Eric nu mai scoaseră o vorbă, fiecare întrebându-se în tăcere dacă trebuie să se întristeze pentru că nu i-au putut stârni râsul „Specialistului”, ori să se bucure că obținuseră ceea ce își doriseră…În cele din urmă optară pentru cea de-a doua variantă, iar detectivul schimbă vorba cu abilitate.

— La ce lucrai, Butch?

— La un program ultrasecret. Construiesc roboți care să înlocuiască detectivii din poliție. Am de gând să vă scot la pensie cât mai curând…

— În acest caz, sper din tot sufletul să-ți rupi gâtul! Zise Jane, sorbind impasibilă din cana oferită. Dar știi că e bună? Aprecie ea calitatea cafelei și, deodată, fața i se lumină. Nimeni n-o face ca tine…

— Cu excepția frumoasei noastre secretare Melanie, îl înțepă Eric, ca să nui ofere legistului prea multă satisfacție.

„Specialistul” se abținu să comenteze această ultimă remarcă, revenind în fața computerului său, de care era realmente îndrăgostit.

— Atunci, dacă tot nu mai aveți ce să-mi spuneți…, zise el, întorcându-le spatele.

În acel moment, telefonul de pe biroul său începu să târâie.

— Poartă sunt. Dr. Harrison?

— La aparat!

— Vă caută un domn doctor pe nume Buford Petersen. Zice că vă este coleg de breaslă. Să-I aduc la dumneavoastră?

— Bineînțeles, cum să nu! Roagă-I să poftească imediat, adăugă legistul, întorcându-se spre detectivi. Este fostul meu profesor de psihologie și psihiatrie din facultate. Cred că nu l-am mai văzut de vreo zece ani.

Februarie 1999.

— În primul rând, să-ți explic despre ce este vorba, începu dr. Bogomil să vorbească de îndată ce rămase singur cu noua lui pacientă, Troy Bender. Psihodrama nu este altceva decât o metodă de investigare și diagnosticare, precum și una de terapie modernă, care se folosește de jocul dramatic improvizat pe'o temă dată, pentru dezvăluirea gândurilor și a atitudinilor unui pacient.

— Cu alte cuvinte…?

— Un fel de joc de societate, dacă vrei, care ne va fi foarte util la amândoi.

— Și în ce constă acest joc?

— Ne vom închipui fel de fel de situații legate de copilăria ta și de relațiile familiale, astfel încât va fi posibil să deslușim lucruri ce s-aujntâm-plat, dar pe care tu le-ai gonit din memorie.

— Ai spus că doar ni le închipuim, doc, nu-I așa?

— Exact!

— Atunci, să-i dăm drumul!

Andrew Bogomil se ridică de la locul său stinse două din cele patru veioze și își trase aunul în fața pacientei, pentru a o putea ve-ea mai bine.

— Să zicem că ai doi ani și jumătate. Chiar dacă nu îți aduci aminte de acea perioadă, încearcă să-ți imaginezi cum erai.

— Mică, timidă, cu codițe împletite de mama și răsfățată, intră Troy în pielea personajului imaginar.

— Foarte bine. Și tata unde e?

— Nu e.

— Lipsește de acasă cu treburi?

— Nu știu, dar nu e.

— Cât durează această absență?

— Până când mama aduce un alt tătic.

— Cum arată noul părinte?

— Frumos, vesel și blând.

— Perfect. Deci, se poartă bine cu tine?

— Foarte bine. Ne jucăm, îmi dă să mănânc și mă sărută înainte de culcare. Tot el e cel care mă trezește dimineața și mă scarpină pe spate.

— Îi place să te mângâie?

— Îi place, iar eu mă simt minunat când o face. E atât de bun!

— Îl iubești?

— Nu știu. Sunt prea mică pentru a-mi da seama de asta, însă mă simt extraordinar de bine cu el.

— Cât timp a durat această fericire?

— Nu mult. La un moment dat, a dispărut din viața noastră și nu l-am mai văzut. Abia mai târziu am aflat de la mama că a avut un accident de circulație și a plecat în lumea celor drepți.

— Mama ta îl iubea?

— Fără îndoială, continuă Troy să rememoreze amintiri de mult uitate.

— Nu i-ai auzit niciodată certându-se?

— Nu.

— Crezi că a fost un tată bun, ținând cont de faptul că nu era decât unul vitreg?

— Deosebit de bun, de asta sunt sigură.

— Atunci când te mângâia, cum proceda?

— Nu înțeleg întrebarea, doc!

— Care părți ale corpului ți le atingea? Nu uita că e vorba doar despre un joc, Troy! Mai precis, despre o psihodramă.

— Bine. Mă mângâia pe cap, pe umeri și pe spate.

— Nu ajungea niciodată cu mâna mai jos?

— Acum, dacă mă gândesc mai bine, cred că ajungea, însă doar întâmplător.

Și cum te săruta? Unde, vreau să zic…

— Pe obraji, câteodată pe gât și pe mâini. Eu procedam la fel.

— Să ne oprim aici, Troy! Ți-aș propune – desigur, dacă n-ai nimic împotrivă – să ne vedem și mâine dimineață.

*

Martie 2001.

— Am onoarea, domnule profesor! Se ridică dr. Harrison în picioare, venind în întâmpinarea musafirului său. Nu v-am mai văzut de foarte multă vreme. Ce mai faceți?

— Nu mare lucru, Butch, spre deosebire de tine. Am aflat că ai o carieră de invidiat. Felicitări!

— În mare parte, aveți dreptate. Dar activitatea mea profesională ar fi fost mult mai laborioasă și mai plină de succese notabile, dacă acești doi polițiști n-ar fi existat, adăugă legistul, privindu-i pe colegii săi. Dați-mi voie să vi-i prezint pe detectivii Jane Heron și Eric Black, „spaima” Diviziei „Cazuri Speciale” în care sunt angrenat.

— Mă bucur să vă cunosc! Zise dascălul, înțe-legând gluma fostului său student. Prof. Buford Petersen, actualmente simplu psihiatru la Spitalul Central din localitate.

„Specialistul” îl invită pe noul venit să ia loc pe un scaun și, fără a-l mai întreba, îi oferi o ceașcă de cafea.

— Colega, noi ne retragem. O să-ți aducem cănile mai târziu, bine?

— Dar nu e nevoie să plecați din pricina mea! Interveni Petersen. Ba chiar v-aș ruga, dacă este posibil, să rămâneți! Știți, intenționez – dacă-mi veți permite – să vă consult în legătură cu o problemă de…Specialitate, dacă mă pot exprima în acest fel.

— Domnule profesor – sări Butch de la locul său – nu-mi faceți una ca asta! Se află pe capul meu de un sfert de oră și parcă ar fi trecut o veșnicie…

Cu excepția „Specialistului”, țpți zâmbiră, iar detectivii se așezară cât mai comod pe locurile lor, gata să asculte o poveste interesantă. Și așa nu aveau ce face.

CAPITOLUL IV.

Februarie 1999.

A doua zi, Pauline o întâmpină pe Troy Bender la fel de surâzătoare ca prima dată.

— Doctorul e pe drum, doamnă. Trebuie să sosească dintr-un moment întraltul.

— Nu e nici o grabă. De fapt, eu sunt cea care a sosit mai devreme.

— Erați nerăbdătoare să-l întâlniți, dacă.

— Mi permiteți întrebarea?

— Poate că da…Nu știu?! Oricum, soțul meu a plecat mai devreme de acasă și am preferat să mă aducă el în loc să chem un taxi.

— Așa! Poftiți cafeaua dumneavoastră! E preparată la fel ca și ieri, cu puțin zahăr. Nu mi-ați spus dacă v-a plăcut.

— Chiar foarte mult, Pauline! Chiar foarte mult!

Prietenia pe care această secretară simpatică i-o arăta o punea în dificultate pe Troy. Ea știa că secretarele sunt niște ființe nesuferite, indiferente, distanțe și total lipsite de tact. Acum se convingea de contrariu. Ba mai mult, această fată chiar îi plăcea pentru felul ei deschis de a fi și pentru naturalețea cu care se purta.

Gândurile pacientei fură întrerupte de sosirea vijelioasă a lui Andrew Bogomil, care se miră văzând-o.

— Am întârziat cumva? Nu-i veni acestuia să creadă, consultându-și ceasul.

— Nu, doc. Eu sunt cea care a sosit mai devreme. Tocmai despre asta discutam cu Pauline.

— Aha, înțeleg! Te rog să poftești în biroul meu! Începem îndată. Femeia făcu ceea ce i se ceruse și rămase în picioare, neștiind unde să se așeze. La un semn al lui, luă loc pe o canapea ceva mai joasă decât una normală și așteptă în tăcere ca el să se pregătească.

— M-am gândit mult la problemele tale, dar mai întâi spune-mi dacă ai avut vreun vis azi-noapte!

— Îmi aduc aminte doar că am adormit greu și m-am trezit obosită. Atât…

— Troy, eu cred că putem începe ședințele de hipnoză chiar de astăzi. Tu ce părere ai? Ts consideri pregătită?

— Nu, și nici nu cred că voi fi vreodată, însă sunt gata să fac ce spui tu, doc!

— E bine că ai încredere-n mine. Mai bine zis, e un lucru esențial în această muncă. Vom imprima totul pe o casetă audio, pe care o vei putea asculta mai târziu. Dar e bine să fii singură prima dată. Poate că nu vei vrea ca altcineva să-ți cunoască secretele.

Bărbatul trase toate draperiile, astfel încât lumina zilei abia mai putea pătrunde în birou, și lăsă luminile stinse. Apoi se așeză pe un scaun la doar un pas de ea și începu s-o privească intens în ochi. Îi zise:

— Acum începi să ai totală încredere-n mine! Dr. Bogomil îi vorbea calm, dar în același timp cu multă fermitate. Gesturile sale erau domoale și simple, astfel încât să nu-i distragă atenția pacientei. Îi puse în mâna dreaptă un disc având un diametru de circa 20 cm, apoi îi ceru să-l ridice la înălțimea ochilor și să privească fix în centrul acestuia. Obiectul, confecționat din plastic, avea pictate mai multe cercuri concentrice de culoare neagră, pe un fond de un alb imaculat. Contrastul deosebit de obositor o făcu pe Troy să-și mijească ochii încă din primele secunde de concentrare.

El se ridică încetișor și, plimbându-și mâinile deasupra corpului ei, fără să o atingă, îi vorbi:

— Când voi spune „trei”, nu te vei mai putea scula de pe canapea. Și cu cât vei încerca mai mult, cu atât eforturile tale vor fi mai zadarnice. Deci, când voi spune „trei”, nu te vei mai putea ridica de pe canapea, fepetă el. Și, cu cât vei încerca mai mult, eforturile tale vor fi mai zadarnice.

După ce reluă formula de trei ori la rând, terapeutul o prinse de mâna cu care ținea discul și o mișcă lent, de câteva ori, în sus și în jos, făcând-o pe Troy să închidă și să deschidă ochii.

— Dacă vrei, poți sta cu ochii închiși, însă nu te poți ridica de pe canapea. Reazemă-te de spetează! Așa. Unu…, doi…, trei! Acum vei face* tot ce-ți ordon eu! Adăugă medicul, luându-i obiectul din mână și pornind reportofonul aflat în apropiere.

Pacienta respira alene pe gură, stătea cu ochii închiși, iar trăsăturile feței sale erau complet destinse, relaxate.

— Te afli în casa mamei tale și ai trei ani împliniți. Ce faci?

— Mă joc cu mama de-a croitoresele, răspunse Troy după un moment de ezitare.

— Tatăl tău unde e?

— Nu știu…, nu-l cunosc…, da' o să vină.

— Uite că a venit! Ce faceți?

— Ne jucăm împreună. Sunt foarte fericită cu el.

— Mama a plecat la bucătărie ca să pregătească cina, iar voi doi ați rămas să vă mai jucațiCe faceți?

— Tata mă ia în brațe, mă mângâie și mă sărută.

— Îți place?

— Nespus de mult.

— Îți pune mâna pe piele când te mângâie?

— Da, îmi pune.

— Și te mângâie acolo unde ție îți este rușine?

— Da, mă mângâie. Acum se uită la mine altfel.

— Cum?

— Nu-mi dau seama, dar parcă ar vrea să-i dau ceva.

— Stai în brațele lui? În – Da, și el mă leagănă.

WbrTe mișcă în poală înainte și înapoi? Mf – Da, așa faceJ Și mie îmi place să mă frec de poala lui. Îl mai. Pup și eu din când în când. Vrea mai mult de la tine, nu-i așa?

— Da, așa e!

— Îți scoate rochița și chiloțeii, lăsându-te în pielea goală? Îți spune că trebuie să faci baie?

— Da, așa face. Eu îi spun că am făcut și ieri, dar el insistă. Vrea să fiu curată pentru el.

— Îți pune mâna acolo?

— Unde, pe funduleț?

— Da.

— Îmi pune mâna peste tot și eu mă gâdil.

— Te strânge în brațe, te lipește de pieptul lui?

— Da, așa se întâmplă.

— Poți să povestești singură mai departe?

— Nu știu ce să spun.

— Continuă să te sărute?

— Da.

— Capul lui coboară spre buricul tău, apoi spre picioare și se oprește între pulpele tale micuțe?

— Da, așa se întâmplă. Iar sărutările lui mă ard, atât sunt de fierbinți. Îi spun să se oprească, dar el nu vrea. Îmi promite cadouri și mă face să-l ascult.

— Pe urmă scoate un obiect din pantaloni?

— Da, și eu mă sperii. Nu știu ce fel de joc e ăla. Mă pune să-i mângâi obiectul cu amândouă mâinile.

— Pe urmă?

— Nu mai știu, zise Troy, în vreme ce câtevc lacrimi începură să i se rostogolească pe obraji.

— Nu cumva te ridică de subsuori și îți depărtează picioarele?

— Nu știu! Răspunse femeia, începând să plângă și mai tare. Nu mai știu nimic!

— Bine, acum te vei trezi! Zise terapeutul, oprind reportofonul. Apoi îi suflă cu putere între ochi și bătu o dată din palme.

Troy Bender deschise ochii și privi în gol circa un minut.

— Cum a fost, doc? Întrebă ea când se simți complet restabilită după ședința de hipnoză.

— Pentru început, destul de bine, chiar promițător, dacă pot spune așa.

— Îmi dai casetă ca s-o ascult?

— Numai dacă insiști.

— Dar la început ai zis altceva.

— Ți-o dau dacă insiști, ți-am spus! N-aș vrea să te influențeze în vreun'fel. Cel mai bine ar fi să le asculți pe toate la sfârșitul tratamentului. Dar tu ești cea care hotărăște.

— Bine, doc, cum zici tu. Când ne mai vedem?

— La următoarea ședință de grup. Cunoști programul. Am o rugăminte la tine. Dacă visezi, ar fi bine să-ți notezi totul. Vom discuta împreună despre visurile tale și vom încerca să le analizăm.

— O. K., doc, m-ai convins!