Atractie periculoasa

Atractie periculoasa de Amanda Quick

Capitolul 1

Spre sfârșitul domniei reginei Victoria…

Galeria întunecată a muzeului era plină cu tot felul de exponate stranii, tulburătoare. Niciuna dintre antichități nu era însă la fel de șocantă precum femeia căzută pe podeaua de marmură rece, într-o baltă de sânge.

Deasupra trupului se întrezărea silueta amenințătoare a unui bărbat. Lămpile de pe perete aveau flacăra mică, dar luminau destul cât să dea la iveală un trup înveșmântat într-o haină lungă până la pământ. Gulerul înalt era ridicat astfel încât să-i ascundă și chipul pe jumătate.

Leona Hewitt avu la dispoziție doar o clipă ca să înregistreze scena înfricoșătoare. Tocmai trecuse de o statuie masivă din piatră, un monstru mitic, înaripat. Era deghizată în servitor, cu părul ei lung strâns sub o perucă bărbătească, și se mișca rapid, aproape în fugă, grăbindu-se să găsească cristalul. Inerția mișcării o duse direct spre bărbatul aflat lângă trupul femeii.

Ucigașul se întoarse spre ea, iar haina lui se învolbură ca o aripă uriașă, neagră.

Leona încercă din toate puterile să-și schimbe traiectoria, dar era prea târziu. Bărbatul o prinse fără niciun efort, de parcă ea era o iubită care i se aruncase în brațe, o iubită pe care o așteptase cu mare nerăbdare.

— Liniște, îi șopti el la ureche, foarte încet. Nu te mișca.

Nu cuvintele lui o făcură să rămână nemișcată, ci vocea. Fiecare cuvânt pulsa de energie, inundându-i simțurile ca un val uriaș într-un ocean de emoții. Se simțea de parcă un doctor nebun îi injectase cine știe ce drog ciudat, o poțiune care o paralizase imediat. Iar teama pe care o simțise cu mai puțin de o clipă în urmă dispăru ca prin minune.

— Vei rămâne nemișcată și nu vei scoate niciun sunet până când nu-ți spun să faci altceva.

Vocea bărbatului era puternică, o adevărată forță a naturii; era rece ca gheața, dar în același timp ciudat de plăcută, și parcă o atrăgea într-o altă dimensiune. Sunetele înăbușite ale petrecerii care continua cu două etaje mai jos – râsul oaspeților beți, muzica veselă – dispărură în întuneric. Leona era într-un alt loc acum, un tărâm unde nu erau decât ea și vocea lui.

Vocea lui. Vocea lui o forțase să intre în acea transă bizară. Leona știa însă totul despre transe.

Înțelegând ce i se întâmplase, Leona își reveni imediat. Bărbatul se folosea de cine știe ce forță paranormală ca să o controleze. De ce rămăsese atât de nemișcată și de pasivă? Ar fi trebuit să lupte pentru viața ei deja. Și avea să lupte.

Făcând apel la toată voința, Leona se folosi de propria ei energie ca și când ar fi avut un cristal pentru vise în care să o adune. Ceața stranie care o învăluise se sparse într-un milion de cioburi strălucitoare. Brusc, vraja lui se destrămă. Bărbatul o strângea însă în continuare la piept. Leona se simțea de parcă fusese înlănțuită de o piatră.

— La naiba, murmură ucigașul. Ești femeie.

Realitatea, teama și sunetele înăbușite de dedesubt se întoarseră într-o clipită. Leona începu să se zbată din toate puterile. Peruca îi alunecă pe un ochi, răpindu-i parțial vederea.

Bărbatul îi astupă gura cu o mână și o strânse și mai tare.

— Nu știu cum ai reușit să ieși din transă, dar dacă vrei să trăiești o să taci, îi spuse el.

Vocea lui era diferită acum. Era încă adâncă și ademenitoare, însă cuvintele nu mai aveau acea energie magică de care se folosise ca să o transforme pentru scurt timp într-o statuie. Era limpede că bărbatul renunțase la puterile lui mistice ca să o controleze și se folosea acum de o metodă clasică: forța superioară cu care natura îi înzestrase pe toți bărbații.

Leona încercă să-i tragă un șut în gleznă, dar pantoful îi alunecă pe ceva. Vai, Doamne, sânge. Rată ținta, dar lovi un obiect de pe podea, de lângă cadavru. Obiectul scoase un sunet slab și alunecă mai departe pe dalele de piatră.

— La naiba, cineva urcă scările, îi șopti bărbatul la ureche. Nu-i auzi pașii? Dacă ne găsesc, nici eu, nici dumneata n-o să mai scăpăm cu viață.

Siguranța rece din vocea lui o făcu să aibă dintr-odată îndoieli.

— Nu eu am omorât-o, adăugă și mai încet bărbatul, de parcă îi citise gândurile. Dar sunt sigur că ucigașul ei e încă în casa asta. S-ar putea să fie chiar el acum, întorcându-se ca să-și ascundă urmele.

Leona își dădu seama că îl credea, și nu doar fiindcă vocea lui o forțase să intre în transă. Era pur și simplu logic. Dacă el era ucigașul, atunci probabil că i-ar fi tăiat deja gâtul, iar trupul ei ar fi întins pe podea lângă celălalt, într-o baltă de sânge. Rămase nemișcată.

— În sfârșit, un semn de inteligență, murmură el.

Acum, Leona începu să audă și ea pașii. Într-adevăr, cineva urca scările și se îndrepta spre galerie; fie ucigașul, fie unul dintre ceilalți oaspeți. Lordul Delbridge avea mulți prieteni în vizită în seara aceea. Petrecerile lui erau renumite, nu doar fiindcă se consumau cantități impresionante de vin scump și de mâncare excelentă, ci și fiindcă întotdeauna erau invitate cele mai scumpe curtezane.

Încet, cu grijă, bărbatul își dădu mâna la o parte. Leona nu încercă să țipe, așa că el îi dădu drumul. Imediat, ea își împinse peruca la loc ca să poată vedea mai bine.

Degetele lui se strânseră ca o cătușă în jurul încheieturii ei fragile. O clipă mai târziu, bărbatul o trase departe de cadavru, la adăpostul umbrei proiectate de o masă uriașă de piatră așezată pe un piedestal masiv.

La jumătatea drumului, bărbatul se aplecă și ridică obiectul micuț pe care Leona îl lovise cu piciorul mai devreme. Îl lăsă să cadă în buzunarul hainei, apoi o împinse în spațiul îngust dintre masă și perete.

Când Leona se frecă fără să vrea de colțul mesei, simți un fulger neplăcut de energie. Se trase imediat înapoi, crispându-se puțin. În lumina slabă văzu că piatra era decorată cu simboluri stranii săpate direct în suprafața rece. Tremurând, își dădu seama că nu era o masă obișnuită, ci mai degrabă cine știe ce vechi altar folosit în vreun ritual satanic. Simțise o energie la fel de sinistră emanând dinspre mai multe obiecte din muzeul privat al lordului Delbridge. Întreaga galerie era impregnată de miasma unor emanații care o făceau să se înfioare.

Pașii se apropiau acum, venind din vârful scării principale spre galeria tăcută.

— Molly? se auzi vocea unui bărbat, îngălată de băutură. Unde ești, draga mea? Scuză-mă, am întârziat puțin la cărți. Dar n-am uitat de tine.

Leona simți brațul însoțitorului ei cum se strânge în jurul ei. Și el îi sesizase tremurul de mai devreme. O împinse fără menajamente în spatele mesei, apoi se așeză pe vine lângă ea și scoase un obiect din buzunarul hainei. Leona spera sincer că obiectul era un pistol.

Pașii se apropiară și mai mult. Încă o clipă și nou-venitul avea să o găsească pe femeia moartă.

— Molly? se auzi din nou vocea lui, enervată acum. Unde naiba ești, femeie proastă? N-am chef de jocurile tale în seara asta.

Deci acea femeie venise în galerie ca să se întâlnească cu un amant. Iubitul ei întârziase, iar acum era pe cale să o găsească.

Pașii se opriră.

— Molly? se auzi o exclamație uimită. Ce cauți pe jos? Sunt sigur că putem găsi un pat ceva mai comod. Nu… la naiba!

Leona auzi un geamăt îngrozit, apoi pași grăbiți care se îndepărtau. Amantul o luase la fugă înapoi spre scara principală. Când trecu prin fața unei lămpi, Leona îi văzu silueta, tremurând pe perete ca o imagine dintr-un teatru de umbre.

Brusc, bărbatul cu haina neagră se ridică. O clipă, Leona îl privi uimită. Ce naiba avea de gând să facă? Încercă să-l apuce de mână și să-l tragă la loc, lângă ea, dar bărbatul plecase deja, strecurându-se din spatele îngrozitorului altar. Leona își dădu seama că avea de gând să-i iasă în cale amantului nefericit.

„E nebun!“ se gândi ea. Fără îndoială că celălalt urma să presupună că dăduse nas în nas cu ucigașul și să țipe din toți rărunchii, ceea ce avea să-i atragă pe Delbridge și pe toți oaspeții și servitorii în galerie. Disperată, se pregăti să fugă pe scara servitorilor. Apoi însă, un alt plan îi veni în minte. Poate că ar fi fost mai bine să aștepte și să încerce să se piardă în mulțime mai târziu.

Încă mai încerca să-și dea seama care alternativă era mai bună când îl auzi pe bărbatul cu haina neagră vorbind. Folosea din nou acea voce stranie care o făcuse să rămână nemișcată câteva clipe.

— Oprește-te, comandă el pe un ton adânc, vibrant, animat de o energie invizibilă. Nu te mișca.

Ordinul avu un efect imediat asupra siluetei care alerga. Amantul se opri imediat și rămase înghețat într-o poziție ciudată.

Hipnoză, se gândi Leona, înțelegând în sfârșit. Bărbatul cu haina neagră era un maestru cu puteri deosebite căci reușise cumva să-și întărească ordinele pe care le dădea printr-o energie fizică.

Până acum, Leona nu se preocupase prea mult de arta hipnozei. În general, aceasta era apanajul artiștilor de scenă și al șarlatanilor care susțineau că pot vindeca isteria sau alte boli nervoase cu talentele lor. Mulți oameni își făceau griji din cauza hipnozei, care era ținta a tot felul de speculații sinistre. Ziarele publicau deseori avertismente vehemente împotriva hipnotizatorilor care se foloseau de talentele lor misterioase în scopuri necurate. Însă oricare ar fi fost intențiile hipnotizatorului, se spunea că are nevoie de un mediu liniștit și de un subiect calm și cooperant. Niciodată nu mai auzise de vreun hipnotizator care să fie în stare să țintuiască locului un bărbat în toată firea cu doar câteva cuvinte.

— Ești intr-un loc complet nemișcat, continuă hipnotizatorul. Ești adormit. Vei rămâne așa până când ceasul va bate ora trei. Când te trezești, îți vei aminti că ai găsit-o pe Molly moartă, însă nu-ți vei aminti că m-ai văzut pe mine, și nici pe femeia care e cu mine. Noi doi n-am avut nicio treabă cu moartea lui Molly. Noi doi nu contăm. Ai înțeles?

— Da.

Leona privi spre ceasul de pe o măsuță din apropiere. Lampa de lângă el lumina slab, iar limbile abia se vedeau. Era ora două și jumătate. Hipnotizatorul tocmai le oferise o jumătate de oră în care să evadeze.

Acum, el se întoarse și o privi.

— Vino, spuse simplu. Trebuia să fi plecat de mult. Trebuie să ieșim înainte ca altcineva să urce scările. Leona se sprijini din reflex cu o mână de suprafața rece a altarului ca să se ridice în picioare. În clipa în care pielea ei atinse piatra simți din nou acel curent electric răvășindu-i trupul. Era aceeași senzație ca și când ar fi atins un vechi sicriu al cărui ocupant nu murise în pace. Își trase mâna zorită, apoi se ridică și se grăbi să iasă din spatele mesei. Rămase cu privirea holbată la bărbatul care stătea pironit în mijlocul galeriei, ca o statuie.

— Pe aici, spuse hipnotizatorul.

Apoi porni grăbit spre o ușă care dădea spre scările servitorilor.

Leona își întoarse privirea cu un efort și îl urmă de-a lungul unui culoar strâmt mărginit de statui stranii și de vitrine de sticlă care adăposteau tot felul de obiecte misterioase. Prietena ei, Carolyn, o avertizase că umblau tot felul de zvonuri legate de colecția lordului Delbridge. Chiar și ceilalți colecționari, care erau la fel de obsedați și de excentrici ca lordul însuși, considerau că Delbridge are obiecte foarte stranii în colecția lui. Iar din clipa în care pusese piciorul în galerie, Leona înțelesese motivul speculațiilor.

Nu era din cauză că obiectele ar fi avut cine știe ce forme stranii. Chiar și în lumina slabă se vedea că majoritatea erau cât se poate de obișnuite. Galeria era plină de tot felul de vaze antice, urne, bijuterii, arme și statui – genul de artefacte tipice pentru o colecție mare de antichități. Însă în aer se simțea o miasmă slabă de energie necurată care îi făcea perișorii fini de pe ceafă să se ridice. Miasma emana dinspre relicve.

— Și dumneata o simți? întrebă hipnotizatorul.

Leona tresări auzind întrebarea șoptită. Bărbatul părea curios. Nu, de fapt, părea intrigat. Înțelese la ce se referea. Era firesc ca un hipnotizator atât de talentat să fie la fel de sensibil ca și ea.

— Da, răspunse ea. Simt și eu. E destul de neplăcut.

— Mi s-a spus că, dacă înghesui suficiente obiecte paranormale în aceeași cameră, chiar și cei care nu sunt la fel de sensibili ca noi le vor simți efectele.

— Deci toate obiectele de aici sunt paranormale? întrebă uimită Leona.

— Poate ar fi mai bine să spun că fiecare dintre ele a fost asociat cu paranormalul de zeci sau sute de ani. De-a lungul timpului, toate au absorbit câte ceva din energia celor care le-au folosit pentru vrăjile lor.

— Unde a găsit Delbridge toate astea?

— Știu că unele dintre ele au fost furate, dar nu pot spune asta despre absolut toată colecția. Rămâi aproape de mine.

Ordinul lui era inutil, fiindcă acum și Leona era la fel de nerăbdătoare ca și el să plece de acolo. Din câte se părea, trebuia să se întoarcă altă dată și să caute cristalul.

Hipnotizatorul se mișca atât de repede că Leona trebuia să alerge ca să țină pasul. Se mișca ușor în hainele bărbătești pe care le purta. Dacă ar fi fost îmbrăcată cu o rochie n-ar fi reușit niciodată să se miște cu o asemenea viteză, fiindcă straturile de fuste și jupe ar fi stânjenit-o prea mult.

Simți o furnicătură. Și mai multă energie. Emana dinspre unul dintre obiectele din jur, dar curenții erau cu siguranță diferiți. Leona îi recunoscu imediat. Era energia unui cristal.

— Stai, șopti ea, oprindu-se. Trebuie să fac ceva.

— Nu avem timp, spuse hipnotizatorul, oprindu-se și întorcându-se spre ea, iar haina lui neagră se răsuci odată cu mișcarea. Avem o jumătate de oră, mai puțin chiar dacă altcineva urcă scările.

Leona scutură din degete, încercând să-și elibereze mâna.

— Atunci pleacă fără mine. Siguranța mea nu te privește.

— Ai înnebunit? Trebuie să plecăm de-aici.

— Am venit aici ca să recuperez o anumită relicvă. E undeva în apropiere. Nu plec fără ea.

— Deci ești hoață de meserie?

Bărbatul nu părea șocat. Fără îndoială că și el se ocupa cu așa ceva. Era singura explicație logică pentru prezența lui în galerie.

— Delbridge are o relicvă care îmi aparține, explică ea. A fost furată din casa familiei mele acum câțiva ani. Îmi pierdusem orice speranță că o voi găsi în seara asta, dar acum că știu că e undeva în apropiere nu pot pleca fără să o caut.

Hipnotizatorul rămase nemișcat.

— De unde știi că relicva pe care o cauți e în preajmă?

Leona ezită, întrebându-se cât putea să-i dezvăluie.

— Nu pot să-ți explic, dar sunt foarte sigură.

— Unde este?

Leona se întoarse puțin, căutând sursa pulsurilor slabe de energie. Câțiva pași mai încolo se vedea un dulap imens de lemn, migălos sculptat.

— Acolo, spuse ea.

Încercă încă o dată să-și tragă mâna, iar de data asta el îi dădu drumul. Imediat, Leona se grăbi să studieze dulapul. Avea două uși și o singură încuietoare.

— Mă așteptam la asta, spuse ea.

Băgă mâna în buzunar, scoase pana de fier pe care i-o dăduse Adam Harrow și începu să lucreze. Procesul nu se dovedi la fel de ușor cum fusese atunci când Adam o învățase ce să facă. Încuietoarea nu se clinti.

Hipnotizatorul o urmări tăcut o clipă.

Fruntea Leonei începu să transpire. Schimbă puțin unghiul penei și încercă din nou.

— Ceva îmi spune că nu ai prea multă experiență cu așa ceva, spuse hipnotizatorul pe un ton neutru.

Condescendența lui o făcu să tresară.

— Dimpotrivă, am destulă experiență, rosti ea printre dinți.

— Dar nu și pe întuneric, desigur. Dă-te la o parte. Lasă-mă să încerc eu.

Leona vru să protesteze, dar logica învinse. Adevărul era că nu avusese parte decât de două zile de experimente grăbite cu pana. Crezuse că era destul de talentată, dar Adam o avertizase că nu era la fel de ușor să spargă o încuietoare când se simțea presată de timp.

Ticăitul ceasului de pe măsuță bubuia asurzitor în galeria tăcută. Nu mai era timp. Leona privi spre silueta înghețată care urma să iasă din transă în curând.

Făcu un pas înapoi, codindu-se. Apoi îi întinse pana fără nicio vorbă.

— Am și eu una, spuse hipnotizatorul.

Apoi scoase o fâșie mică și îngustă de metal dintr-un buzunar al hainei, o strecură în încuietoare și începu să lucreze. Aproape imediat, Leona auzi un clinchet înfundat.

— Am reușit, șopti el.

Leonei i se păru că balamalele scârțâie la fel de tare ca vuietul unui tren. Privi neliniștită peste umăr, spre scara principală, însă umbrele din celălalt capăt al galeriei erau nemișcate și nu se auzea niciun pas.

Hipnotizatorul privi în adâncurile dulapului.

— Se pare că amândoi am venit aici pentru același lucru.

Leona se înfioră din nou, dar de data asta din alt motiv.

— Ai venit aici ca să-mi furi cristalul?

— Ți-aș sugera să dezbatem cui îi aparține de drept cristalul altă dată.

Leona era într-atât de scandalizată că uită să-i mai fie teamă.

— Acel cristal e al meu, spuse ea.

Încercă să ia cristalul, dar hipnotizatorul se puse între ea și dulap și întinse mâna.

Era greu să-i vadă mișcările în întuneric, dar Leona știu imediat că se întâmplase un dezastru. Îl auzi răsuflând brusc, din toate puterile, apoi tușind încet. În aceeași clipă simți un miros de substanță chimică pe care nu o recunoștea.

— Dă-te înapoi, îi ordonă el.

Comanda lui era atât de intensă că Leona se supuse fără să se mai gândească la ce făcea.

— Ce e? întrebă ea, trăgându-se înapoi câțiva pași. Ce s-a întâmplat?

Hipnotizatorul se întoarse. Spre uimirea ei, se clătina puțin, de parcă îi era greu să-și păstreze echilibrul. Ținea o punguță de catifea neagră într-o mână.

— Delbridge va fi ocupat cu poliția după ce este descoperit trupul femeii, spuse el încet. Dacă ai noroc, va trece ceva timp până să înceapă să-și caute piatra. Deci ai destul timp să scapi.

Vocea lui era plată, sinistră.

— Și dumneata vei scăpa, spuse grăbită Leona.

— Nu, răspunse hipnotizatorul.

Leona simți cum începe să o cuprindă groaza.

— Ce vrei să spui? Ce s-a întâmplat?

— Nu mai avem timp, răspunse el, luând-o din nou de încheietură și trăgând-o spre scările servitorilor. Nu mai putem întârzia nicio secundă.

În urmă cu o clipă, Leona fusese furioasă. Acum însă începu să intre în panică. Inima îi bătea cu putere.

— Ce s-a întâmplat? se răsti ea. Ești bine?

— Da, deocamdată.

— Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi ce s-a întâmplat când ai scos cristalul din dulap.

Bărbatul deschise ușa care ducea la scara în spirală.

— Am activat o capcană.

— Ce fel de capcană? întrebă ea, studiindu-i mâinile cu atenție. Te-ai tăiat? Sângerezi?

— Cristalul era într-o vitrină de sticlă. Când am deschis-o, am eliberat și aburii toxici dinăuntru. Am inhalat o parte din ei. Presupun că era un fel de otravă.

— Dumnezeule. Ești sigur?

— Fără nicio îndoială, răspunse el, aprinzând o torță și împingând-o ferm în jos, pe treptele vechi de piatră. Deja îi simt efectul.

Leona privi înapoi, peste umăr. Acum îl văzu limpede pentru prima oară. Avea părul lung, până la gulerul cămășii, și pieptănat peste cap. Fruntea lui era înaltă, iar trăsăturile lui arătau de parcă ar fi fost cizelate de un sculptor care voia să arate putere, nu frumusețe. Chipul lui se potrivea cu vocea: misterios, intens, periculos de fascinant. Dacă o femeie s-ar fi uitat în ochii lui adânci și verzi prea mult timp, atunci ar fi căzut sub o vrajă din care n-ar mai fi avut scăpare.

— Trebuie să te ducem la un doctor, spuse ea.

— Dacă vaporii sunt ceea ce cred că sunt, niciun doctor nu va ști ce antidot să-mi dea pentru simplul motiv că nu există așa ceva.

— Dar trebuie să încercăm.

— Ascultă-mă cu atenție, spuse el. Viața dumitale va depinde de cât de bine îmi urmezi ordinele. Nu va trece prea mult timp, poate niciun sfert de oră, înainte să înnebunesc.

Leona se strădui să înțeleagă sensul groaznic al cuvintelor lui.

— Din cauza otrăvii?

— Da. Drogul îmi va provoca halucinații și mă va face să cred că sunt înconjurat de demoni și de monștri. Nu trebuie neapărat să fii alături de mine când se va întâmpla asta.

— Dar…

— Voi deveni o amenințare gravă și pentru tine, și pentru oricine altcineva se va nimeri să-mi fie în jur. M-ai înțeles?

Leona înghiți un nod și coborî în fugă alte câteva trepte.

— Da.

Erau aproape de capătul scării. Vedea chiar lumina lunii strecurându-se pe sub ușa care se deschidea înspre grădină.

— Cum ai de gând să pleci de-aici? întrebă hipnotizatorul.

— Însoțitorul meu mă așteaptă cu o trăsură, spuse ea.

— După ce ieșim din grădină trebuie să pleci cât mai departe de mine și de casa asta nenorocită. Poftim, ia cristalul.

Leona ezită pe una din treptele roase de piatră, pe jumătate întoarsă. Hipnotizatorul îi întinse punguța de catifea. Uimită, i-o luă din mână, simțind o urmă vagă de energie. Gestul îi dădu de înțeles mult mai limpede decât vorbele lui că bărbatul nu credea că va supraviețui.

— Mulțumesc, spuse ea, nesigură. Nu mă așteptam…

— N-am de ales, trebuie să ți-l dau acum. Nu mai pot fi răspunzător pentru el.

— Ești absolut sigur că nu există niciun antidot pentru otravă?

— Eu nu cunosc niciunul. Fii foarte atentă. Înțeleg că ai impresia că e dreptul dumitale să deții cristalul ăsta nenorocit, dar dacă gândești câtuși de puțin și dacă vrei să fii în siguranță, atunci i-l vei înapoia proprietarului de drept. Îți voi da numele și adresa lui.

— Apreciez că-ți faci griji pentru mine, dar te asigur că Delbridge nu mă va putea găsi. Dumneata ești în pericol în seara asta. Ai spus ceva de halucinații. Spune-mi, te rog, ce se întâmplă cu tine.

Hipnotizatorul se șterse la ochi cu dosul mânecii cu un gest nerăbdător, apoi clătină din cap ca să-și revină.

— Încep să văd lucruri care nu sunt acolo. Acum știu că sunt doar fantezii, însă nu va trece mult și mi se vor părea întru totul reale. Atunci voi fi un pericol pentru tine.

— Cum poți fi atât de sigur?

— Cred că aceiași vapori au fost folosiți de două ori în ultimele două luni. Ambele victime erau colecționari bătrâni. Niciunul dintre ei nu era predispus la izbucniri violente, dar sub influența drogului au început să-i atace pe alții. Unul dintre ei și-a înjunghiat un servitor loial, celălalt a încercat să-i dea foc nepotului său. Acum înțelegi pericolul în care te afli?

— Vorbește-mi despre halucinațiile pe care spui că începi să le ai.

Hipnotizatorul stinse torța și deschise ușa de la capătul scărilor. Aerul de afară era rece și umed. Luna încă mai lumina grădina, însă în curând avea să înceapă să plouă.

— Dacă tot ceea ce am auzit este adevărat, atunci voi fi mistuit de un coșmar. Cel mai probabil, voi muri în curând. Celelalte două victime au murit deja.

— Cum au murit?

Hipnotizatorul ieși afară și o trase după el.

— Unul s-a aruncat pe fereastră, celălalt a suferit un atac de cord. Dar am vorbit destul. Trebuie să te duc departe.

Vorbea pe un ton rece, detașat, care o îngrijora pe Leona cel puțin la fel de mult ca și previziunile lui sumbre. Își acceptase deja soarta, însă plănuia totuși să o salveze. Uimirea o făcu să tresară. Simți cum i se taie respirația. Hipnotizatorul nici măcar nu-i știa numele, însă era hotărât să o ajute să evadeze. Nimeni nu mai făcuse vreodată ceva atât de eroic pentru ea.

— Vei veni cu mine, milord, spuse ea. Știu câte ceva despre coșmaruri.

Hipnotizatorul nici măcar nu se obosi să spere sau să-i răspundă.

— Vorbește încet și rămâi aproape, spuse el.

Capitolul 2

„Sunt un om mort“, se gândi Thaddeus Ware.

Era straniu că revelația nu producea cine știe ce impresie asupra lui. Poate că otrava își făcuse deja efectul. I se părea că deocamdată reușește să îndepărteze coșmarurile, dar nu putea fi sigur. Poate că până și convingerea că era suficient de puternic încât să-i reziste otrăvii alte câteva minute era o iluzie.

În orice caz, sperând cu disperare că de fapt chiar reușea să țină piept imaginilor bizare, își concentră întreaga atenție asupra femeii și a dorinței de a o duce într-un loc sigur. Acesta era singurul lui scop acum. I se părea că imaginile stranii care îi tremurau chiar la marginea privirii se dădeau puțin înapoi ori de câte ori se concentra asupra dorinței de a o salva. Probabil că asta se datora anilor întregi în care se antrenase pentru a-și ascuți talentele de hipnotizator. Cel puțin, nu ducea lipsă de voință. Simțea că voința lui era singurul lucru care mai stătea acum drept pavăză între el și coșmarul care avea să îi cuprindă în curând mintea.

O conduse pe femeie prin grădină, pe același drum pe care intrase mai devreme. De data asta, doamna făcu ce i se spunea și rămase aproape de el.

Un gard viu lung și înalt le ieși în cale. Thaddeus se întinse și o apucă pe femeie, cu gândul să o îndrume spre poartă, dar în clipa în care mâna lui îi prinse brațul, concentrarea lui se spulberă ca o vază de porțelan scăpată pe o podea de marmură. Fără niciun avertisment, sângele începu să-i pulseze cu o euforie nebănuită. O strânse și mai tare, savurând plăcerea neașteptată.

Auzi drept răspuns un suspin slab, uimit, dar nu-i dădu atenție. Dintr-odată nu mai simțea decât brațul suplu, rotund și minunat pe care îl apucase. Parfumul ei îi intoxica simțurile, îl făcea să nu mai gândească limpede.

De sub tufiș începură să iasă demoni și monștri. Rânjeau, iar lumina lunii le făcea colții să strălucească. „Poți să o posezi chiar aici, chiar acum. Nu e nimeni care să te oprească. E a ta.“

Nu se putea ca femeia să nu-și dea seama cât de apetisantă arăta în haine bărbătești, se gândi Thaddeus. Gândul că se îmbrăcase așa doar ca să-l seducă îl amuza, dar îl făcea să se simtă în același timp mulțumit de sine.

— Trebuie să-ți revii, domnule, spuse imperios femeia. Trăsura e foarte aproape. Mai avem nevoie doar de câteva minute, apoi vom fi amândoi în siguranță.

În siguranță.Cuvântul îi evocă o amintire ștearsă. Se concentră, încercând să-și aducă aminte un lucru important, ceva ce trebuia să facă înainte să o posede pe femeie. Era ceva, o idee palidă, purtată de adieri invizibile. Se agăță de mica frântură de realitate cu toate puterile. Trebuia să o salveze. Da, asta era. Viața ei era în pericol.

Monștrii și demonii tremurară, deveniră transparenți o clipă.

„Ai halucinații, Ware. Fii atent sau o s-o ucizi chiar tu.“ Revelația îl lovi cu puterea unui val înghețat. Se trase înapoi de pe marginea abisului.

— Ai grijă sau o să calci pe el, spuse.

— Un demon? întrebă precaută femeia.

— Nu, bărbatul din tufiș.

— Ce Dumnezeu?

Uimită, Leona își coborî privirea. I se tăie răsuflarea când văzu un picior ieșind de sub frunzișul des.

— E… începu ea, dar nu-și mai duse întrebarea la capăt.

— Când am venit aici, i-am băgat în transă și pe el, și pe celălalt paznic, explică bărbatul, îmboldind-o spre poartă. Nu se vor trezi până dimineață.

— Ah. Leona ezită puțin. Nu știam că… Delbridge are paznici.

— Data viitoare când vrei să jefuiești pe cineva, poate ar fi mai bine să te gândești și la asta.

— Am intrat în clădire deghizată ca unul dintre servitorii angajați pentru seara asta, dar plănuiam să ies prin grădină. Aș fi căzut fix în ghearele lor dacă nu te-ai fi ocupat dumneata de ei înainte. Ce noroc am avut că ne-am întâlnit în seara asta.

— Sunt foarte norocos, chiar așa.

Thaddeus nici nu se obosi să-și ascundă sarcasmul. Atitudinea ei pozitivă îl înnebunea aproape la fel de mult ca halucinațiile alea nenorocite.

— Pari foarte încordat, șopti Leona, grăbind pasul. Halucinațiile dumitale sunt mai puternice acum?

Thaddeus simți nevoia să țipe la ea; vru să o scuture până o făcea să înțeleagă în ce situație gravă se aflau. Halucinațiile nu îl atacau direct, ci așteptau în unghere întunecate momentul în care voința lui avea să slăbească din nou, așa cum se întâmplase mai devreme. În clipa în care își pierdea controlul, coșmarul avea să-i invadeze mintea. Cel mai mult își dorea să o sărute înainte să cadă pradă coșmarului.

Dar din păcate nu avea timp să facă așa ceva. În curând avea să-i sune ceasul. Singurul lucru pe care îl mai putea face era să încerce să o salveze. Câteva minute. Doar câteva minute îi trebuiau ca să o conducă până la trăsura ei și să o vadă plecând. Câteva minute, atât. Putea să mai reziste atât de puțin. Trebuia, de dragul ei.

Deschise poarta grea. Femeia trecu repede de partea cealaltă, iar el o urmă.

Conacul lui Delbridge fusese construit la câțiva kilometri depărtare de Londra. Dincolo de zidurile înalte care împrejmuiau grădina era un pâlc des de copaci. La prima vedere, pădurea se arăta impenetrabilă; dar o privire mai atentă dădu la iveală monștrii care se ascundeau în umbrele întunecate.

— Trăsura ne așteaptă undeva în apropiere, spuse femeia.

Thaddeus își scoase pistolul din buzunarul hainei.

— Ține, ia asta, zise el.

— La ce-mi trebuie pistolul dumitale?

— Fiindcă halucinațiile s-au înrăutățit. Acum o clipă am fost la un pas să te posed cu forța. Nu știu de ce voi fi în stare data viitoare.

— Prostii, spuse ea, părând într-adevăr șocată. Să nu cumva să te aștepți să cred că ai fi în stare să faci așa ceva, domnule.

— Atunci nu ești nici pe jumătate la fel de deșteaptă cum credeam.

Leona își drese glasul.

— Și totuși, având în vedere circumstanțele, înțeleg de ce îți faci griji.

Luă pistolul cu grijă, ținându-l stângace cu o mână, apoi se întoarse și îl conduse pe o alee îngustă, desfundată, luminată slab de razele lunii.

— Presupun că nu știi să folosești pistolul pe care tocmai ți l-am dat, spuse el.

— Nu, dar prietenul meu se pricepe la arme.

Avea un prieten, un prieten bărbat. Vestea îl lovi cu forța unui pumn în plină figură. Se simți scandalizat și în același timp inexplicabil de posesiv.

Nu, de fapt erau iarăși halucinațiile. În orice caz, cel mai probabil va fi mort până dimineață, așa că n-avea niciun drept asupra ei.

— Cine e prietenul dumitale? întrebă el oricum.

— Îl vei cunoaște într-o clipă. Mă așteaptă în pădure.

— Ce bărbat adevărat ți-ar permite să-ți asumi un asemenea risc?

— Eu și Adam am ajuns la concluzia că va fi mai ușor pentru o singură persoană să se furișeze în conac decât pentru două, răspunse ea. În orice caz, cineva trebuia să păzească trăsura și caii.

— Atunci prietenul dumitale ar fi trebuit să intre în conac și să te lase pe tine cu caii.

— Prietenul meu are multe talente, dar nu și cel care i-ar permite să simtă cristalul. Eu eram singura care putea încerca să-l găsească.

— Cristalul ăla nenorocit nu a meritat riscurile pe care ți le-ai asumat în seara asta.

— Serios, domnule, chiar nu este momentul să-mi ții o predică.

Avea dreptate. Halucinațiile de coșmar se apropiau iarăși. Vedea strigoii cu coada ochiului, iar demonii pândeau de o parte și de alta a aleii. Un șarpe uriaș cu ochi roșii, strălucitori, sâsâia dintre crengile unui copac.

Thaddeus nu mai spuse nimic, ci se concentră iarăși pe nevoia de a o conduce pe femeie până la trăsură pentru ca bunul ei prieten, Adam, să o poată duce departe de coșmarul lui.

Dincolo de o cotitură a aleii se ascundea o trăsură mică, închisă, care părea foarte rapidă. Nimeni nu se vedea pe capră. Cei doi cai stăteau liniștiți, aproape ațipiți. Leona se opri și privi neliniștită în jur.

— Adam? chemă încet. Unde ești?

— Sunt aici, Leona.

Thaddeus se simți dintr-odată fericit și, în mod straniu, mirat. În sfârșit, știa cum o cheamă: Leona. Cei din vechime credeau că numele au putere. Aveau dreptate. Numele de Leona îi reînnoi puterile.

„Ai halucinații, Ware. Revino-ți.“

Un bărbat slab, purtând o pelerină grea de vizitiu, ieși dintre copaci. Șapca lui era trasă până deasupra ochilor. Pistolul din mâna lui străluci în lumina lunii.

— El cine e?

Vocea părea să fie a unui gentleman tânăr și bine educat și nu avea nimic din accentul dur al unui vizitiu.

— Un prieten, spuse Leona. Viața lui e în pericol, și la fel și a noastră. Nu am timp să-ți explic de ce. Am găsit cristalul. Trebuie să plecăm de-aici, imediat.

— Nu înțeleg. Cum de te-ai întâlnit cu o cunoștință în conacul lui Delbridge? Era un oaspete, poate? întrebă Adam, cu vocea plină de o dezaprobare rece.

— Te rog, Adam, nu acum, spuse Leona, grăbindu-se să deschidă portiera trăsurii. Îți voi explica totul în amănunt mai târziu.

Era limpede că Adam nu era pe deplin convins, însă ajunse la concluzia că nu era momentul potrivit să protesteze.

— Bine, spuse el, lăsându-și pistolul să cadă într-un buzunar și cățărându-se agil pe capră.

Leona se urcă în trăsura neluminată. Thaddeus o văzu dispărând în întunericul dinăuntru. Deși coșmarul începea deja să-i încețoșeze mintea, avu un moment de luciditate în care se gândi că n-o va mai vedea niciodată pe acea femeie uimitoare, că nu-i va afla niciodată secretele. Era pe cale să dispară pentru totdeauna, iar el n-o ținuse în brațe nici măcar o dată.

Se apropie să închidă ușa.

— Unde vei merge? întrebă, vrând să o audă măcar vorbindu-i pentru ultima oară.

— Ne întoarcem în Londra, bineînțeles. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce stai acolo? Urcă-te!

— Ți-am spus, nu pot veni cu tine. Coșmarul e pe cale să mă cuprindă.

— Iar eu ți-am spus că mă pricep la coșmaruri.

Adam îl privi de sus.

— Ne pui pe toți în pericol, se răsti el cu o voce groasă. Urcă-te în trăsură, domnule.

— Mergeți fără mine, spuse încet Thaddeus. Mai am un lucru de făcut înainte ca halucinațiile să preia controlul.

— Ce? întrebă Adam.

— Trebuie să-l ucid pe Delbridge.

— Hm, spuse gânditor Adam. Nu e o idee rea.

Chipul Leonei apăru în cadrul ușii.

— Nu. Nu poți risca să te întorci la conac, domnule, nu în starea în care ești.

— Dacă nu-l omor pe Delbridge, va căuta cristalul, explică Thaddeus.

— Ți-am spus că nu mă va putea găsi, îl asigură Leona.

— Noul tău prieten are dreptate, îi spuse Adam. Îți sugerez să-i urmăm sfatul și să-l lăsăm aici. Nu este o idee rea să-l lăsăm să încerce să-l ucidă pe Delbridge, nu-i așa? Dacă reușește, atunci am scăpat și noi de o grijă pe viitor.

— Dar nu înțelegi, insistă Leona. Omul ăsta e în ghearele unei otrăvi groaznice. Are halucinații. Nu-și dă seama ce spune.

— Ăsta e încă un motiv să-l lăsăm aici, spuse Adam. Ultimul lucru de care avem nevoie în seara asta e să cărăm după noi un nebun.

Thaddeus o studie atent pe Leona, străduindu-se să-i mai vadă o ultimă oară chipul în lumina lunii.

— Are dreptate, spuse el. Trebuie să plecați fără mine.

— Categoric nu, spuse Leona, prinzându-l de mânecă. Ai încredere în mine, domnule. Îți dau cuvântul meu de onoare că e foarte posibil să te pot ajuta. Nu plecăm fără tine.

— La naiba, murmură Adam, dar vocea lui era resemnată. Atunci n-ai de cât să te urci în trăsură, domnule. E greu să câștigi o dispută cu Leona dacă e convinsă că are dreptate.

Dar nu încăpățânarea Leonei îl făcea să ezite, își dădu seama Thaddeus, ci convingerea ei că ar putea fi în stare să-l ajute.

— Concentrează-te pe partea bună a lucrurilor, domnule, încercă să-l îmbărbăteze Leona. N-ai nimic de câștigat dacă nu vezi decât partea rea.

— Și crede din tot sufletul în puterea optimismului și a gândirii pozitive, se plânse Adam. E o trăsătură cât se poate de enervantă, să știi.

Thaddeus privi cu jind portiera deschisă a trăsurii; acum că Leona îi aprinsese o mică flacără a speranței, nu se simțea în stare să o stingă.

Dacă Leona îl salva, atunci o va putea apăra de lordul Delbridge și o va putea face a lui.

Asta îl făcu să se hotărască în sfârșit. Sări în trăsură și se trânti pe bancheta din fața Leonei.

Trăsura porni imediat, iar caii trecură la un trap rapid. Într-un colț din mintea lui care își păstra încă o urmă de rațiune, Thaddeus își dădu seama că Adam nu aprinsese lămpile din exterior. Se ghida după lumina lunii pe drumul plin de meandre. Era un lucru nebunesc, dar nebunia era la ordinea zilei în ultima vreme.

Înăuntru, silueta Leonei abia se vedea pe fondul tapițeriei negre. Dar Thaddeus o simțea intens. Până și aerul părea să strălucească, aprins de esența ei feminină.

— Cum te cheamă, domnule? întrebă ea.

— Thaddeus Ware.

Cât de straniu era că tocmai împărtășise o aventură răscolitoare cu acea femeie al cărei chip nici nu-l văzuse bine încă. Până acum nu avusese ocazia să o privească decât în galeria slab luminată și în grădină, sub razele lunii. Dacă se întâlneau mâine pe străzile din Londra, se putea să nici n-o recunoască.

Asta dacă nu cumva o auzea vorbind. Sunetul vocii ei, cald și molcom, dar și ciudat de senzual, îi va rămâne în minte pentru totdeauna. I-ar fi recunoscut și parfumul, și probabil și silueta, pe undeva. Când o luase în brațe îi simțise fără îndoială formele apetisante. Și mai era ceva, o urmă vagă de putere seducătoare care nu putea să vină decât de la aura ei.

Ah, da, ar fi recunoscut-o oriunde.

„Fiindcă e a ta“, șopti un demon.

„A mea.“

Fără niciun avertisment, ultimele lui redute se prăbușiră și monștrii ieșiră la iveală. Săriră din umbrele întunecate ale minții lui și invadară trăsura.

Într-o clipită, interiorul trăsurii se transformă într-un peisaj de coșmar. O creatură mare cât un câine stătea pe banchetă, lângă el. Dar o asemenea monstruozitate nu putea fi un câine. Avea un trup rotund, strălucitor, și opt picioare acoperite cu pene. Ochii lui goi, compuși, reflectau o lumină întunecată. Din colții lui picura otravă.

Un chip fantomatic apăru la fereastră. În loc de ochi avea două găuri goale, negre. Gura lui se deschise într-un strigăt mut.

Thaddeus văzu cu coada ochiului o mișcare undeva la stânga. Nu trebuia să-și întoarcă privirea ca să vadă că ființa care se cuibărise acolo avea picioare solzoase, care se terminau cu gheare, și antene care se zbăteau ca tot atâția viermi.

Ferestrele trăsurii nu se mai deschideau spre pădurea întunecată, ci arătau scene nepământești dintr-o altă dimensiune: râuri de lavă care curgeau printre copaci din țurțuri negri, înghețați, păsări stranii cu cap de șarpe cocoțate pe crengile de gheață. Îi mai rămăsese destul discernământ încât să-și dea seama că sperase prostește ca voința lui să fie suficient de puternică încât să țină piept coșmarului. Avea otrava lui Delbridge în sânge de cel puțin cincisprezece minute, iar acum ea era cea care deținea controlul.

Însă lucrul cel mai surprinzător era că nu-i mai păsa câtuși de puțin.

— Domnule Ware?

Vocea Leonei, pe care ar fi recunoscut-o oriunde, se auzi din întuneric.

— Prea târziu, spuse el, amuzat de îngrijorarea pe care i-o simțea în voce. Bine ai venit în coșmarul meu. Nu este chiar așa de rău după ce te obișnuiești.

— Domnule Ware, trebuie să mă asculți.

Trupul lui Thaddeus fu cuprins de o pasiune mistuitoare. Leona era atât de aproape, nu trebuia decât să se întindă și să o posede. Nu mai dorise niciodată o femeie atât de tare, și nimeni nu l-ar fi putut opri.

— Pot să te ajut să te lupți cu halucinațiile, spuse ea.

— Dar nu vreau să mă lupt cu ele, răspunse el încet. Dimpotrivă, chiar îmi fac plăcere. Și ție îți vor plăcea.

Leona își smulse nerăbdătoare peruca și scoase un obiect din buzunarul hainei. Thaddeus nu văzu ce era, dar câteva clipe mai târziu lumina lunii străluci în mâinile ei.

Acum o văzu pentru prima oară. Avea părul negru, prins într-un coc înalt, iar chipul ei era pur și simplu răpitor, deși nu în același fel în care o frumusețe absolută era răpitoare. Nu, Leona era inteligentă, hotărâtă și delicată, într-un fel. Buzele ei păreau atât de moi. Ochii ei de culoarea chihlimbarului topit străluceau cu o forță feminină. Thaddeus nu mai văzuse niciodată ceva atât de seducător.

— Vrăjitoareo, șopti el fascinat.

Leona se trase înapoi, de parcă ar fi lovit-o.

— Ce?

— Nimic, zâmbi el; apoi privi curios cristalul. Ce-i asta? Tot o halucinație?

— E Piatra Aurora, domnule Ware. Voi pătrunde în visurile dumitale.