Balthazar soseste luni

I

… Și totuși spionul a trecut

Era a doua noapte de când pichetele fuseseră alarmate, a doua noapte de când trăia un sentiment ciudat de neliniște, dar și de puțină teamă: că s-ar putea să aibă ghinion, iar infractorul, în ciuda măsurilor sporite de pază pe care le luase, să treacă totuși prin raionul de pază al pichetului pe care îl comanda. Da, numai în caz de mare ghinion s-ar putea întâmpla așa ceva, și astfel, să se facă de rușine, tocmai acum când se împlineau zece ani de când comanda același pichet, cam „afurisit” pichet, fiindcă era cel mai izolat și fiindcă natura parcă dinadins statornicise tocmai aici patria vânturilor,a tuturor vânturilor: și ale celor bune, vara, și ale celor rele, rele ca dulăii sălbăticiți, iarna. Cu alte cuvinte, locul unde vântul nu se astâmpăra în niciun anotimp al anului. Sau, dacă, vreodată, se întâmpla și asemenea minune – doar pentru câteva minute – și era noapte, grănicerii lui, oricât de trudiți erau, se trezeau din somn din cauza liniștii ce se înstăpânea brusc, liniște nefirească, de parcă până și clădirea pichetului, căpătând dintr-o dată viață omenească, viață gră- nicerească, se concentra la rândul ei, ascuțindu-și auzul, să surprindă pașii vreunui infractor ce se apropiase pe nesimțite, cu intenția de a trece fraudulos frontiera.

Trecuse de miezul nopții. La pichet nu mai rămăseseră, în afară de el, comandantul, decât oamenii ce urmau a pleca, la ore diferite, în misiune. Acum dormeau cu toții, trudiți, nu atât din cauza oboselii, ci a așteptării, care se prelungise atâta: două nopți consecutive!…

Încordarea neliniștită îl istovise nu mai puțin și pe el și, în mod normal, acum ar fi trebuit să-și fi acordat câteva ore de somn. Dar nu izbutea să doarmă, pe de o parte din cauza încordării, pe de alta din cauza cafelei pe care o băuse și pe care i-o trimisese în termos Ioana, nevastă-sa, după ce o anunțase la telefon că nici de data aceasta nu va dormi acasă, ci la pichet. Afară, noaptea era întunecoasă. Ieșise luna, dar o învăluiseră norii care, probabil, curând aveau să se călătorească mai departe, fiindcă vântul prea bătea cu putere, chiuind în horn, asemenea Crivățului iarna, deși era doar o noapte de august, călduroasă, aproape ca o noapte din luna lui Cuptor.

Era călduroasă noaptea, totuși căpitanul Codru închisese fereastra, să nu mai audă vântul – de fapt continua să-l audă – care îl enerva și-l neliniștea. Categoric, era o noapte ticăloasă, oarbă și zgomotoasă din cauza vântului, o noapte tare mult râvnită de cei care intenționează să treacă fraudulos frontiera.

„Mai ales dacă începe să plouă, ce mai: o noapte ideală pentru infractori!” își spuse căpitanul oftând.

Telefonul sună. Ridică receptorul.

— „Porumbița”?

— Da, „Porumbița”. Căpitanul Codru la aparat. Cu cine vorbesc?

— Colonel Ionașcu. Sunt la „Curcubeul”. Ce se mai aude pe la tine?

— Liniște, tovarășe colonel.

— Dacă se întâmplă ceva, sună-mă aici.

Căpitanul Codru depuse, încet, receptorul în furcă, de parcă i-ar fi fost frică să nu se spargă. Convorbirea avu darul să-i sporească îngrijorarea. Colonelul Ionașcu era locțiitorul comandantului Marii Unități și dacă se deplasase până la un pichet, noaptea, – pichetul comandat de căpitanul Drumaru – aceasta confirma ceea ce bănuise cu mult mai înainte: că era vorba de un caz ieșit cu totul din comun.

În anii de când se afla pe frontieră, în calitate de comandant, nu pentru prima dată pichetul său era în alarmă. Dar pentru prima dată se întâmpla să fie alertate absolut toate pichetele. Aceasta îi întărea convingerea că infractorul, respectiv spionul despre care fusese informat că va încerca să treacă eventual prin raionul său, era unul dintre cei mai periculoși. Constatarea aceasta îl emoționa în și mai mare măsură. Îl emoționa, fiindcă pichetul care va avea șansa să prindă pe spion sigur va fi felicitat și, probabil, decorat, dar îl și îngrijora, fiindcă în cazul în care, în ciuda măsurilor de pază sporite, spionul izbutea să treacă dincolo, consecințele puteau fi dintre cele mai grave.

Căpitanul Codru avea încredere în calitățile morale ale grănicerilor săi. Încrederea aceasta nu se baza doar pe convingeri subiective, ci era rezultatul unor succese repurtate, recunoscute ca atare și de către superiorii săi – motiv pentru care era apreciat ca cel mai bun comandant de pichet. Da, avea oameni tot unul și unul, se putea bizui pe ei că nu-l vor face de rușine, totuși îngrijorat era. Și cum să nu fie, de vreme ce de data asta nu era vorba de prinderea unui infractor oarecare, ci de un spion extrem de periculos.

Raionul de pază al pichetului pe care îl comanda nu se afla pe „drumul” obișnuit al acelora care încearcă să treacă fraudulos frontiera, deși terenul era, în general, deluros. Dar, în ciuda reliefului accidentat, deci tentant pentru infractori, aceștia îl ocoleau, pe de o parte, fiindcă se zvonise că era greu de trecut, din cauza vigilenței grănicerilor, iar pe de alta, fiindcă, tocmai datorită terenului, cam sălbatic și nu prea ospitalier, prezența unui străin trezea imediat suspiciunile localnicilor, care se grăbeau să anunțe pichetul.

Cunoscând toate acestea, în mod normal, căpitanul Codru n-ar fi trebuit să fie neliniștit. Dar, fiindcă nu era vorba de un infractor oarecare, nu izbutea să se păstreze calm.

Ajungând la această concluzie, căpitanul Codru își aprinse o țigară. Trăgând cu sete din ea, se întrebă, de ce un spion, experimentat și periculos, alesese, ca să fugă din țară, o cale atât de anacronică: trecerea frauduloasă a frontierei? Pe de altă parte, dacă spionul era cunoscut de către contraspionaj, de ce nu fusese arestat înainte de a ajunge în zona de frontieră?

„Ceva nu-mi este clar în toată tevatura asta, își mărturisi vorbind aproape tare.

Pe urmă se gândi la telefonul pe care îl primise de la colonelul Ionașcu. De ce îl sunase tocmai pe el? Dar oare numai pe el îl sunase? Chemă la telefon pichetul „Cio-cârlia”. Nu, „Ciocârlia” nu fusese deranjată de Ionașcu. Asta ce putea să însemne? Nimic altceva decât că Ionașcu era informat că spionul va încerca să treacă prin raionul de pază al pichetului pe care îl comanda el, Codru.

„Să încerce dacă îi dă mâna!” își vorbi din nou tare.

În general, căpitanul Codru nu era superstițios. Îi era însă frică de ghinion. Mai precis, îi era frică de întâmplare. Întâmplarea jucase în viața sa, în câteva rânduri, un rol nefast, și din cauza aceasta prinsese frică de ea. Proverbul „nu aduce anul ce aduce ceasul” și-l explica tot prin rolul pe care îl poate juca întâmplarea în viața unui om. Era o teamă irațională, recunoștea, dar nu și-o putea învinge. Și nu și-o putea învinge mai ales acum, când aștepta. E drept, oamenii aflați în serviciul de pază în ceasul acela de noapte erau tot unul și unul: e drept, fuseseră avertizați; e drept, cu toții erau dornici să-l aresteze pe spion; totuși, întâmplarea este de obicei atât de stupidă! Și apoi, era noapte, norii ascunseseră luna, vântul sufla dintr-o direcție neprielnică – dinspre vecini spre interior – iar acela care intenționa să treacă – spionul – era un individ neobișnuit de periculos… Bine, dar și el luase măsuri speciale. Datorită acestor măsuri, paza în raionul pichetului era în mod excepțional asigurată. Nu, în niciun caz nu avea motiv să fie îngrijorat. Totuși, întâmplarea, afurisita întâmplare… Și, o clipă, i se năzări că aude pocnetul unui pistol de semnalizare. Imediat însă își dădu seama că se înșelase. Nu se auzea decât vântul, care vuia, ca în plină iarnă.

„Dar mai potolește-te odată, blestematule!”

Și, cuprins de o furie irațională, izbi cu pumnul în masa de brad, care îi servea drept birou. Se rușină imediat și, oftând, se lungi pe patul de campanie. Vântul se înteți brusc și căpitanul Codru, tot ascultându-l, la un moment dat avu senzația că trainica clădire a pichetului este ridicată în aer și că, purtată pe sus, asemenea unui balon, plutește spre întinsul țării vecine. Era foarte plăcută călătoria într-un asemenea vehicul, mai plăcută decât cu avionul, fiindcă nu auzea zgomotul motoarelor, nu auzea decât vântul care fluiera ca o reptilă uriașă. Da, era plăcut, deocamdată era plăcut, dar nu avea să mai fie așa în momentul în care ciudatul vehicul – pichetul – va ateriza în țara vecină, și grănicerii îl vor aresta, învinuindu-l de trecere frauduloasă a frontierei.

Sări în picioare. O clipă-două îl furase, de bună seamă, somnul. Acum, treaz, se bucura că pichetul se afla pe locul său. Era o bucurie puțintel cam ridicolă, dar nu se prea sinchisi, în așa măsură se speriase în vis.

Telefonul sună din nou.

— Nimic, Codrule?

— Nimic, tovarășe colonel.

— Bine!...Noroc!

Așteptarea creștea în el, ca nisipul într-o clepsidră. Poate că, totuși, spionul nu va încerca să treacă tocmai pe la el. Se îndreptă spre ușă, hotărât. Voia să privească macheta cu relieful raionului subunității sale, spre a încerca să ghicească locul pe unde eventual ar putea să treacă spionul, dar, când ajunse la ușă, renunță. Cunoștea pe dinafară raionul. Chiar fără să închidă ochii, îl vedea, într-o privire panoramică, așa cum i se întâmplase să vadă, și casa, și pe ai lui atunci când l-a furat Dunărea, și când numai puțin a lipsit să se înece. Îl trăgea curentul la adânc, el ținea ochii deschiși, fără să-l usture, și vedea, acolo, în apă: casa, ograda, fântâna cu jghiabul din care tocmai se adăpa mânzul lor Roibuleț. Înghițea mereu apă, știa că are să moară, dar nu se zbătea – nu-i venea în minte – fiindcă nu înceta să se mire cum de era posibil să vadă sub apă, într-o singură imagine panoramică, și casa, și fântâna, și mânzul, și pe ai lui, și pe domnul Tase, brutarul, și ulița mare a satului pe care tocmai trecea, șchiopătând, nenea Gurău, vătășelul. Da, pe toate le vedea, dintr-o dată și, privindu-le, cu uimire și duioșie, simțea, cum îi dau lacrimile de părere de rău: că le vedea pentru ultima oară, fiindcă acuși-acuși se va îneca. (Nu se înecase. Cineva îl salvase, un pescar, parcă moș Dimofte.)

Întocmai, ca atunci, vedea acum, parcă aievea, raionul de pază al pichetului. Nu, infractorul nu va putea trece, Toate căile de acces spre fâșia arată fuseseră blocate prin posturi de observare, abil mascate. Prin oricare din aceste căi ar încerca, sigur că avea să fie prins. Iar prin alte locuri, mai puțin accesibile, spionul putea trece numai dacă era de prin partea locului și cunoștea văile și viroagele, cu alte cuvinte, contorsionata configurație a terenului. O asemenea ipoteză era însă exclusă. Dar cine îi putea garanta că spionul nu se afla de mai multe zile în zona de frontieră și că nu trecuse dinadins până acum, ca să studieze în prealabil terenul și să se familiarizeze cu itinerarele patrulelor grănicerești?

Imposibil!… Da, era imposibil ca spionul să se afle în raionul de pază al pichetului fără ca oamenii săi să nu-l fi dibuit până acum. Dar, chiar dacă, prin absurd, așa stăteau lucrurile, spionul tot n-a putut să-și dea seama cum anume era organizată paza raionului. Zilnic schimbase itinerarele patrulelor, locurile de pază ale posturilor fixe.

„Nu trebuie să-mi fac griji, își spuse. Am luat toate măsurile posibile ca să închid direcțiile ce ar putea favoriza deplasarea infractorului spre fâșie. Dacă va încerca pe la mine, sigur că îl vom prinde. Nu va scăpa el lui Detunatu!”

Detunatu! Cel mai dibaci, dar și cel mai norocos dintre grănicerii pe care îi avea în subordine. Pe cei mai mulți infractori Detunatu îi prinsese. Ce mai buldog și De- tunatu ăsta! Își aminti ce impresie proastă îi făcuse Detunatu atunci când i-l trimisese compania. Un păsărilă molâu și cam adormit. Privirea inexpresivă a unor ochi de culoare, poate, gri; un nas enorm; bărbie proeminentă; buze subțiri, care păreau și mai subțiri din cauza bărbiei, ca de vrăjitoare; gât lung, ridicol de lung, parcă de caricatură; picioare încălțate cu bocanci, probabil cel mai mare număr aflat în magazia de efecte a regimentului. Impresia aceasta și-o făcuse despre Detunatu în ziua în care îi fusese trimis la pichet. Dar impresia defavorabilă a fost, întrucâtva, atenuată când l-a auzit vorbind. Avea o voce caldă, plăcută, baritonală. Ascultându-l, își spusese că Detunatu avea o voce foarte potrivită de crainic la radio.

Poate că de aceea primele cuvinte pe care i le-a adresat au fost acestea:

— Câte clase ai, Detunatu?

— Opt, tovarășe căpitan.

— Admiterea de ce n-ai dat-o?

— Am dat-o, dar m-au picat.

— Se mai întâmplă.

— N-a fost nicio întâmplare, tovarășe căpitan. N-am fost pregătit mai de loc. Dumnezeu îți dă, dar nu-ți vâră în traistă, spune proverbul. Eu m-am prezentat cu traista goală, sperând că cei din Comisie îmi vor face hatârul să mi-o umple. M-am înșelat.

Sinceritatea ostașului îi merse la inimă și făcu eforturi să se elibereze de impresia neplăcută pe care i-o stre- curase în suflet fizicul deloc agreabil al lui Detunatu.

În zilele următoare, Detunatu deveni „bobocul cu probleme”. De fapt, o singură problemă, și nu prea importantă, dacă ținea seama că se întâmplase ca și alți „boboci” să fie frământați de ea. A luat cunoștință de „problema lui Detunatu” în ziua în care acesta, pentru prima dată a trebuit să plece singur în serviciu:

— Îmi permiteți să raportez, tovarășe căpitan: Îmi este frică să plec singur în misiune.

— Dar celorlalți cum de nu li-e frică, Detunatu?

— Brava lor! Mie însă mi-e frică. Ziua, mă duc și până la capătul pământului; dar acum, noaptea, zău, tovarășe căpitan, că mi-e tare, tare frică.

— Dacă am înțeles bine, ți-e frică de întuneric. Precum copiilor, Detunatu. Felicitările mele. Așa grănicer, mai zic și eu! îl ironiză, neputându-și inhiba iritarea. Pe urmă, regretând, cu bunăvoință: Să știi, am mai avut asemenea cazuri. Până la urmă, băieții s-au obișnuit cu serviciul de noapte. Sunt sigur că și tu te vei obișnui.

— Acelora nu li s-a întâmplat ceea ce mi s-a întâmplat mie.

— Și, mă rog, ție ce ți s-a întâmplat?

— Am să vă spun eu. Altă dată. Dacă aud ei…

Și nu mai continuă, stânjenit.

— Înțeleg! Ceva personal…

— Nu de asta, tovarășe căpitan. Dar dacă vă spun acum, s-ar putea să li se facă și lor frică.

Și arăta către grănicerii care se aflau de față.

— Bine!… Atunci ai să-mi povestești altă dată. La noapte, însă, să știi, mergem împreună în misiune.

Au plecat noaptea. L-a lăsat pe Detunatu să meargă înainte, urmându-l de la distanță, de la o distanță care, puțin câte puțin, s-a mărit, încât, la un moment dat, Detunatu, ca să se încredințeze că nu fusese lăsat singur, se oprea să asculte, și nu pornea mai departe decât atunci când auzea pașii căpitanului, fiindcă de văzut, din cauza întunericului, în niciun caz nu-l putea vedea.

— Ei? A mers greu? îl întrebă când se întoarseră la pichet.

— Nu prea mi-a fost frică. Dar numai fiindcă vă știam pe dumneavoastră în spatele meu.

— Mâine noapte ai să pleci singur.

— Am să plec, n-am încotro!

Și oftă atât de zgomotos, încât oftatul păru mai curând geamăt. Pe urmă, cu voce rugătoare și privindu-l cu ochii lui gri, care exprimau frică, umilință, rugăminte, parcă toate la un loc: Tovarășe căpitan, nu s-ar putea să mă trimiteți înapoi la companie? Să raportați că mi-e frică și să trimită pe altcineva, unul care nu-i iepure ca mine. Că de frica ticăloasă ce s-a cuibărit în mine n-am să mă vindec niciodată.

— Ba ai să te vindeci, Detunatu! Ai să te vindeci, așa cum s-au vindecat și alții.

Și, într-adevăr, Detunatu s-a vindecat. Nu dintr-o dată, bineînțeles. Dar după o lună, din iepure, cum singur se caracterizase, deveni un grănicer de nădejde, de fapt, cel mai bun dintre toți. Cel mai bun, dar și cel mai „norocos”, după opinia celorlalți care, într-un fel, îl invidiau. Parcă era un făcut: cei mai mulți dintre infractorii care încercaseră să treacă frontiera prin raionul de pază al pichetului, de Detunatu fuseseră prinși. Cât de mare fusese „norocul” său o dovedea faptul că, în decurs de două luni, îi fuseseră acordate douăzeci de zile de permisie, drept recompensă pentru reținerea unor indivizi care, încercând să fugă peste graniță, voiau de fapt să scape de răspunderea penală pentru infracțiuni comise anterior.

„Cred că nici de data asta norocul nu-l va ocoli!” își spuse căpitanul Codru, aproape convins că, în cazul în care spionul va încerca să treacă, tot Detunatu va fi acela care avea să-l aresteze.

Telefonul sună din nou.

„Trebuie să fie tot Ionașcu” își spuse ridicând recepto-rul. Dar se înșela. Era Ioana, soția lui

— Ce s-a întâmplat, Ioana?

— Nu s-a întâmplat nimic. Dormeai cumva?

— Numai de somn nu-mi arde mie acum. Tu de ce nu dormi?

— Am dormit până mai adineaori, când m-am trezit din cauza visului.

— Ai visat urât? Ce vrei! Nu putem avea totdeauna numai vise frumoase.

— Dimpotrivă, am avut un vis foarte frumos.

— Da? Și ce ai visat?

— Am visat că ne-am mutat cu casa la oraș…

— Frumos vis! Și în orice caz, realizabil, replică el puțin mâhnit, fiindcă înțelesese unde bate Ioana.

— Ar fi și timpul, Marine!… Ar fi și timpul…

— Știi, Ioana, că nu depinde de mine, se strădui el să se păstreze calm.

— Știu, dragă, știu. Te rog, nu te enerva.

— Dar nu mă enervez, protestă el doar din vârful buzelor, fiindcă știa că pe Ioana niciodată nu izbutea s-o păcălească.

— Acum te las, Marine. Serviciu ușor.

— Somn ușor, Ioana!

Puse receptorul în furcă. Iritarea însă nu-i dispăru imediat. Tocmai acum își găsise Ioana să-i facă reproșuri Probabil că și visul fusese doar un pretext. De fapt, ea era convinsă că el nu se zbătea în suficientă măsură să obțină mutarea la oraș.

În definitiv, el își făcuse stagiul pe frontieră. Era timpul să fie înlocuit de altul mai tânăr. Timp de zece ani avusese parte numai de pichete izolate, adevărate sihăstrii Trei ani la granița de nord, șapte la acest pichet. Locuia cu familia în sat. Sat? Oare se puteau numi sat cele câteva așezări? Cândva fusese, într-adevăr, sat. Acum, din satul de altădată nu mai rămăseseră în picioare decât douăzeci de case. Toate celelalte fuseseră dărâmate de foștii lor proprietari, înainte de a se muta la oraș, ca să vândă, celor interesați, cărămizile, materialul lemnos, tabla sau olanele de pe acoperișuri. Scăpaseră, nevătămate, doar cele douăzeci de case ce mai alcătuiau așezarea omenească denumită, foarte potrivit, Ceaunu.

În urmă cu șapte ani, când s-a însurat cu Ioana, căpitanul Codru ar fi protestat dacă cineva i-ar fi spus că soția sa nu este cea mai frumoasă femeie din regiune. Convingerea lui se datora, în primul rând, faptului că Ioana, până a nu se mărita, făcuse tot ceea ce se pricepuse ca să fie băgată în seamă de el, Codru, noul comandant al pichetului, iar în al doilea, fiindcă venea de la altă frontieră aflată în codrii din nordul țării, unde, timp de șase luni – atâta ținea acolo iarna – rămânea izolat în munte, la pichet. Trei ani fusese comandantul acelui pichet. Trei ani de serviciu greu, fiindcă raionul pichetului era format din codri bătrâni, din scurmături, din spinări de munți și din prăpăstii… Da, de serviciu greu, mai ales din cauza lui Toni, a faimosului bandit Toni, de nenumărate ori încolțit de grăniceri și de trupe M.A.I., dar tot de atâtea ori izbutind să scape, ca prin minune. Pe urmă, după ce Toni a fost împușcat, la puțină vreme, i s-a aprobat căpitanului cererea și a fost mutat.

Când a venit să locuiască în sat, aici s-a simțit fericit. I se păruse că după trei ani petrecuți, parcă în afara lumii, în sfârșit, reintrase în ea. Acolo, la pichetul din munte, se întâmpla să treacă și luni fără să vadă, cu excepția ostașilor săi, un chip de om. În schimb, întâlnea, când executa controlul posturilor de pază, urși, mistreți, lupi, căprioare. De aceea, după ce a fost mutat și a venit să locuiască în Ceaunu – pe atunci locuitorii lui încă nu începuseră să-l părăsească – toți bărbații și toate femeile i se păreau de o frumusețe neasemuită. Toate femeile, dar mai frumoasă decât toate, Ioana, fetișcana cu cosițe blonde care, în niciun caz nu se afla mereu în curte doar din întâmplare, făcându-și cine știe ce de lucru, de fiecare dată când el, comandantul, pleca la pichet sau când se înapoia de acolo.

Mai târziu, după ce s-au luat, Ioana i-a mărturisit:

„Știi, când te vedeam trecând călare pe Zamfir, ținându-te în șa drept și mândru, îmi păreai frumos ca un erou dintr-un film, și tare mult îmi doream să fii bărbatul meu”.

Trecuseră de atunci șapte ani. Trecuseră repede primii cinci, mai greu ultimii doi, de când începuseră discuțiile cu Ioana.

— Toți pleacă, Marine. Am auzit că se mută și Dră-gănescu.

— Da? Se mută? Unde?

— La Onești. L-a chemat tată-său, care lucrează acolo, nu știu la ce fabrică.

— Așa se întâmplă: dacă unul ajunge la oraș, trage după el toate neamurile.

— Numai noi rămânem în văgăuna asta.

— Nu-ți place? Doar aici te-ai născut, Ioană.

— Și cei care au plecat tot aici s-au născut. Aminteș-te-ți cum arăta satul când ai venit, și cum arată astăzi.

— Mda!… Una câte una au plecat multe familii. Dar lasă că n-au să ne apuce anii de pensie tot aici.

— Atâta ar mai lipsi. Copila crește, trebuie dată și ea la o școală mai ca lumea. Și apoi noi suntem încă tineri. Ce, n-avem dreptul să ne trăim viața și altfel? Aici, nici tu teatru, nici tu operă, nici tu cinematograf. Nimic decât amărâtul ăsta de radio.

— Dar filmele…

Ce-i drept însă, doar câteodată poposea caravana și la ei în sat. Când se întâmpla acest eveniment, Filip, responsabilul cooperativei, se urca pe un dâmb, ducea palmele la gură și începea să strige:

„Atențiune!… Atențiune!… Deseară film”.

Îl auzea întreg satul, mai exact ceea ce mai rămăsese din satul de altă dată…

Căpitanul Codru tresări, gândurile se călătoriseră departe. Se întâmplase ceea ce se întâmpla, de altfel, foarte rar, prin meleagurile acelea. Pentru câteva minute – știa din experiență că nu pentru mai mult – vântul încetase brusc. Bănuia ce se petrecea dincolo, în dormitorul comun. Liniștea îi trezise pe oameni din somn și acum se foiau sub pături. Și doar unii dintre ei abia dacă apucaseră să fure o oră de somn. Dar oare cât era ceasul? Două. Noaptea aproape trecuse; Dum- nezeule, oare nici în noaptea aceasta nu avea să se întâmple nimic?

În clipa următoare, vântul iarăși începu să sufle, iar clădirea pichetului, asemenea unei nave aeriene, să navigheze din nou prin noaptea parcă dinadins de tăciune, ca să-l favorizeze pe spion. Brusc i se făcu somn. Dar, fiindcă nu voia să doarmă, și pentru ca somnul să se sperie și să fugă, sună „Aurora”. Îi răspunse căpitanul Fărcășanu.

— Ce se aude la tine, Fărcășanule?

— Nimic! Liniște. Dar la tine?

— De asemenea.

— Atunci de ce m-ai sunat?

— Ca să știu cum stai.

— Acuma chiar că stau prost, fiindcă m-ai trezit din somn.

— Ai putut să dormi? se miră el.

— De ce nu?

— Fiindcă eu n-am închis un ochi.

— Treaba ta. În ceea ce mă privește, sunt englez.

— Da, ești calm! Și te invidiez.

— Apropo, m-a chemat și pe mine Ionașcu. Ascultă-mă, până la urmă va ieși apă de ploaie.

— Vrei să spui că spionul va trece?

— Vreau să spun că noi îl așteptăm aici, și el o s-otulească cine știe pe unde.

— Nu cred. De altfel au fost alarmate toate pichetele.

— Dacă nu crezi, atunci lasă-mă să dorm. Mi s-a făcut din nou somn.

— Te las!… Te las!… Somn ușor și iartă-mă că te-am deranjat.

Dar în clipa în care puse receptorul în furcă, telefonul sună.

— Alo! Cine-i?

— Soldatul Vulpe Ilarion. Raportez: în dreptul repe- rului „Gălușca”, am descoperit urme pe fâșie.

— Ce fel de urme?

— Proaspete, tovarășe căpitan.

— Nu asta mă interesează, ci direcția. Înspre sau dinspre raionul de pază al pichetului nostru?

— Dinspre, tovarășe căpitan.

— Mă deplasez imediat într-acolo. Trânti receptorul în furcă și murmură necăjit: Și totuși spionul a trecut! Tocmai pe la mine și-a găsit să treacă.