Banii

Banii de Emile Zola

I

Ornicul de la Bursă bătuse ora unsprezece când Saccard intră la Champeaux, în sala albă și aurită ale cărei ferestre înalte dădeau spre piață. Dintr-o privire trecu în revistă șirul de măsuțe la care stăteau înghesuiți unii într-alții clienții zoriți și păru mirat că nu vede chipul celui pe care-l căuta.

Cum un chelner încărcat cu farfurii tocmai trecea pe lângă el în grabă, îl întrebă:

— Spune-mi, te rog, n-a venit domnul Huret?

— Nu, domnule, încă nu.

Atunci, Saccard, hotărându-se să aștepte, luă loc la o masă, în dreptul unei ferestre, de la care tocmai se ridica un client. Credea că a întârziat și, în timp ce chelnerul schimba fața de masă, privirile lui lunecară afară, pândind pe cei ce treceau pe stradă. Chiar și după ce i se aduse tacâmul, nu dădu numaidecât comanda: rămase o clipă cu ochii ațintiți asupra pieței înveselite de luminoasa zi de mai. La ceasul când lumea prânzea, piața era aproape pustie; sub castanii de o verdeață proaspătă și nouă, băncile erau libere; în stație, de-a lungul grilajului, șirul trăsurilor de piață se întindea de la un capăt la celălalt, iar omnibuzul ce ducea spre Bastilia se oprea la colțul străzii, fără să lase sau să ia vreun călător. Razele soarelui cădeau vertical, scăldând în lumina lor monumentala clădire a Bursei cu șirul de coloane și cu cele două statui, și vastul peron la capătul căruia nu se vedea acum decât armata de scaune frumos rânduite.

Întorcând însă capul, Saccard recunoscu la masa vecina pe Mazaud, agentul de schimb. Îi întinse mâna.

— Dumneata ești? Bună ziua!

— Bună ziua, răspunse Mazaud, strângându-i mâna distrat.

Mic de stat, negricios, foarte vioi, frumos, acesta moștenise la vârsta de treizeci și doi de ani firma unui unchi de al său.

Părea că toate gândurile îi sunt îndreptate către cel ce stătea în fața lui la masă, un domn gras, roșu și ras, celebrul Amadieu, pe care întreaga Bursă îl venera de când dăduse faimoasa lovitură cu acțiunile „Minelor din Saisis”. Când acestea scăzuseră la 15 franci și când orice cumpărător era socotit nebun, Amadieu își băgase în afacerea asta toată averea, adică două sute de mii de franci, așa, la noroc, fără calcul și fără să fi simțit ceva dinainte, numai dintr-o încăpățânare de brută norocoasă. Astăzi, când, datorită descoperirii unor filoane reale și bogate, acțiunile depășeau uneori cursul de o mie de franci bucata, el câștiga vreo cincisprezece milioane, astfel că pasul acela, care ar fi trebuit să-l ducă la casa de nebuni, îl înălțase la rangul de mare capacitate financiară. Era salutat și mai cu seamă consultat de toată lumea. De altfel, nu mai făcea nicio operație de bursă, ca și cum, pe deplin satisfăcut, se mulțumea să troneze de la înălțimea unicei sale izbânzi și a legendarei sale lovituri. Mazaud, desigur, visa să-l aibă de client.

Neputând obține din partea lui Amadieu nici măcar un surâs, Saccard salută pe cei de la masa din față, trei oameni de afaceri pe care-i cunoștea bine, Pillerault, Moser și Salmon.

— Bună ziua, ce mai faceți?

— Binișor, mulțumim…

Totuși, simți că și din partea lor îl învăluie o răceală vecină cu dușmănia. Pillerault, foarte înalt, foarte slab, cu gesturi nervoase și cu un nas subțire înfipt în obrazu-i osos ca de cavaler rătăcitor, avea de obicei familiaritatea unui amator de jocuri de noroc, care era din principiu pentru situațiile riscate, declarând că-l pândea prăbușirea ori de câte ori se străduia să facă ceva în mod chibzuit. Era din fire un nepotolit jucător „à la hausse”[1], mereu optimist, pe câtă vreme Moser, mic de statură, galben la față, chinuit de o boală de ficat, se văieta întruna, veșnic urmărit de groaza cataclismului. Salmon, un bărbat foarte frumos ce ținea piept cu dârzenie celor cincizeci de ani ai săi, mândru de superba lui barbă neagră ca pana corbului, trecea drept un tip din cale afară de îndrăzneț. Nu vorbea niciodată, răspundea numai prin zâmbete, nu se știa nici cum joacă și nici măcar dacă joacă, iar felul lui de a asculta îl impresiona atât de mult pe Moser, încât deseori acesta, după ce-i destăinuise câte ceva, dădea fuga să-și schimbe ordinele la bursă, zăpăcit de tăcerea lui.

Înconjurat de nepăsarea ce i se arăta, Saccard rămăsese cu ochii sticloși și provocatori, după ce trecuse în revistă, cu privirea, întreaga sală. Nu se mai salută decât cu Sabatani, un tânăr ce stătea la o masă ceva mai îndepărtată de a lui, un levantin frumos, cu o față lunguiață și brună, luminată de doi ochi minunați, dar pe care o gură răutăcioasă, dușmănoasă, o urâțea. Bunăvoința acestuia îl enervă în cele din urmă: tipul nu putea fi decât un executat[2] al vreunei Burse din străinătate, unul dintre tinerii care plac femeilor, pripășit în mijlocul lor din toamna trecută; îl văzuse întâia oară lucrând ca intermediar într-un crah bancar și încetul cu încetul câștigase încrederea agenților de bursă și a oamenilor lor printr-o purtare foarte corectă și printr-o neobosită amabilitate, chiar și față de cei mai pătați dintre ei.

Un chelner se oprise în fața mesei lui Saccard:

— Ce servește domnul?

— A, da… ce vrei dumneata… un cotlet, sparanghel…

Apoi, chemându-l înapoi, îl întrebă:

— Ești sigur că domnul Huret n-a fost pe aici și a plecat?

— Foarte sigur, domnule.

Așadar, aici ajunsese după dezastrul care, în Octombrie, îl silise încă o dată să-și lichideze afacerile și să-și vândă locuința din parcul Monceau pentru a închiria un apartament; nu-l mai salutau decât oameni de felul lui Sabatani; intrarea lui într-un restaurant în care strălucise cândva, nu mai făcea să se întoarcă toate capetele spre el și să i se întindă toate mâinile. Știa să facă față situației cu demnitate și nu învinuia pe nimeni pentru ultima afacere cu terenuri, afacere scandaloasă și dezastruoasă din care nu-și putuse salva decât pielea. Dar acum era stăpânit de ambiția nepotolită de a-și lua revanșa; și absența lui Huret, care-i făgăduise solemn că va fi acolo la ora unsprezece, ca să-i spună rezultatul întrevederii cu fratele său Rougon, ministru atunci în apogeu, îl întărâta parcă și mai mult împotriva acestuia din urmă. Huret, deputat supus, slugă a ministrului, nu era decât un intermediar; dar Rougon, pentru care nimic nu era imposibil, se putea oare să-l părăsească tocmai acum? E adevărat că niciodată nu se dovedise a fi un frate bun; că se supărase după catastrofă și că rupsese fățiș relațiile cu el, de teama de a nu se compromite, toate acestea erau firești. Dar, de șase luni de zile, ar fi putut găsi modalitatea să-i vina în ajutor. Va avea oare și acum inima să-i refuze sprijinul atât de trebuincios, pe care i-l cerea printr-o terță persoană, neîndrăznind să se ducă el însuși, de teama unui acces de furie care-i putea fi fatal? Numai un cuvânt dacă ar spune Rougon, și ar fi de-ajuns să-l pună din nou pe picioare, iar întreg Parisul acesta laș și mare să fie iar al lui.

— Ce fel de vin dorește domnul? îl întrebă chelnerul.

— Bordeaux-ul vostru obișnuit.

Saccard, preocupat, își lăsase cotletul să se răcească, neavând poftă de mâncare, ridică deodată ochii, văzând o umbră lunecând pe fața de masă. Era Massias, un tânăr cu obrajii roșii, un pârlit de remizier, muritor de foame pe vremuri, și care acum se strecura printre mese, ținând în mână buletinul de cursuri. Saccard fu adânc mâhnit când văzu că trece pe lângă el fără să se oprească, îndreptându-se spre Pillerault și Moser să le înmâneze buletinul. Distrați, adânciți într-o convorbire, aceștia abia dacă aruncară o privire asupra cursurilor: nu, n-aveau de dat niciun ordin; altădată, poate. Massias, neîndrăznind să se adreseze celebrului Amadieu, care, aplecat deasupra unei salate de raci, vorbea în șoaptă cu Mazaud, se îndreptă spre Salmon; acesta luă cursurile, le cercetă îndelung, și apoi i le înapoie fără să scoată o vorbă. Sala începu să se însuflețească. Tot mereu apăreau în prag alți remizieri. Se încingeau discuții aprinse, duse de la o masă la alta; pe măsură ce timpul trecea, patima afacerilor se aprindea mai tare. Iar Saccard, care privea mereu afară, vedea piața aglomerându-se încetul cu încetul, trăsurile și pietonii circulând încoace și încolo, în timp ce pe treptele Bursei strălucind în soare, oamenii începeau să se arate, unul câte unul, ca niște pete negre.

— Ascultați-mă pe mine, începu Moser cu vocea lui plângăreață, alegerile astea suplimentare de la 20 Martie sunt un semn cât se poate de îngrijorător… Asta înseamnă întreg Parisul câștigat de partea opoziției!

Pillerault dădu din umeri. Ce importanță putea să aibă faptul că Garnier Pagès[3] și Carnot[4] treceau pe băncile stângii?

— Tot așa s-a întâmplat și cu chestia ducatelor[5], continuă Moser. Problema asta e plină de complicații… da, așa e, degeaba râdeți! Nu spun că trebuia să declarăm război Prusiei pentru a o împiedica să se îngrașe pe seama Danemarcei; mai erau și alte mijloace… Da, da, când cei mari încep să înghită pe cel mici, nu se știe niciodată care va fi sfârșitul… Iar în ceea ce privește Mexicul[6]…

Pillerault, care era într-una din zilele lui de satisfacție universală, îl întrerupse printr-un hohot de râs:

— Ah, nu, dragul meu, nu ne mai sâcâi cu temerile tale în legătură cu Mexicul… Mexicul va fi pagina de glorie a epocii noastre… De unde dracu ai scos că imperiul ar fi bolnav? Ai uitat că împrumutul de trei sute de milioane a fost acoperit de peste cincisprezece ori în ianuarie? Un succes nemaipomenit… Uite, vă dau întâlnire în 67, da, peste trei ani, când se va inaugura Expoziția Universală, a cărei organizare împăratul a hotărât-o chiar acum.

— V-o repet: toate merg prost, spuse disperat Moser.

— Ei frate, da’mai lasă-ne-n pace! Totul merge strună!

Salmon îi privea pe rând, surâzând cu un aer gânditor. Iar Saccard, care îi asculta, făcea legătură între situația lui grea și criza în care părea că începe să se zbată imperiul. El se mai prăbușise o dată; oare imperiul, care îl ridicase, avea să decadă ca și el, prăvălindu-se dintr-odată de la cea mai înaltă culme, în cea mai neagră mizerie? Doisprezece ani iubise și apărase regimul acesta în care simțise că trăiește, se dezvoltă și se hrănește din plin, asemeni arborelui ale cărui rădăcini se înfig adânc într-un pământ prielnic. Dar dacă fratele său voia să-l smulgă de acolo, dacă trebuia să se despartă de cei ce sugeau pământul acela bogat în plăceri, atunci ducă-se totul în vârtejul distrugător al nopților de orgie.

Acum, străin de forfota mereu crescândă a sălii, copleșit de amintiri, aștepta să i se aducă sparanghelul. Își zărise chipul într-o oglindă din fața lui și rămăsese uimit. Anii parcă nici nu-i atinseseră trupul mărunt. În ciuda celor cincizeci de ani ai săi, nu părea trecut de treizeci și opt. Era subțire și vioi ca un tânăr, cu chipul lui negricios și uscat de marionetă, cu nasul ascuțit, cu ochii mici și scânteietori; căpătase parcă farmecul acela al tinereții neobosite, era mlădios, vioi, cu părul încă stufos și fără un fir alb. Își aducea aminte de sosirea lui la Paris, a doua zi după lovitura de stat[7], de seara aceea de iarnă când se trezise pe străzile orașului, fără un ban în buzunar, înfometat, cu o mulțime de pofte nesăturate. Ah, iureșul acela de-a lungul străzilor, când încă înainte de a-și fi desfăcut geamantanul, simțise nevoia să se avânte în oraș, cu ghetele lui scâlciate și cu paltonul lui soios, pentru a-l cuceri! Din seara aceea urcase deseori foarte sus, zeci de milioane îi trecuseră prin mâini, fără însă ca vreodată să fi izbutit a stăpâni norocul, așa cum stăpânești un lucru pe care-l știi al tău, pe care-l ții încuiat sub cheie, viu, material. Întotdeauna, numai minciuna și ficțiunea îi umpluseră casele de bani, din care aurul părea că se strecoară prin găuri neștiute. După aceea ajungea din nou pe stradă, ca în îndepărtatele timpuri ale începutului, la fel de tânăr, la fel de flămând, la fel de nesățios, chinuit de aceeași nevoie de plăceri și de cuceriri. Gustase din toate și nu se săturase, neavând nici prilejul, nici timpul să-și înfigă dinții adânc în oameni și în lucruri. În clipa aceea își dădea seama ce trist e să fii din nou sărac, s-o iei de la început, să nu te nutrești decât cu nădejdile și amăgirile. Cu toate acestea îl cuprindea dorul de a lua totul de la început, pentru a recuceri totul: de a ajunge mai sus decât fusese vreodată și de a călca și mai hotărât peste orașul cucerit. Nu mai dorea bogăția amăgitoare a fațadei, ci voia să stăpânească tot palatul bogăției, să simtă din plin domnia aurului de pe un tron de saci cu galbeni!

Vocea lui Moser, care se ridica din nou, aspră și foarte ascuțită, îl întrerupse o clipă din visare.

— După cum a dovedit-o Thiers[8], expediția în Mexic costă patrusprezece milioane pe lună… Și trebuie să fie cineva într-adevăr orb, pentru a nu-și da seama că în Cameră majoritatea se clatină. Stânga numără acum peste treizeci de deputați. Chiar împăratul a înțeles că puterea absolută devine imposibilă, de vreme ce s-a făcut promotorul libertății…

Pillerault nu mai răspundea, mulțumindu-se să surâdă disprețuitor.

— Da, știu, piața vi se pare solidă, afacerile merg bine. Dar așteptați sfârșitul… Vedeți dumneavoastră, prea s-a dărâmat și prea s-a reconstruit mult la Paris! Lucrările astea mari au secătuit economiile. Iar în ceea ce privește marile bănci, care au o aparență atât de înfloritoare, așteptați numai ca una dintre ele să cadă și le veți vedea pe toate prăbușindu-se, pe rând… Fără să mai punem la socoteală faptul că poporul se agită. Mie unul, asociația aceea internațională a muncitorilor[9], care a fost fondată deunăzi pentru a îmbunătăți condițiile de trai ale lucrătorilor, nu-mi place de fel! În Franța se manifestă un fel de protest, o mișcare revoluționară care ia avânt pe zi ce trece. E ceva putred, ascultați-mă pe mine… Totul se va prăbuși în curând…

În jurul lui se auziră proteste vii. Desigur, criza de ficat iar l-a apucat pe afurisitul ăsta de Moser!… El însă, în timp ce vorbea, nu-și luase ochii de la masa vecină, unde Mazaud și Amadieu continuau, cu tot zgomotul ce domnea împrejur, să vorbească în șoaptă. Încetul cu încetul, întreaga sală începu să ia seama la această tainică și îndelungată convorbire. Ce aveau oare să-și spună, de șopteau așa? Amadieu dădea, desigur, ordine, pregătea vreo lovitură de bursă. De trei zile circulau fel de fel de zvonuri în legătură cu lucrările Canalului de Suez. Moser clipi și începu și el să vorbească încet.

— Știți că englezii au de gând să împiedice lucrările? S-ar putea să avem război.

De astă dată, Pillerault tresări, auzind vestea asta grozavă. Era de necrezut și totuși cuvântul făcu înconjurul sălii, devenind aproape o certitudine: Anglia trimisese un ultimatum, cerând încetarea imediată a lucrărilor. Amadieu, bineînțeles, nu vorbea decât despre asta cu Mazaud, căruia îi dădea ordin să-i vândă toate acțiunile Canalului de Suez. Un zumzet de panică se ridică în aerul îmbâcsit de mirosuri, în mijlocul zgomotului mereu crescând al tacâmurilor. Iar când Flory, unul dintrefuncționarii agentului de schimb, un tânăr cu o față de copil, năpădită de o barbă castanie, intră ca o vijelie în sală, emoția generală atinse culmea. Tânărul se repezi, ținând în mână un pachet cu note de încheieri, pe care le întinse stăpânului său, șoptindu-i ceva la ureche.

— Bine, răspunse Mazaud, așezându-și notele în carnet.

Apoi, scoțând ceasul, adăugă:

— Aproape 12! Spune-i lui Berthier să mă aștepte. Fii și dumneata acolo și nu uita să-mi aduci telegramele.

După plecarea lui Flory, Mazaud își reluă convorbirea cu Amadieu, scoțând din buzunar alte notițe, pe care le puse pe masă, lângă farfurie; în fiecare clipă, câte un client care pleca i se apleca la ureche și-i șoptea ceva, iar el nota repede pe un petic de hârtie, între două îmbucături. Știrea aceea falsă, venită nu se știe de unde, născută din nimic, se îngroșa ca un nor ce vestea furtuna.

— Vinzi, nu-i așa? îl întrebă Moser pe Salmon.

Dar surâsul mut al acestuia era atât de șiret, încât Moser rămase pe gânduri, îndoindu-se acum de acel ultimatum al Angliei, despre care nici nu-și dădea seama că el îl născocise.

— Eu, unul, cumpăr oricât, încheie Pillerault cu îndrăzneala și înfumurarea jucătorului fără metodă.

Cu tâmplele zvâcnindu-i de beția jocului – sporită de agitația aceasta turburătoare din timpul prânzului, agitație care străbătea întreaga sală – Saccard se apucă să-și mănânce sparanghelul, enervându-se din nou din cauza lui Huret, pe care nu-l mai aștepta. El, care lua întotdeauna atât de repede o hotărâre, acum șovăia de săptămâni întregi, pradă tuturor îndoielilor. Era dornic să pornească pe alt drum și visase, la început, o viață cu totul nouă, ca înalt funcționar sau în politică. De ce, adică, să nu-l fi împins corpul legislativ până la consiliul de miniștri, ca pe fratele său? Vina pe care o aducea speculațiilor de bursă, era veșnica nesiguranță, sumele acelea mari pierdute tot atât de repede pe cât de repede fuseseră câștigate; nu putuse niciodată spune că are cu adevărat un milion, fără să fie dator cuiva. Iar acum, acum când își făcea examenul de conștiință, ajungea la concluzia că era poate prea stăpânit de patima luptei pentru bani, luptă care cerea atâta sânge rece. Așa se explica de ce, după o viață extraordinară de lux și de caznă, se pomenea acum istovit, sărăcit de acești zece ani de îndrăznețe traficuri, cu terenurile noului Paris, traficuri în care atâția alții, mai puțin dibaci ca el, adunaseră averi colosale. Da, se înșelase poate asupra adevăratelor lui aptitudini; în vâltoarea politicii, cu puterea lui de muncă și cu arzătoarea lui încredere, poate că ar învinge dintr-odată, dintr-un singur salt. Totul depindea de răspunsul fratelui său. Dacă acesta refuza să-l ajute, aruncându-l cin nou în prăpastia măruntului revânzător de acțiuni, ei bine, asta va fi cu atât mai rău pentru el și pentru ceilalți, căci atunci va risca marea lovitură de care nu vorbise încă nimănui, afacerea aceea uriașă la care visa de săptămâni întregi și care îl speria chiar și pe el, afacere care, fie că izbutea, fie ca dădea greș, avea să zguduie lumea.

Pillerault vorbea acum cu glas tare:

— Spune-mi, Mazaud, s-a isprăvit cu executarea lui Schloser?

— Da, răspunse agentul de schimb, chiar azi va fi afișată.. Ce vrei? e plicticos, dar avem informații din cale afară de îngrijorătoare, așa că am făcut începutul. Trebuie din când în când să mai facem și un pic de curățenie printre noi!…

— Mi s-a spus, adaugă Moser, că colegii dumitale – Iacoby și Delarocque – ar fi intrat cu sume serioase.

Agentul făcu un gest de nepăsare.

— De! Ăsta-i riscul… S-ar putea foarte bine ca Schlosser să fi făcut parte dintr-o bandă, așa că n-are decât să se ducă să-și facă meseria pe la bursele din Berlin sau din Viena.

Privirile lui Saccard se îndreptară spre Sabatani, despre ale cărui legături secrete cu Schlosser aflase din întâmplare: jucau amândoi jocul cunoscut: unul à la hausse, celălalt à la baisse[10], asupra aceleiași valori; cel care pierdea se despăgubea din câștigul celuilalt și se făcea-nevăzut, Sabatani tocmai își plătea tacticos costul mesei pe care o luase. Pe urmă, cu amabilitatea lui mieroasă de oriental corcit cu sânge italian, strânse mâna lui Mazaud, al cărui client era, șoptindu-i ceva la ureche, în timp ce Mazaud își însemnă ordinul pe o fișă.

— Își vinde Suezurile! murmură Moser.

Apoi, neputându-se stăpâni, ros de îndoială, spuse cu glas tare:

— Ce părere ai despre acțiunile Canalului de Suez?

Zgomotul ce domnea în sală se întrerupse pentru o clipă și toate capetele celor de la mesele învecinate se întoarseră spre el. Întrebarea aceasta era expresia neliniștii crescânde. Dar Amadieu care-l invitase la masă pe Mazaud numai pentru a-i recomanda pe unul dintre nepoții săi, rămase neclintit, neavând niciun răspuns de dat, în timp ce agentul de schimb, pe care ordinele de vânzare primite începeau să-l mire, se mulțumea să dea din cap, dintr-o discreție profesională.

— Suezurile sunt acțiuni bune! declară cu vocea lui muzicală Sabatani care, înainte de a părăsi sala, făcu un ocol ca să-i strângă curtenitor mâna lui Saccard.

Saccard prelungi câteva clipe senzația acelei strângeri de mână, atât de mlădioasă, atât de gingașă, feminină aproape. La răscrucea drumului nou pe care trebuia să apuce, a vieții pe care trebuia să și-o refacă, toți cei adunați acum acolo i se părea că sunt niște tâlhari! Ah, Doamne, dacă-l vor sili, cu ce înverșunare îi va urmări, cum îi va jupui pe toți Moserii ăștia fricoși, pe Pilleraultii ăștia îngâmfați, pe Salmonii ăștia mai seci decât dovlecii și pe toți acești Amadieu pe care succesul i-a făcut să creadă că au geniu! Zgomotul farfuriilor și al paharelor se înteți, glasurile deveniră mai răgușite, ușile se deschideau și se închideau tot mai violent, în graba care-i măcina pe toți de a lua parte la joc și de a fi de față în cazul când într-adevăr s-ar produce prăbușirea acțiunilor Canalului de Suez. Pe fereastră, în mijlocul pieței străbătute de trăsuri și ticsită de oameni, Saccard vedea treptele scăldate în soare ale Bursei, năpădite de insectele umane, bărbați corect îmbrăcați în negru, care umpleau încetul cu încetul spațiul dintre coloane, în timp ce îndărătul grilajelor se zăreau câteva femei trecând pe sub castani ca niște umbre.

Deodată, tocmai când se pregătea să înceapă porția de brânză pe care o comandase, o voce puternică îl făcu să ridice capul.

— Iartă-mă, dragul meu, dar mi-a fost cu neputință să vin mai devreme!

În sfârșit, sosise Huret, un normand din Calvados, un tip greoi și lătăreț de țăran șiret, care făcea pe omul fără pretenții. Porunci imediat să i se aducă ceva, indiferent ce, o mâncare oarecare și legume.

— Ce vești? îl întrebă scurt Saccard, abia stăpânindu-și nerăbdarea.

Celălalt, însă, nu se grăbea deloc. Îl privi cu un ochi șiret și prevăzător, apoi, începând să mănânce, se aplecă spre Saccard și coborând vocea, spuse:

— Află că l-am văzut… Da, la el acasă, azi dimineață… A fost foarte, foarte drăguț, foarte binevoitor față de dumneata.

Se opri, bău un pahar mare de vin, își vârî încă un cartof în gură.

— Da, și?

— Uite ce se întâmplă, dragul meu… E de acord să facă tot ce îi stă în putere pentru dumneata; îți va face rost de o situație foarte frumoasă, dar nu în Franța… guvernator într-una dintre coloniile noastre de pildă, într-una dintre cele bune. Vei domni acolo ca un adevărat prințișor…

Saccard pălise.

— Ia ascultă, dragă, vă bateți joc de mine?… De ce nu cere deportarea mai degrabă?… A, vrea să scape de mine!

— Mai bine să ia seama să nu încep să-l stingheresc cu adevărat!

Huret mesteca mai departe, cu un aer împăciuitor.

— Ei, haide, haide, nu-ți vrem decât binele. Nu te împotrivi.

— Să mă las doborât, nu-i așa? Uite! mai adineauri se spunea aici că în curând imperiul nu va mai fi în stare să facă nicio prostie. Da, războiul din Italia[11], expediția din Mexic, atitudinea față de Prusia. Și, pe cuvântul meu, așa e!… Veți face atâtea tâmpenii și atâtea nerozii, încât Franța întreagă se va ridica să vă dea afară!

La acestea, deputatul, creație a ministrului, păru îngrijorat, pali și se uită în jurul lui.

— Ah! dă-mi voie, dă-mi voie, nu te înțeleg… Rougon, este un om cinstit… Atâta vreme cât va fi aici, nu-i niciun pericol… Nu, nu mai spune nimic; nu-l cunoști, ascultă mă pe mine!

Rostind cuvintele încet, printre dinți, Saccard îl întrerupse cu violență.

— N-ai decât să-l iubești; vedeți-vă mai departe de cârdășia voastră… Dar vrea sau nu să-mi dea o mână de ajutor, aici, la Paris?

— La Paris, nu!

Fără să mai spună ceva, se ridică, chemă chelnerul la plată în timp ce Huret, care-i cunoștea furiile, continua să înghită foarte liniștit bucățele de pâine, lăsându-l să plece, de teama unui scandal. Dar în clipa aceea sala tresări de la un capăt la altul.

Intrase Gundermann, regele bancherilor, stăpânul Bursei și al lumii, un om de șaizeci de ani, al cărui cap mare și chei cu un nas gros și niște ochi rotunzi, bulbucați, exprima o încăpățânare și o oboseală fără de margini. Nu se ducea niciodată la Bursă, nu-și trimitea niciun reprezentant oficial și nici nu lua vreodată masa într-un local public. Numai când și când, i se întâmpla, ca astăzi de pildă, să vină la restaurantul Champeaux, unde se așeza la o masă, cerând doar un pahar de Vichy, care îi era servit pe o farfurioară. Suferea de mai bine de douăzeci de ani de o boală de stomac și nu se hrănea decât cu lapte.

Cum se așeză la masă, întreg personalul dădu fuga să-i aducă apa, și toți clienții din sală îl salutară cu respect. Moser îl privea cu admirație pe omul acesta care cunoștea toate secretele Bursei, care dicta urcările și scăderile așa cum dispune Dumnezeu de tunete. Până și Pillerault îl salută, deoarece nu credea decât în puterea nestăvilită a miliardelor. Era douăsprezece și jumătate, și Mazaud, care tocmai atunci se despărțise în grabă de Amadieu, se întoarse din drum și se plecă înaintea bancherului, de la care avea din când în când cinstea de a primi câte un ordin de bursă. Mulți dintre agenții care tocmai se pregăteau de plecare, rămaseră în picioare în jurul zeului, închinându-i-se cu respect în vălmășagul de mese pline de tacâmuri și pahare murdare; îl priveau cu toții cum își ducea cu o mână tremurătoare paharul de apă la buzele-i ofilite.

Pe vremuri, când se ocupa cu speculațiile terenurilor din Monceau, Saccard discutase, ba chiar se și certase cu Gundermann. Nu se puteau înțelege; unul era pătimaș și dornic de plăceri, celălalt sobru și de o logică rece. Așa că, scos din fire de intrarea triumfătoare a celuilalt, Saccard pornise spre ieșire, când Gundermann îl strigă din urmă:

— Ia spune-mi, dragul meu, e adevărat? Te retragi din afaceri? Drept să-ți spun, bine faci, e mai bine așa!

Pentru Saccard fu ca o lovitură de bici dată în plin obraz, își îndreptă statura mică și răspunse cu voce clară, tăioasă ca o sabie:

— Înființez o bancă cu un capital de douăzeci și cinci de milioane și sper că voi avea cinstea să te vizitez în curând.

Și ieși, lăsând în urmă larma nepotolită a sălii, unde toată lumea se îmbrâncea ca să fie de față la deschiderea Bursei. Ah! de-ar izbuti, de-ar putea să-i strivească din nou pe oamenii ăștia, de-ar putea să lupte din toate puterile cu acest rege al aurului, pe care-l va doborî, poate, într-o bună zi!… Încă nu se hotărâse să pornească afacerea aceea mare, astfel că se miră și el de fraza pe care numai nevoia îl silise s-o rostească. Dar unde își mai putea oare încerca norocul, mai ales acum când fratele său îl părăsea definitiv și când oamenii și lucrurile îl jigneau mereu ațâțându-l iar la luptă, asemenea taurului însângerat adus din nou în arenă?

O clipă, rămase fremătând pe marginea trotuarului. Era ora febrilă când Parisul năvălește până spre piața aceasta centrală situată între rue Montmartre și rue Richelieu, cele două artere în care se îmbulzește mulțimea. Din cele patru răscruci, în cele patru colțuri ale pieței, șirul continuu ai trăsurilor se scurgea brăzdând. asfaltul, în mijlocul vuitorii pietonilor. Cele două șiruri de trăsuri de piață din stație se întrerupeau neîncetat și se formau din nou de-a lungul grilajelor, în timp ce în rue Vivienne, landourile agenților de bancă se înșirau unul în spatele celuilalt, dominate de vizitiii cu hățurile în mâini, gata să dea bici cailor la prima poruncă. Treptele și peristilul Bursei, erau negre de furnicarul de redingote, iar dinspre culisă, care se și instalase sub ceas și începuse să funcționeze, se auzea zvonul cererii și al ofertei, acest freamăt al agioului[12] care domina parcă zgomotul orașului. Trecătorii întorceau capul, atrași de curiozitatea și teama față de cele ce se petreceau acolo, de taina operațiilor financiare pe care puține capete de francezi o pot pătrunde, a ruinărilor și îmbogățirilor de peste noapte, pe care nimeni nu le putea înțelege în vâltoarea aceasta de gesturi și strigăte barbare. Iar el, pe marginea trotuarului, asurzit de vocile ce veneau din depărtare, îmbrâncit de mulțimea oamenilor grăbiți, visa din nou la domnia aurului, în acest cartier al tuturor patimilor, în mijlocul căruia Bursa pulsează, de la ora unu până la trei, ca o inima uriașă.

De când se ruinase, nu mai îndrăznise să intre la Bursă; și astăzi încă, un sentiment de mândrie rănită, teama de a nu fi primit ca un învins, îl împiedica să urce treptele. Ca amanții izgoniți din alcovul unei iubite pe care o doresc și mai mult, deși cred că o disprețuiesc, se întorcea mereu acolo, își făcea de lucru în jurul colonadei, străbătea grădina, plimbându-se agale în umbra castanilor. În imitația aceasta de parc prăfuit, fără verdeață, și fără arbori, în care, pe bănci, printre vespasiene și printre chioșcurile de ziare mișuna un amestec de speculanți suspecți și de femei din cartier în capul gol, alăptându-și pruncii, Saccard se prefăcea că se plimbă fără niciun țel. Pe ascuns, însă, ridica ochii spre Bursă, o pândea, făcându-și tot felul de planuri nebunești de a o încercui și asedia într-o zi, spre a pătrunde în ea ca un cuceritor.

Se abătu prin colțul din dreapta, pe sub arborii din fața străzii Băncii, și dădu imediat de bursa cea mică a valorilor fără căutare, de „Picioarele ude” cum li se spune, cu o disprețuitoare ironie telalilor care negociază aici sub cerul liber, pe vânt și pe ploaie „acțiunile societăților dispărute. Se aflau acolo, într-un grup zgomotos, negocianți evrei agitându-se în mijlocul unor sunete înfundate și gata să se repeadă unii asupra celorlalți. Ceva mai încolo zări un individ mătăhălos privind în zare un rubin pe care-l ridicase în sus, cu gingășie, între degetele-i groase și murdare.

— Ia te uită, Busch! strigă Saccard. Acum, că te-am văzut, mi-am adus aminte că aveam de gând să trec pe la dumneata!

Busch, care avea pe rue Feydeau colț cu rue Vivienne o casă de schimb, îi făcuse în câteva rânduri servicii și-i fusese de mare folos în împrejurări destul de grele. Acum, plin de admirație, cerceta apele pietrei prețioase, cu fața-i largă și turtită dată spre spate, cu ochii lui mari cenușii, parcă stinși de lumina vie; în jurul gâtului i se vedea, răsucită ca o cârpă, cravata albă de care nu se despărțea niciodată, în vreme ce redingota cumpărată de ocazie, splendidă pe vremuri. dar acum numai rosături și pete, îi ajungea până la părul spălăcit ce-i cădea în șuvițe rare și zbârlite de pe capul pleșuv. Pălăria, ieșită de soare și spălată de ploi, nu mai avea vârstă.

În cele din urmă se hotărî să coboare pe pământ.

— Ah! Domnul Saccard! Ați venit în plimbare pe la noi!

— Da… Am primit o scrisoare în limba rusă, o scrisoare de la un bancher rus stabilit la Constantinopol. Și m-am gândit la fratele dumitale, să mi-o traducă.

Busch, care, cu o mișcare inconștientă și duioasă învârtea mereu rubinul în mâna dreaptă, întinse stânga și-i spuse că îi va trimite traducerea chiar în aceeași seară. Dar Saccard îl lămuri că nu era vorba decât de vreo zece rânduri.

— Merg cu dumneata. Fratele dumitale mi le va citi în câteva clipe…

Fu întrerupt de sosirea unei femei cu o statură uriașă, doamna Méchain, binecunoscută de obișnuiții Bursei, una dintre acele jucătoare înfocate și nenorocite, ale cărei mâini grase meșteresc tot felul de treburi necinstite. Chipul ei, ca o lună plină, umflat și roșu, cu ochii mici și albaștri, cu un nas cam cârn, cu o gură mică din care ieșea o voce ascuțită de copil, părea că se revarsă din vechea pălărie liliachie legată strâmb pe cap cu niște panglici vișinii; pieptul dezvoltat și pântecul uriaș făceau să-i plesnească rochia de poplin verde, murdară și decolorată. Sub braț ținea o geantă străveche de piele neagră, foarte mare și cât un cufăr de adâncă, de care nu se despărțea niciodată. În ziua aceea, geanta, umflată, gata să crape, o trăgea spre dreapta, făcând-o să se aplece ca un arbore.

— Bine că ai venit, spuse Busch, care, după cât se părea, o aștepta.

— Da, și am primit hârtiile din Vendôme. Le am la mine.

— Bine, să mergem acasă. Azi nu-i nimic de făcut pe aici.

Saccard se uitase cu priviri iscoditoare la uriașa ei geantă de piele. Știa că mai curând sau mai târziu aveau să intre în ea acțiunile tuturor societăților declarate în stare de faliment, pe care „Picioarele ude” le mai negociau încă, cumpărând cu un franc sau cu cincizeci de centime, acțiuni de cinci sute de franci, cu speranța vană că ele își vor ridica cursul într-o zi, sau strângând tot felul de valori suspecte pe care le revând apoi, cu câștiguri grase, celor amenințați de faliment care vor să-și umfle pasivul. În bătăliile necruțătoare ale banului, doamna Méchain era corbul ce urmărea armatele în marș: nu se crea vreo societate nouă, vreo casă mai mare de credit, fără ca ea să nu apară cu geanta ei uriașă, adulmecând cadavrele chiar și în momentele de înflorire ale emisiunilor al căror curs creștea. Ea știa prea bine că în lumea finanțelor prăbușirea este inevitabilă și că ziua masacrului, ziua în care vor fi mulți morți de înghițit și multe titluri de cules pentru nimica toată, din tină și sânge, va veni fără doar și poate. Și el, Saccard, care-și rumega îndrăznețul plan al înființării unei bănci, avu o tresărire, fu străbătut de o presimțire, când zări geanta ei, această groapă a valorilor depreciate, care înghițea toată hârtia murdară zvârlită la gunoi de Bursă.

În timp ce Busch se pregătea s-o conducă pe bătrână, Saccard îl opri spre a-l întreba:

— Spune-mi, pot să viu la dumneata? E sigur că fratele dumitale e acasă?

Privirile evreului se îmblânziră, trădând o mirare plină de îngrijorare.

— Fratele meu? Desigur. Unde vrei să fie?

— Foarte bine. Voi trece atunci ceva mai târziu.

Și lăsându-l să se îndepărteze, Saccard își continua plimbarea agale de-a lungul arborilor, îndreptându-se spre rue Notre-Dame-des-Victoires. Această parte a pieței este una dintre cele mai populate, ocupată de prăvăliile negustorilor și de atelierele meseriașilor, ale căror firme aurite străluceau în soare. Perdelele fluturau pe la balcoane, iar la ferestrele unei case cu camere mobilate se afla o întreagă familie de provinciali care priveau uimiți spectacolul. Fără să vrea, Saccard ridicase capul în sus și se uitase la oamenii aceștia, a căror uluire îl făcea să surâdă, simțindu-se întărit la gândul că prin fundurile de provincie se vor găsi veșnic noi acționari. În spatele lui, zgomotul Bursei, freamătul acela îndepărtat, continua să-l obsedeze, aidoma unei nenorociri ce l-ar fi pândit pe undeva, pe aproape.

Dar o nouă întâlnire îl făcu să se oprească:

— Cum. Jordan, dimineața la Bursă? strigă el, strângând mâna unui tânăr brun, cu mustăți mici și cu privirea hotărâtă și voluntară.

Jordan, al cărui tată, bancher la Marsilia, se sinucisese în urma unei speculații dezastruoase, bătea de aproape zece ani trotuarele Parisului, având pasiunea literaturii și luptându-se eroic cu mizeria neagră. Unul dintre verii lui care locuia la Plassans și cunoștea familia lui Saccard, îl recomandase pe vremuri acestuia, în epoca în care locuința lui din parcul Monceau era deschisă întregului Paris.

— Oh! la Bursă, niciodată! răspunse tânărul, făcând un gest violent, ca și cum ar fi voit să gonească dureroasa amintire a tatălui său.

Apoi, începând din nou să surâdă:

— Știți că m-am însurat?… Da, cu o prietenă din copilărie. Ne logodisem pe vremea când eram bogat și ea s-a încăpățânat să se mărite cu un biet calic, așa cum mă vezi acum!

— Știam. Am primit invitația la nuntă, spuse Saccard. Și, închipuiește-ți că am fost cândva în legături de afaceri cu socrul dumitale, cu domnul Maugendre, pe vremea când avea țesătoria din La Villette. Trebuie să fi câștigat o avere frumușică.

Convorbirea lor se desfășura în apropierea unei bănci și; Jordan o întrerupse pentru a-l prezenta unui domn scurt și gras, cu aer milităros, cu care stătea de vorbă în clipa în care se întâlnise cu Saccard.

— Domnul căpitan Chave, un unchi al soției mele… Doamna Maugendre, soacra mea, face parte din ramura din Marsilia a familiei Chave.

Căpitanul se ridică de pe bancă, iar Saccard îl salută. Îl cunoștea din vedere pe acest tip apoplectic, cu gâtul înțepenit din cauză că purta de ani de zile guler înalt, unul dintre acei mărunți jucători pe care ești totdeauna sigur că ai să-i întâlnești în zilele de bursă, între ora uhu și trei. Juca puțin și strâns, cu un câștig aproape asigurat între cincisprezece și douăzeci de franci zilnic.

Jordan adăugase cu râsul său odihnitor, pentru a-și justifica prezența aici:

— Unchiul meu, pentru care trec din când în când pe aici să-i strâng doar mâna, e un jucător pătimaș.

— Ce vrei! spuse căpitanul, sunt silit să joc, de vreme ce guvernul, cu pensia pe care mi-o dă, mă lasă să mor de foame.

După aceea, Saccard, arătând interes pentru tânărul care privea atât de curajos viața, îl întrebă cum merge cu literatura. Și Jordan, tot mai vesel, îi istorisi cum își întemeiase sărăcăcioasa lui gospodărie la etajul al cincilea al unei clădiri de pe Avenue de Clichy, căci bătrânii Maugendre, socrii lui, care n-aveau încredere în poeți și socoteau că au făcut, și așa prea mult consimțind la căsătorie, nu ie dăduseră, nimic, sub motiv că fata, după moartea lor, va moșteni toată, averea, sporită și mai mult prin economiile lor. Nu, din literatură nu se poate trăi; avea în minte planul unui roman pe care nu găsea timp să-l serie și intrase, de nevoie, în gazetărie, mâzgălind despre tot ce era în legătură cu lumea lui, de la cronici până la reportaje judiciare și chiar fapte diverse..

— Ei bine! spuse Saccard, dacă pornesc afacerea pe care am de gând s-o fac, voi avea poate nevoie de dumneata. Treci pe la mine.

După ce-i salută, o apucă prin spatele Bursei. Acolo, zgomotul îndepărtat, tumultul jocului abia se auzea, ca un zvon nedeslușit, pierdut în freamătul pieței. Și în partea aceea treptele Bursei erau pline de lume; dar biroul agenților de schimb, prin ale cărui ferestre înalte se vedeau perdelele roșii, izola această parte de zgomotul sălii mari a colonadelor, unde se aflau speculanții, bogătașii care lucrau mai discret și care stăteau comod, la umbră, unii singuri, alții în grupuri, transformând într-un fel de club acest peristil sub cerul liber. Partea aceasta a clădirii seamănă puțin cu spatele unui teatru unde se află intrarea artiștilor sau cu acea stradă suspectă și oarecum liniștită, Notre-Dame-des-Victoires, plină de depozite de vinuri, de cafenele, de berării și de taverne și mișunând de o clientelă specială formată din cea mai bizară amestecătură de oameni. Firmele indicau și ele toată putreziciunea ce crește pe marginea cuibarului de infecție din apropiere; societăți de asigurare rău famate, gazete financiare de șantaj, societăți, bănci, agenți și zarafi, întreaga gamă a pungașilor de mâna a doua, instalați în prăvălii sau prin subsoluri mari cât niște chițimii, pe trotuare, în mijlocul străzii pretutindeni, oamenii dădeau târcoale, așteptau, pândind prada ca fiarele din codru.

Saccard se oprise în spatele grilajului ațintindu-și plivirile spre intrarea biroului agenților de schimb așa cum studiază terenul un conducător de armate care pregătește un asalt, când deodată un individ care ieșise dintr-o tavernă trecu strada și se ploconi adânc în fața lui, spunându-i:

— Domnule Saccard, nu aveți nimic pentru mine? Am părăsit definitiv Creditul Mobiliar și caut de lucru.

Jantrou era un fost profesor din Bordeaux, care venise la Paris în urma unei afaceri rămasă până la urmă nelămurită. La vârsta de douăzeci și opt de ani, fiind silit să părăsească învățământul, declasat, dar băiat simpatic, cu o barbă neagră și cu o chelie timpurie, cult de altfel, inteligent și binevoitor, se pripășise pe la Bursă, unde, vreme de zece ani, făcuse ca remizier tot felul de afaceri murdare câștigând nu mai atât cât îi era necesar pentru a-și satisface viciile. Iar azi, complet chel, ceea ce îl făcea să se simtă disperat ca o demimondenă ale cărei zbârcituri îi amenință cariera, mai aștepta încă prilejul să dea lovitura cea mitre de pe urma căreia sa se îmbogățească.

Văzându-l atât de umil, Saccard își aminti cu amărăciune de felul în care-l salutase Sabatani la Champeaux; prin urmare, nu-l mai salută decât oameni din aceștia pătați și ratați. Dar fiindcă nu disprețuia inteligența vie a lui Jantrou și fiindcă știa că armatele cele mai viteze se formează din disperați din cei care neavând nimic de pierdut îndrăznesc și riscă totul, făcu pe mărinimosul.

— Cauți de lucru, așadar? repetă el. s-ar putea găsi ceva pentru dumneata, treci pe la mine.

— Acum locuiți în rue Saint-Lazare, nu-i așa?

— Da, în rue Saint-Lazare. Vino într-o dimineață.

Din vorbă în vorbă, Saccard află că Jantrou era foarte pornit împotriva Bursei, spunând întruna că aici numai pungașii au sorți de izbândă; se vedea însă cât de colo ca vorbea cu pizma omului căruia nu-i reușiseră niciodată pungășiile. De data aceasta voia să încerce altceva; i se părea că, mulțumită culturii sale universitare și datorită adâncii lui cunoașteri a firii omenești, își putea crea o frumoasă situație în administrație. Saccard îl aproba din cap. Cum, între timp, depășiseră grilajul, mergând de-a lungul trotuarului până la rue Brogniart, privirile le fură atrase de un cupeu negru la care era înhămat un cal foarte frumos și care se oprise în strada aceasta, stând cu fața spre Montmartre. Pe când vizitiul ședea nemișcat sus pe capră, ei observaseră că un cap de femeie apăruse în două rânduri la fereastra cupeului. pentru a dispărea apoi repede. Deodată capul se aplecă deasupra ferestrei și rămase astfel mai mult timp, privind cu nerăbdare înapoi spre Bursă.

— Baroana Sandorff, murmură Saccard.

Era un chip negricios de femeie, foarte ciudat, cu ochii plini de văpăi sub pleoapele obosite, o figura pătimașă, cu buze sângerii, umbrită însă de un nas prea lung. Părea foarte frumoasă, de o maturitate cam timpurie pentru cei douăzeci și cinci de ani ai săi, cu aerul ei de bacantă îmbrăcată de cei mai mari croitori ai vremii.

— Da, baroana este, repetă Jantrou. Am cunoscut-o, pe vremea când era nemăritată, la tatăl ei, contele de Ladricourt. Oh, era un jucător pătimaș și de o brutalitate revoltătoare! Mă duceam în fiecare dimineață să primesc dispoziții și într-o zi era cât pe ce să mă bată. Nu l-am plâns, drept să-ți spun, când a murit lovit de un atac de apoplexie, ruinat în urma unor serii de lichidări dezastruoase! Fiică-sa a trebuit atunci să se resemneze, măritându-se cu baronul Sandorff consilier la ambasada Austriei, care era cu treizeci și cinci de ani mai mare decât dânsa și pe care îl înnebunise de-a binelea cu privirile ei pline de foc.

— Știu, zise Saccard.

Baroana își retrase capul înăuntrul cupeului. După o clipă fața ei apăru din nou plină de nerăbdare, aplecându-se și mai mult în afară, pentru a putea vedea cât mai departe în piață.

— Joacă și ea, nu-i așa?

— Oh! ca o nebună! În toate zilele de criză o poți vedea aci, în trăsură, pândind cursurile, luând înfrigurată note în carnet, dând ordine. Aha! Pe Massias îl aștepta: iată-l că se apropie de ea.

Într-adevăr, Massias cu cota Bursei în mână, fugea cât îl țineau picioarele sale scurte; se opri lângă ușa cupeului și vârându-și, la rândul lui, capul înăuntru începu o convorbire aprinsă cu baroana. Cei doi pietoni se depărtară puțin pentru a nu fi surprinși că-i spionează, dar când remizierul se întorcea, tot în fugă, îl chemară spre dânșii. Acesta aruncă mai întâi o privire furișă, pentru a se asigura că colțul străzii îl ferește de privirile baroanei; apoi se opri în fața lor, răsuflând din greu, cu obrajii congestionați, vesel totuși, cu ochii lui mari albaștri și copilăroși.

— Ce dracu i-o fi apucat? strigă el. Suezurile încep să scadă! Se vorbește de un război cu Anglia. O veste care i-a zăpăcit de tot și despre care nu se știe de unde vine! Auzi vorbă, război! Cine o mai fi născocit și povestea asta? Afară numai de nu s-o fi născocit singură!… Ce să vă mai spun, e o adevărată nebunie!

Jantrou clipi șiret din ochi.

— Nu se lasă baroana, joacă întruna?

— Oh! ca o turbată; tocmai mă duc să-i transmit lui Nathansohn ordinele ei.

Saccard, care asculta, spuse:

— Da, adevărat, am auzit că Nathansohn ar fi intrat în culisă.

— E un băiat tare de treabă, Nathansohn ăsta, declară Jantrou, și merită să reușească. Am fost împreună la Creditul Mobiliar… El o să reușească. Tatăl lui, oare e austriac, s-a stabilit la Besançon, ca ceasornicar mi se pare… Pasiunea pentru bursă l-a apucat așa, într-o bună zi, la Creditul Mobiliar; văzând cum merg lucrurile, și-a spus că nu-i cine știe ce filosofie, că n-ai nevoie decât de un birou și de un ghișeu… Și și-a deschis un ghișeu… Dar dumneata, Massias, ești mulțumit?

— Vorba vine, mulțumit! Dumneata, care ai trecut prin toate astea, ai dreptate când spui că trebuie să fii evreu pentru a reuși; altfel, degeaba mai cauți să pricepi ceva: n-ai mâna sigură, și-ți merge prost… Scârboasă meserie! De vreme ce te-ai apucat însă de ea, gata, rămâi cu ea, și drept să vă spun, cât timp voi avea picioare de alergat, voi nădăjdui în zile mai bune.

Și o șterse în goană, râzând. Se spunea că, este fiul unui magistrat lovit de nedemnitate din Lyon; se apucase de speculații la Bursă după moartea tatălui său, deoarece nu mai voise să-și continue studiile în drept.

Saccard și Jantrou se întoarseră încet în rue Brogniart; cupeul baroanei era tot acolo, dar de astă dată ferestrele erau închise; trăsura părea goală, iar vizitiul, stând nemișcat pe capră în această așteptare care se prelungea deseori până la închiderea Bursei, părea o statule.

— E, într-adevăr, grozav de atrăgătoare, spuse Saccard dintr-odată; îl înțeleg pe bătrânul baron.

Jantrou avu un surâs cam ciudat.

— Baronul s-a săturat de mult de ea! Afară de asta, se pare că este foarte zgârcit… Așa ca, știți cu cine s-a încurcat… pentru a-și putea plăti croitoresele, deoarece banii câștigați la Bursă nu-i ajung niciodată?

— Nu.

— Cu Delcambre!

— Delcambre, procurorul general? Cu lunganul ăla uscățiv, gălbejit și înțepenit?… Ah! tare aș vrea să-i văd împreună!

Înveseliți de această discuție, se despărțiră strângându-și mâinile cu putere, după ce Jantrou aminti lui Saccard că-și va lua în curând îngăduința să-l viziteze.

Rămas singur, Saccard fu din nou atras de zgomotul Bursei, zgomot ce se revărsa cu puterea valurilor mării. Coti colțul străzii și coborî încă odată spre rue Vivienne, prin acea parte a pieței care, datorită lipsei de cafenele, părea posomorâtă. Trecu prin fața Camerei de Comerț, prin fața Poștei, a marilor agenții de publicitate și, pe măsură ce ajungea din nou în dreptul fațadei principale a Bursei, se simțea tot mai cuprins de înfrigurare. Când înainta atât de mult încât putu să vadă din nou întreg peristilul, se opri iar, ca și cum n-ar fi vrut ca ocolul clădirii să se sfârșească atât de repede, ca și cum ar fi vrut să prelungească sentimentul de asediator cu care privea Bursa. Aici, în locul acesta deschis, viața pulsa, puternică: cafenelele erau ticsite, cofetăria gemea și ea de consumatori, mulțimea se îngrămădea în fața vitrinelor și mai ales în fața vitrinei unui argintar, unde strălucirea obiectelor expuse atrăgea atenția tuturor.

Torentul trăsurilor și al pietonilor creștea neîncetat din cele patru colțuri, din cele patru răspântii, într-o învălmășeală de nepătruns; stația omnibuzului nu făcea decât să încurce și mai mult lucrurile, iar trăsurile remizierilor se întâlneau într-un șir neîntrerupt de-a lungul trotuarului, de la o margine până la cealaltă a grilajului. Privirile sale, însă, erau ațintite asupra scărilor, unde se agitau, în plin soare, oameni în redingote negre. Se uită apoi mai sus, spre masa compactă dintre coloane, unde gloata neagră a oamenilor era luminată ici și colo de chipurile lor palide. Toată lumea stătea în picioare, scaunele dispăruseră, iar incinta de sub orologiu nu se mai putea desluși decât datorită acelei fierberi continue de mișcări și de pulsuri ce făceau aerul să freamăte. La stânga se afla grupul bancherilor, ceva mai liniștit, fiindcă erau ocupați cu arbitraje, cu operații de schimb și de cecuri englezești; grupul acesta era mereu străbătut de lumea care intra și ieșea de la telegraf. Jucătorii se îngrămădeau îmbrâncindu-se până sub galeriile laterale, iar între coloane, sprijiniți de rampele de fier, stăteau cu fața sau cu spatele ca la ei acasă, rezemați de catifeaua vreunei loji. Întreaga Bursă duduia ca o mașină în plină presiune, gata parcă să facă explozie. Deodată îl zări pe Massias, remizierul, coborând scările în goană și sărind în trăsura care-l aștepta; vizitiul dădu bici cailor și porni în galop.

Saccard strânse pumnii. Se întoarse brusc, coti pe rue Vivienne, trecu drumul și ajunse în colțul dinspre rue Feydeau, unde se afla locuința lui Busch. Își adusese aminte de scrisoarea aceea scrisă în rusește și pe care trebuia să i-o traducă cineva. La intrare, îl salută un tânăr care stătea în fața papetăriei de la parter. Saccard recunoscu în acest tânăr pe Gustave Sediile, fiul unui fabricant de mătăsuri din strada des Jeûneurs pe care tatăl lui îl dăduse la Mazaud ca să învețe mecanismul afacerilor financiare. Îi surâse părintește, știind prea bine pentru ce stătea acolo, la pândă, tânărul acesta elegant. De când simpatica doamnă Conin își ajuta bărbatul, pe Conin grăsanul, întreaga Bursă își procura carnetele de la papetăria lor. Acesta nu ieșea niciodată din odăița din fundul prăvăliei, unde se îndeletnicea cu confecționarea carnetelor, în timp ce nevasta lui, într-un veșnic du-te-vino, servea clienții în prăvălie și alerga și prin oraș, după treburi. Doamna Conin era grăsuță, blondă, rumenă, o adevărată oiță cârlionțată, cu părul de mătase, foarte grațioasă, plină de căldură și mereu veselă. Se spunea că își iubește bărbatul, dar asta nu o împiedica, dacă se întâmpla să-i placă vreun client, să se arate drăgăstoasă; nu o făcea însă pentru bani, ci numai pentru propria ei plăcere, și doar o singură dată, și anume în casa unor prieteni care locuiau în vecinătate, după cum spunea legenda. În tot cazul, acei pe care-i făcea fericiți, erau, se vede, discreți și plini de recunoștință, căci ea era mereu adorată și sărbătorită, fără să i se întineze numele. Iar papetăria mergea tot mai bine, fiind socotită un colț al adevăratei fericiri. Trecând pe acolo, Saccard o zări pe doamna Conin, care îi zâmbea lui Gustave. Ce mai bucățică de femeie! Și simți parcă voluptatea mângâierilor ei. Apoi intră în casă.

Busch locuia de douăzeci de ani la etajul al cincilea, într-un apartament mic. compus din două camere și o bucătărie. Născut la Nancy, din părinți nemți, venise aici de-a dreptul din orașul lui de baștină. Încetul cu încetul își lărgise volumul afacerilor, extraordinar de complicate, fără să simtă nevoia unui birou mai mare; cedase fratelui său, Sigismund, odaia de la strada, el mulțumindu-se cu odăița ce dădea spre curte, și în care hârțoagele, dosarele și pachetele de tot felul ocupau atâta spațiu, încât abia mai rămăsese loc, lângă birou, pentru un singur scaun. Una dintre afacerile sale de căpetenie era traficul de acțiuni depreciate; le aduna și făcea pe mijlocitorul între bursa cea mică a „Picioarelor ude” și între faliții ce aveau găuri de astupat la încheierea bilanțurilor; așa că urmărea cursurile, dar de cele mai multe ori cumpăra direct de la vânzători și mai ales se alimenta cu stocurile ce i se aduceau. În afară de camăta și de comerțul pe care-l făcea, pe ascuns, cu bijuterii și cu pietre prețioase. Busch se ocupa în special cu cumpărarea de creanțe. Ele îi năpădiseră odaia până la refuz și-l făceau să alerge prin tot Parisul, unde avea relații în toate straturile sociale, pândind, cercetând și profitând de orice prilej. Cum afla de vreun faliment, se repezea într-acolo, dădea târcoale sindicului[13] și până la urmă cumpăra tot ceea ce nu putea da un câștig imediat. Supraveghea toate notariatele, urmărea deschiderea succesiunilor în litigiu, era totdeauna de față la adjudecarea creanțelor declarate fără valoare. Pe de altă parte, dădea anunțuri prin care atrăgea creditorii nerăbdători care erau bucuroși să încaseze mai puțin, dar repede, decât să riște și să fie nevoiți să-și urmărească debitorii. Din toate aceste nenumărate izvoare îi soseau mereu alte hârțoage, maldăre întregi, care se îngrămădeau în odaia lui ca la o adevărată hienă a falimentelor: polițe neplătite, chitanțe neachitate, adeverințe și obligațiuni nerespectate. Apoi, aici, în camera sa, începea trierea, răscolirea acestor documente mucegăite, lucru care cerea o deosebită pricepere și o mare atenție. În acest cimitir al datornicilor dispăruți sau insolvabili, trebuia făcută o triere, spre a nu-ți irosi zadarnic puterile. Busch era de principiul că orice creanță, fie ea cât de compromisă, poate redeveni bună, și în această privință avea o serie întreagă de dosare foarte frumos clasate care erau trecute într-un repertoriu de nume, pe care îl recitea din când în când, pentru a-și împrospăta memoria. Printre insolvabili, el îi urmărea, cum era și firesc, mai ales pe cei care păreau a avea șanse de reabilitare; pentru aceasta întreprindea cercetări asupra oamenilor, pătrundea secrete de familie, se interesa de rubedeniile bogate, de mijloacele de trai și mai ales de slujbele obținute de curând, asupra cărora se putea pune poprire pe salarii. Ani în șir lăsa un om să se refacă pentru a-l gâtui la primul succes. În privința datornicilor dispăruți, pe aceștia îi urmărea cu o pasiune și mai mare, cu o adevărată înfrigurare, cercetând toate firmele și numele tipărite în gazete, pândind adresele cum pândește un câine vânatul. Iar când aceștia îi cădeau în mână, devenea sălbatic, îi mânca de vii, le storcea ultima picătură de sânge scoțând o sută de franci din ceea ce cumpărase cu cincizeci de centime, explicându-le cu brutalitate că acestea sunt riscurile meseriei, că trebuie să câștige pe spinarea celor pe care-i prindea tot ceea ce pretindea el că pierde din cauza celor care-i scăpau, ca fumul, printre degete.

În această goană după datornici, cumătra Méchain îi era de un prețios ajutor lui Busch, care se folosea deseori de serviciile ei. Deși avea o ceată de hăitași la ordinele lui, totuși n-avea încredere în acest personal deochiat și flămând; cumătra Méchain însă era altceva: ea era proprietăreasă; stăpânea, în spatele Montmartrului, așa numita Mahala Napolitană, un maidan nesfârșit pe care se aflau semănate o sumedenie de cocioabe dărăpănate și pe care le închiria cu luna; mahalaua aceasta era un colț de groaznică mizerie: aici întâlneai muritori de foame înghesuiți pe maldăre de gunoaie, aici vedeai cocine pentru care oamenii se luptau din răsputeri ca să le capete și din care ea îi zvârlea afară fără milă, cu boarfe cu tot, pe cei ce nu-și mai puteau plăti chiria. Dar ceea ce o rodea pe cumătra Méchain, ceea ce îi topea tot câștigul adus de mahalaua aceasta, era patima ei pentru joc. O pasionau nenorocirile de pe urma pierderilor bănești, prăbușirile, incendiile în timpul cărora se pot furai bijuteriile topite. Când Busch îi dădea ordin să-i culeagă vreo informație sau să urmărească vreun datornic, apoi își îndeplinea această misiune cu atâta râvnă, încât constituia pentru ea o adevărată plăcere. Trecea drept văduvă, dar pe bărbatul ei nu-l cunoscuse nimeni. Nu se știa de unde vine femeia aceasta și, așa cum arăta, voinică și cu vocea ei subțire, ca de fetiță, părea să fi avut întotdeauna cincizeci de ani.

În ziua aceea, îndată ce cumătra Méchain se așeză pe singurul scaun din biroul lui Busch, încăperea păru că s-a umplut până la refuz, ca și cum acest ultim pachet de carne, prăbușit acolo, ar fi fost picătura ce face paharul să se reverse în fața biroului, Busch stătea ca un ostatic, îngropat sub hârțoagele deasupra cărora nu i se vedea decât creștetul capului.