Bastarda Istanbulului

CAPITOLUL UNU

Scorțișoară

Să nu blestemi lucrurile care cad din cer. Nici măcar ploaia.

Orice ar cădea, oricât de tare ar turna, oricât de înghețată ar fi lapovița, nu trebuie să rostești niciodată vreo blasfemie împotriva celor pe care cerul ni le-ar putea hărăzi. Toată lumea știe lucrul ăsta. Până și Zeliha.

Și totuși, iat-o în prima vineri din iulie, mergând pe trotuarul ce se strecura pe lângă traficul blocat fără speranță; grăbindu-se spre o întâlnire la care întârziase deja, înjurând ca un birjar, afurisind pietrele sparte din pavaj, tocurile ei înalte, bărbatul care o urmărea, șoferii care claxonau frenetic, deși faptul că larma nu avea nici un efect asupra deblocării traficului era deja o realitate urbană, întreaga dinastie otomană care cucerise odinioară orașul Constantinopol și apoi persistase în greșeala sa și, o, da, ploaia... blestemata asta de ploaie de vară.

Aici ploaia e un adevărat calvar. În alte părți ale lumii, o aversă e, probabil, o binecuvântare pentru aproape toate ființele și lucrurile - pentru recolte, pentru faună și floră și, cu un strop suplimentar de romantism, pentru îndrăgostiți. Nu și în Istanbul. Pentru noi, ploaia nu înseamnă neapărat să te uzi. Nici măcar să te murdărești. Dacă e să însemne ceva, atunci înseamnă să te enervezi. Înseamnă noroi și haos și furie, de parcă n-am avea deja destul din fiecare. Și să te lupți. Asta întotdeauna. Ca niște pisoi azvârliți într-o găleată cu apă, ne lansăm cu toții - zece milioane de inși - într-o luptă zadarnică împotriva picăturilor. Nu se poate spune că suntem cu desăvârșire singuri în această încleștare, fiindcă străzile, cu numele lor antediluviene, gravate pe plăcuțe de tablă, iau și ele parte la ea, la fel și pietrele funerare ale atâtor sfinți împrăștiate în toate direcțiile, și mormanele de gunoaie care zac în așteptare la aproape fiecare colț de stradă, și gropile imense și hidoase de pe șantierele de construcții cărora le vor lua curând locul clădiri moderne, țipătoare, și pescărușii. Cu toții ne ieșim din fire când cerurile se deschid și scuipă peste capetele noastre.

Dar apoi, în clipa în care ultimii stropi ating pământul, iar alții atârnă nesiguri de frunzele acum fără fir de praf, în acel moment lipsit de apărare, când nu ești întru totul sigur că ploaia a încetat, și nici ploaia însăși nu e, chiar în acel interval, totul se înseninează. Un lung moment, cerul pare să-și ceară scuze pentru ce ne-a făcut. Iar noi, având încă picături fine în păr, noroi pe manșete și tristețe în ochi, privim din nou spre cerul azuriu, acum mai senin ca niciodată. Privim în sus și nu ne putem abține să nu-i întoarcem zâmbetul. Îl iertăm; întotdeauna facem la fel.

Totuși, în clipa aia continua să plouă, iar Zeliha avea în suflet prea puțină îngăduință pentru el, dacă nu chiar deloc. Nu avea umbrelă, fiindcă își jurase că, dacă era atât de proastă să arunce o grămadă de bani unui alt vânzător ambulant ca să cumpere încă o umbrelă, doar ca s-o uite pe undeva de îndată ce ieșea soarele, atunci merita să fie murată până la piele. În afară de asta, era oricum prea târziu. Era deja udă leoarcă. Acela era singurul lucru prin care ploaia se asemăna cu tristețea: te dădeai peste cap să scapi neatins, uscat și liniștit, dar, dacă dădeai greș, ajungeai într-un punct în care începeai să vezi problema mai puțin în termeni de picături și mai mult ca o revărsare neîncetată și astfel hotărai că poți foarte bine să te uzi din cap până-n picioare.

Ploaia se scurgea din buclele ei întunecate pe umerii lați. Ca toate femeile din familia Kazanci, Zeliha fusese dăruită din naștere cu un păr cârlionțat, negru ca pana corbului, însă, spre deosebire de celelalte, îi plăcea să-l poarte așa cum era. Din când în când, ochii ei verzi ca jadul, de obicei larg deschiși și debordând de o inteligență sclipitoare, se micșorau, preschimbându-se în două linii înguste ce dădeau la iveală o indiferență totală, inerentă doar pentru trei categorii de oameni: naivii fără speranță, solitarii fără speranță și optimiștii fără speranță. Nefăcând parte din nici una, această indiferență era greu de înțeles, chiar dacă era una atât de trecătoare. O clipă era acolo, învăluindu-i sufletul într-o insensibilitate narcotizantă, în clipa următoare dispărea ca prin farmec, lăsând-o singură în propriul trup.

Așa se simțea în acea primă vineri din iulie, golită de orice sentimente, de parcă ar fi fost anesteziată, o dispoziție extrem de chinuitoare pentru o persoană atât de entuziastă ca ea. Să fi fost acela motivul pentru care astăzi nu simțea nici o dorință de a se lupta cu orașul sau, cel puțin, cu ploaia? Pe când indiferența creștea și scădea înăuntrul ei într-un ritm doar de ea știut, pendulul dispoziției ei oscila între doi poli opuși: calm glacial și furie spumegândă.

În timp ce Zeliha gonea printre ei, vânzătorii ambulanți care îmbiau trecătorii cu umbrele, haine de ploaie și eșarfe sintetice viu colorate o priveau amuzați. Reuși să le ignore privirile, așa cum reușea să ignore privirile tuturor bărbaților care se holbau la trupul ei plini de dorință. Vânzătorii se uitau dezaprobator și la cercelul strălucitor din nasul ei, ca și când ar fi fost un indiciu al abaterii de la normele modestiei și, prin aceasta, însuși semnul lascivitățiisale. Era foarte mândră de piercingul ăla fiindcă și-l făcuse chiar ea. O duruse, însă n-avea de gând să renunțe la el sau la stilul ei. În ciuda glumelor deocheate ale bărbaților sau a reproșurilor celorlalte femei, a imposibilității de a merge pe străzile pavate cu pietre sparte sau de a sări într-un feribot, și chiar a cicălelii neîntrerupte a mamei ei... nici o forță din lume n-ar fi putut-o împiedica pe Zeliha, care era mai înaltă decât majoritatea femeilor din oraș, să poarte fuste scurte în culori strălucitoare, bluze mulate care îi scoteau în evidență sânii ampli, ciorapi de nailon satinați și, o, da, tocurile alea amețitor de înalte.

În clipa aceea, pe când pășea pe o altă piatră desprinsă din pavaj și privea băltoaca de noroi de dedesubt împroșcând pete negre pe fusta ei de culoarea lavandei, Zeliha dădu drumul unui alt șir interminabil de blesteme. Era singura femeie din întreaga familie și una dintre puținele turcoaice care foloseau un limbaj atât de urât fără nici un fel de rezerve, în gura mare și cu atâta iscusință: așa se făcea că, de câte ori începea să înjure, nu se mai oprea, de parcă ar fi vrut să recupereze pentru toate celelalte. La fel se întâmpla și acum. În timp ce alerga, Zeliha înjura administrația municipală trecută și prezentă, fiindcă, de când era doar o copilă și până acum, nu prinsese nici o zi ploioasă în care pietrele alea de pavaj să fi fost fixate ca lumea. Totuși, înainte de a termina de înjurat, se opri brusc, ridicând capul de parcă ar fi auzit pe cineva strigând-o pe nume, însă, în loc să se uite în jur după vreo cunoștință, se strâmbă la cerul fumuriu. Îl privi încruntată, scoase un oftat ambiguu și dădu drumul unui alt șir de blesteme îndreptate, de astă dată, împotriva ploii. Ei bine, după legile nescrise și de neîncălcat ale lui Petite-Ma, bunica ei, astaera curată blasfemie. Putea foarte bine să nu-ți placă ploaia, bineînțeles, nu era obligatoriu, însă în nici o împrejurare nu trebuia să blestemi lucrurile care veneau din cer, pentru că nimic nu cădea de acolo la voia întâmplării și în spatele tuturor acelor lucruri se afla Allah Atotputernicul.

Desigur, Zeliha cunoștea legile nescrise și de neîncălcat ale lui Petite-Ma, însă în această primă vineri din iulie se simțea destul de întoarsă pe dos ca să nu-i mai pese de ele. În afară de asta, ceea ce fusese spus fusese spus, așa cum ceea ce fusese făcut în viață fusese făcut și trecuse. Zeliha nu avea timp de regrete. Întârziase la programarea la ginecolog. Un risc deloc neglijabil, într-adevăr, având în vedere că, în clipa în care îți dai seama că ai întârziat la ginecolog, s-ar putea să te hotărăști să nu te mai duci deloc.

Un taxi galben, cu mai multe autocolante lipite pe apărătoarea roții din spate, trase brusc lângă ea. Șoferul, un bărbat oacheș, cu o figură aspră, mustață â la Zapata și un dinte de aur chiar în partea din față, care putea foarte bine să fie violator în timpul liber, coborâse toate ferestrele și asculta la maximum un post local de muzică rock din care răbufnea melodia Madonnei, Like a Virgin.Era un contrast violent între înfățișarea cât se poate de tradiționalistă a bărbatului și preferințele sale muzicale neconvenționale. Frână brusc, scoase capul pe fereastră și, după ce o fluieră pe Zeliha, lătră: „Mi-ar plăcea oricând așa o bucățică!“. Următoarele cuvinte au fost acoperite de cele ale Zelihei.

• Care e problema ta, tâmpitule? Nu mai poate o femeie să meargă liniștită prin orașul ăsta?
• De ce să mergi pe jos când aș putea să te duc eu cu mașina? întrebă șoferul. Doar nu vrei să-ți uzi trupul ăla sexy, nu-i așa?

Pe când Madonna striga pe fundal: „Teama mea se risipește repede, o păstrasem doar pentru tine“, Zeliha începu din nou să înjure, încălcând astfel o altă regulă nescrisă și de neîncălcat, de data asta nu una din cele ale lui Petite-Ma, ci una din Regulile Prudenței Feminine. Să nu înjuri niciodată un agresor.

Regula de aur a prudenței pentru femeile din Istanbul: Nu răspundeți niciodată când sunteți agresată pe stradă, fiindcă o femeie care răspunde sau, și mai rău, își înjură agresorul nu facedecât să stârnească și mai mult entuziasmul acestuia!

Regula aceea nu-i era străină Zelihei și ea știa că nu era bine s-o încalce, însă această primă vineri din iulie era diferită de toate celelalte, iar acum înăuntrul ei se dezlănțuise un alt eu, unul cu mult mai nepăsător și mai necugetat, unul înspăimântător de furios. Această altă Zeliha era cea care ocupa acum cea mai mare parte a spațiului ei intim și care preluase controlul, luând decizii în numele amândurora. Probabil de aceea continua să blesteme în gura mare. Pentru că blestemele ei acopereau versurile Madonnei, trecătorii și vânzătorii de umbrele se strânseseră în grabă să vadă ce bucluc se mai clocea. În învălmășeală, urmăritorul aflat la câțiva pași în spatele ei bătu în retragere, știind că nu e bine să-ți pui mintea cu o nebună. Însă taximetristul nu era nici pe departe la fel de prudent sau de timid, fiindcă întâmpină întregul scandal cu un rânjet satisfăcut. Zeliha observă cât de surprinzător de albi și de fără cusur erau dinții bărbatului și nu se putu abține să nu se întrebe dacă nu erau cumva îmbrăcați în porțelan. Treptat, începu să simtă din nou valul acela de adrenalină urcându-i din pântece, întorcându-i stomacul pe dos, accelerându-i pulsul și dându-i convingerea că, dintre toate femeile din familia sa, ea era, cel mai probabil, cea care ar fi putut ucide într-o bună zi un bărbat.

Din fericire pentru Zeliha, chiar în momentul ăla, șoferul unei Toyote aflate în spatele taxiului își pierdu răbdarea și se apucă să claxoneze. Ca trezită dintr-un vis urât, Zeliha își veni în fire și începu să tremure văzând în ce situație neplăcută se afla. Înclinația ei spre violență o înspăimânta, așa cum făcuse întotdeauna. Într-o clipită, închise gura și o coti într-o parte, încercând să-și croiască drum prin mulțime. Însă, în graba sa, tocul pantofului drept se înțepeni sub o piatră desprinsă din pavaj. Înfuriată la culme, își trase piciorul din băltoaca de sub piatră. Pe când își scotea piciorul și pantoful din noroi, tocul se rupse, reamintindu-i astfel o regulă esențială pe care n-ar fi trebuit s-o uite din capul locului.

Regula de argint a prudenței pentru femeile din Istanbul: Când sunteți agresate pe stradă, nu vă pierdeți cumpătul, fiindcă o femeie care-și pierde cumpătul în fața agresiunii nu face decât să- și înrăutățească situația!

Taximetristul izbucni în râs, claxonul Toyotei din spate urlă din nou, ploaia se înteți, câțiva trecători își manifestară zgomotos dezaprobarea, deși era greu de spus spre ce anume erau îndreptate reproșurile lor. În mijlocul acelei agitații, Zeliha zări un autocolant fluorescent ce strălucea pe apărătoarea roților din spate ale taxiului: NU-MI SPUNE CĂ SUNT UN TICĂLOS, scria. ȘI TICĂLOȘII AU INIMĂ. Pe când stătea acolo, uitându-se fără nici o expresie la cuvintele alea, se simți dintr-odată foarte obosită - atât de obosită și de uimită, încât s-ar fi spus că nu avea de-a face cu problemele de zi cu zi ale unui locuitor al Istanbulului. Că era mai degrabă un fel de cod tainic pe care o minte îndepărtată îl concepuse special pentru ca ea să-l descifreze și pe care ea nu reușise în viața ei să-l spargă. La puțin timp după aceea, taxiul și Toyota plecară, iar trecătorii își văzură de drumul lor, lăsând-o pe Zeliha acolo, ținând în mâini tocul rupt al pantofului cu aceeași blândețe și disperare cu care ar fi ținut o pasăre moartă.

Acum, printre lucrurile care populau universul haotic al Zelihei s-ar fi putut foarte bine să existe și păsări moarte, însă cu siguranță nu exista blândețe sau disperare. Nu ar fi acceptat așa ceva. Se îndreptă de spate și își dădu toată silința, deși era extrem de neplăcut, să meargă pe un singur toc. Nu peste mult timp, se grăbea prin mijlocul unei mulțimi înarmate cu umbrele, etalându-și picioarele splendide, șchiopătând ca o notă falsă într-un cântec. Era un fir de lavandă, o pată de culoare total nepotrivită căzută pe o tapiserie țesută din marouri și griuri, și iar marouri și griuri. Deși culoarea ei făcea notă discordantă, mulțimea era destul de mare pentru a-i înghiți dizarmonia și a o reintegra în cadența ei. Mulțimea nu era un conglomerat de sute de trupuri care respirau, transpirau și sufereau, ci un singur trup care respira, transpira și suferea în mijlocul ploii. Ploaie sau soare, nu avea nici o importanță. Să mergi pe jos prin Istanbul însemna să mergi în tandem cu mulțimea.

Pe când trecea pe lângă zeci de pescari cu chipuri aspre, ce stăteau tăcuți unul lângă altul, înșiruiți de-a lungul vechiului pod Galata, fiecare ținând într-o mână o umbrelă, iar în cealaltă o undiță, Zeliha îi invidia pentru capacitatea lor de-a sta nemișcați, pentru puterea de-a aștepta ore întregi niște pești care nici măcar nu existau sau, dacă existau, se dovedeau a fi atât de mici încât nu puteau fi folosiți decât ca momeală pentru alți pești care nu aveau să muște niciodată. Cât de uimitoare era acea putere de a realiza atât de mult realizând atât de puțin, de a se întoarce acasă, la sfârșitul zilei, cu mâinile goale și, cu toate astea, mulțumiți! În lumea aceea, seninătatea aducea noroc, iar norocul aducea fericire, sau cel puțin așa bănuia Zeliha. Să bănuiască era tot ce putea face când venea vorba despre acel subiect, pentru că nu gustase niciodată din felul ăla de seninătate și nici nu credea că era posibil s-o facă vreodată. Cel puțin, nu astăzi.

În ciuda grabei, pe când trecea șerpuind prin mulțimea din Grand Bazaar, Zeliha încetini. Nu avea timp de cumpărături, însă ar fi intrat doar ca să arunce o privire rapidă, se asigura în sinea ei pe când studia fațadele magazinelor. Își aprinse o țigară și, în vreme ce fumul îi ieșea din gură, răsucindu-se în spirale, începu să se simtă mai bine, aproape relaxată. O femeie care fuma pe stradă nu era privită cu prea mult respect în Istanbul, însă cui îi păsa de chestia aia? ridică Zeliha din umeri. Nu purta deja un război împotriva întregii societăți? Acestea fiind zise, se îndreptă spre partea mai veche a bazarului.

În zona aia erau vânzători care o cunoșteau după numele mic, în special bijutierii. Zeliha avea o adevărată slăbiciune pentru accesoriile strălucitoare de toate felurile. Agrafe de păr din cristal, broșe cu strasuri, cercei strălucitori, nasturi de sidef, eșarfe în dungi albe și negre ca niște piei de zebră, genți de satin, șaluri de șifon, pompoane de argint și pantofi, întotdeauna cu tocuri înalte. Nu trecuse în nici o zi pe lângă bazarul ăla fără să intre în cel puțin câteva magazine, unde se târguia cu vânzătorii și sfârșea prin a plăti un preț cu mult mai mic decât cel inițial pentru niște lucruri pe care nici măcar nu-i trecuse prin cap să le cumpere. Însă astăzi trecu doar prin fața câtorva buticuri și aruncă o privire prin vitrine. Asta era.

Zeliha zăbovi în fața unui stand înțesat de borcane, ulcele și sticluțe pline cu mirodenii de toate felurile și culorile. Își amintea că una din cele trei surori ale ei, nu mai ținea minte care, o rugase de dimineață să cumpere scorțișoară. Ea era cea mai mică dintre cele patru fete ale familiei Kazanci, care nu puteau fi de acord în nici o privință, dar care păstrau aceeași convingere că au întotdeauna dreptate și fiecare credea că nu are nimic de învățat de la celelalte, dar că are multe să le-nvețe. Asta o făcea să se simtă la fel de rău ca și când ar fi pierdut la loterie la diferență de un singur număr: în orice fel ai fi încercat să privești situația, nu puteai scăpa de sentimentul că erai supus unei nedreptăți ce nu putea fi corectată. În orice caz, Zeliha cumpără niște scorțișoară, nu sub formă de pudră, ci bețișoare. Vânzătorul îi oferi un ceai, o țigară și o pălăvrăgeală, iar ea le acceptă fără rezerve pe toate trei. În timp ce stătea acolo trăncănind, ochii ei cercetau nonșalant rafturile, până când se opriră asupra unui serviciu de ceai din sticlă. Și acesta se afla pe lista lucrurilor pe care nu putea rezista să nu le cumpere: cești de ceai din sticlă, cu steluțe aurite, lingurițe subțiri, delicate și farfurioare fragile, cu margini aurite. Probabil că aveau deja pe puțin vreo treizeci de servicii de ceai din sticlă acasă, toate cumpărate de ea. Însă nu vedea nimic rău în a cumpăra încă unul, fiindcă se spărgeau atât de ușor.

• Sunt al naibii de fragile..., mormăi Zeliha în barbă.

Era singura dintre femeile din familia Kazanci care era în stare să se supere pe ceștile de ceai când se spărgeau. Între timp, Petite-Ma, la cei șaptezeci și șapte de ani ai ei, ajunsese la o abordare complet diferită.

• Încă un deochi! exclama Petite-Ma de fiecare dată când una din căni se crăpa și se spărgea. Ai auzit sunetul ăla rău prevestitor? Crac! Parcă mi-a răsunat direct în inimă! E deochiul cuiva, atât de invidios și de răutăcios. Allah să ne apere pe toți!

Ori de câte ori se spărgea un pahar sau o oglindă, Petite-Ma scotea un suspin de ușurare. La urma urmei, având în vedere că nu-i puteai șterge pur și simplu pe oamenii răi de pe fața acestui pământ care se învârte nebunește, era mult mai bine ca deochiul lor să fie închis într-o cușcă de sticlă decât să pătrundă adânc în sufletele nevinovate ale copiilor Domnului și să le distrugă viețile.

Douăzeci de minute mai târziu, când dădu buzna într-un cabinet șic dintr-unul din cele mai înstărite cartiere ale orașului, Zeliha ținea într-o mână tocul rupt, iar în cealaltă un serviciu de ceai. După ce intră, își aminti dezamăgită că uitase pachețelul cu bețe de scorțișoară la Grand Bazaar.

În sala de așteptare se aflau trei femei care aveau un păr groaznic și un bărbat aproape complet lipsit de păr. După felul în care erau așezate, Zeliha remarcă imediat și trase concluzia plină de cinism că femeia cea mai tânără era și cea mai puțin îngrijorată dintre toate, răsfoind încet paginile cu poze ale unei reviste pentru femei, prea leneșă ca să citească articolele, aflându-se probabil acolo pentru a-și înnoi rețeta de anticoncepționale; blonda durdulie de lângă fereastră, care părea să aibă vreo treizeci și ceva-patruzeci de ani și al cărei păr avea nevoie urgent de un vopsit la rădăcină, își legăna nervos piciorul, gândindu-se parcă în altă parte, aflându-se probabil acolo pentru un control de rutină și pentru un test anual de depistare a cancerului. Cea de-a treia, care purta batic și venise împreună cu soțul, părea cea mai puțin calmă dintre toate, cu colțurile gurii lăsate în jos și sprâncenele împletite. Zeliha bănui că nu reușea să rămână însărcinată. Ei, da, chestia asta,presupuse Zeliha, putea fi supărătoare, în funcție de punctul de vedere al fiecăruia. Personal, nu vedea infertilitatea ca pe cel mai rău lucru care i se putea întâmpla unei femei.

• Bună ziuuua! ciripi recepționera silindu-se să-și compună un zâmbet fals și prostesc, atât de bine exersat încât ajunsese să nu mai pară nici fals, nici prostesc. Sunteți pacienta care avea programare la ora trei?

Recepționera părea să aibă mari dificultăți în pronunțarea literei rși, ca pentru a compensa acea lipsă, se chinuia foarte mult accentuând sunetul, ridicând vocea și adăugând un zâmbet în plus de fiecare dată când limba i se poticnea în litera nefastă. Pentru a o scuti de efort, Zeliha încuviință imediat din cap, poate chiar cu prea multă însuflețire.

• Și pentru ce anume ați venit, domnișoară pacientă de la ora trei?

Zeliha reuși să ignore absurditatea întrebării. Știa deja prea bine că tocmai acea veselie feminină necondiționată, debordantă îi lipsea teribil în viață. Unele femei erau zâmbitoareconsacrate; zâmbeau cu un simț spartan al datoriei. Cum poate învăța cineva să facă într-un mod atât de natural un lucru atât de nenatural? se întrebă Zeliha. Dar alungând întrebarea, care trăgea de marginile minții ei, răspunse:

• Pentru un avort.

Cuvântul plutea în aer și parcă așteptau cu toții să cadă. Ochii recepționerei se făcură mai întâi mici, apoi se deschiseră larg, iar zâmbetul de pe chipul ei dispăru fără urmă. Zeliha nu se putu abține să nu se simtă ușurată. Până la urmă, veselia aia feminină necondiționată, debordantă scosese la iveală din adâncul ei o latură răzbunătoare.

• Am programare..., spuse Zeliha răsucindu-și o buclă pe după ureche și lăsând restul părului să-icadă pe umeri ca o burka[1]neagră și groasă.

Ridicase capul, scoțându-și în evidență nasul acvilin și simți nevoia să repete, puțin mai tare decât avusese intenția, sau poate că nu.

• Pentru că trebuie să fac un avort.

Sfâșiată între necesitatea de a o înregistra în mod imparțial pe noua pacientă și impulsul de a critica o asemenea îndrăzneală, recepționera rămase nemișcată în fața registrului imens, cu coperte de piele. Avu nevoie de câteva clipe bune ca să-și revină și să înceapă, în cele din urmă, să noteze în grabă.

Între timp, Zeliha murmură:

• Îmi pare rău că am întârziat.

Ceasul din perete arăta că întârziase patruzeci și șase de minute și, pe când privirea îi stăruia asupra lui, păru pentru o clipă că ar vrea să plece.

• E din cauza ploii.

Răspunsul nedreptățea oarecum ploaia, fiindcă traficul, pietrele crăpate din pavaj, municipalitatea, urmăritorul și taximetristul, ca să nu mai vorbim de oprirea pe care o făcuse în bazar pentru cumpărături, ar fi trebuit considerate și ele responsabile pentru întârzierea ei, însă Zeliha hotărî să nu pomenească nimic despre ele. Poate că încălcase Regula de Aur a Prudenței pentru Femeile din Istanbul, poate că încălcase și Regula de Argint a Prudenței pentru Femeile din Istanbul, însă ținea cu tot dinadinsul să respecte Regula de Bronz.

Regula de bronz a prudenței pentru femeile din Istanbul: Când sunteți agresate pe stradă, mai bine dați uitării întregul incident de îndată ce vă reluați drumul, pentru că, dacă vă gândiți toată ziua la el, nu faceți decât să vă distrugeți nervii!

Zeliha era destul de deșteaptă ca să știe că, și dacă ar aduce acum vorba despre agresiune, celelalte femei, departe de a o susține, ar avea tendința să judece, în astfel de cazuri, o sorăagresată. Așa că preferă să dea un răspuns cât mai scurt, iar ploaia rămase singurul lucru pe care se putea da vina.

• Vârsta dumneavoastră, domnișoară? se interesă recepționera.

Ei bine, astaera o întrebare enervantă și complet inutilă. Zeliha se încruntă la recepționeră de parcă aceasta s-ar fi aflat în semiîntuneric și ar fi trebuit să-și mijească ochii ca s-o vadă mai bine. Brusc, își aminti adevărul trist despre ea: vârsta ei. Ca multe alte femei care fac lucrurile înainte de vremea lor, Zeliha era tulburată de faptul că, până la urmă, era mult mai tânără decât i-ar fi plăcut să fie.

• Am nouăsprezece ani, recunoscu ea.

În clipa în care rosti cuvintele, roși de parcă ar fi stat dezbrăcată în fața tuturor oamenilor ălora.

• Desigur, am avea nevoie de consimțământul soțului dumneavoastră, continuă recepționera pe un ton de data asta lipsit de veselie și, fără să mai piardă timpul, trecu la altă întrebare al cărei răspuns îl bănuia deja.
• Îmi permiteți să vă întreb dacă sunteți măritată, domnișoară?

Cu coada ochiului, Zeliha observă că blonda durdulie din dreapta și femeia cu batic din stânga se foiau stânjenite. În timp ce privirile curioase ale tuturor celor din încăpere o apăsau din ce în ce mai mult, grimasa Zelihei se preschimbă într-un zâmbet extatic. Nu că ar fi savurat acel moment chinuitor, însă indiferența îngropată adânc în sufletul ei îi șoptise să nu ia în seamă părerile celorlalți, fiindcă oricum nu aveau să conteze până la urmă. Luase de curând hotărârea să elimine unele cuvinte din vocabularul ei, iar acum, că-și amintise de ea, de ce să nu înceapă cu rușine.Cu toate astea, nu avea curajul să spună cu voce tare ceea ce toată lumea din încăpere înțelesese deja perfect. Nu exista nici un soț care să-și dea consimțământul pentru avort. Nu exista un tată. În loc de TA-TA era doar un G-O-L.

Din fericire pentru Zeliha, faptul că nu exista nici un soț se dovedi a fi un avantaj din punctul de vedere al formalităților. După câte se părea, nu avea nevoie de aprobarea scrisă a nimănui. Reglementările birocratice erau mai puțin dornice să-i salveze pe copiii născuți în afara căsătoriei decât pe cei născuți în sânul familiei. În Istanbul, un copil fără tată nu era decât un alt bastard, iar un bastard nu era decât un alt dinte care se clătina în maxilarul orașului, gata în orice moment să cadă.

• Locul nașterii? continuă recepționera pe un ton lugubru.
• Istanbul!
• Istanbul?

Zeliha strânse din umeri de parcă ar fi întrebat: Care altul ar fi putut fi? Care alt loc din lume dacă nu ăla? Aparținea orașului ăluia! Nu se vedea destul de clar pe fața ei? La urma urmei, Zeliha se considera o locuitoare get-beget a Istanbulului și, ca pentru a o mustra pe recepționeră pentru că nu fusese în stare să observe un lucru atât de evident, se răsuci pe călcâiul pantofului cu tocul rupt și se așeză pe scaunul de lângă femeia cu batic. Abia atunci îl observă pe soțul acesteia, care stătea nemișcat, aproape paralizat de stânjeneală. Nu părea să o judece pe Zeliha, ci mai curând să se bălăcească în neplăcerea de-a fi singurul bărbat de acolo, din acea zonă țipător de feminină. Pentru o clipă, Zelihei i se făcu milă de el. Chiar îi trecu prin cap să-l invite să o însoțească pe balcon și să fumeze o țigară împreună, fiindcă era sigură că fuma. Însă invitația ei putea fi greșit interpretată. O femeie nemăritată nu putea să facă astfel de invitații bărbaților însurați, iar un bărbat însurat trebuia să afișeze o atitudine ostilă față de o altă femeie atunci când se afla alături de soția lui. De ce era atât de greu să te împrietenești cu bărbații? De ce trebuia să fie întotdeauna așa? De ce nu puteai pur și simplu să ieși împreună cu un bărbat pe balcon să fumezi o țigară și să schimbi o vorbă și apoi fiecare să se ducă în treaba lui? Preț de o secundă nesfârșită Zeliha rămase acolo tăcută, nu pentru că era frântă de oboseală, deși așa se simțea, sau pentru că era sătulă să fie în centrul atenției, deși simțea din plin și asta, ci pentru că voia să fie aproape de fereastra deschisă; tânjea după zgomotele străzii. Vocea răgușită a unui vânzător ambulant invadă dintr-odată încăperea: „Mandarine... Mandarine proaspete, parfumate...“

• OK, dă-i înainte cu strigatul, mormăi Zeliha ca pentru sine.

Nu-i plăcea tăcerea. De fapt, o ura din tot sufletul. Nu o deranja faptul că oamenii se zgâiau la ea pe stradă, în bazar, în sala de așteptare a cabinetului medical, ici și colo, zi și noapte; nu o deranja faptul că se uitau, se holbau prostește la ea și o măsurau din cap până-n picioare de parcă ar fi văzut-o pentru prima oară. Într-un fel sau altul putea întotdeauna să le înfrunte privirile. Ceea ce nu putea cu nici un chip să înfrunte era tăcerea lor.

• Mandarinarule... mandarinarule... Cât e kilogramul? strigă, aplecându-se pe fereastra deschisă, o femeie de la unul din etajele de sus ale clădirii de vizavi.

Pe Zeliha o amuzase întotdeauna să vadă cât de ușor, aproape fără efort, reușeau locuitorii acestui oraș să născocească denumiri neverosimile pentru profesiile obișnuite. Era de-ajuns să adaugi un -arîn coada aproape fiecărui lucru vândut la piață și, înainte să-ți dai seama, obțineai o altă denumire care avea să fie inclusă în lista lungă a profesiilor urbane. Astfel, în funcție de ce scoteai la vânzare, puteai foarte ușor să te numești „mandarinar“, „apar“, „covrigar“ sau. „avortar“.

În momentul de față, Zeliha nu mai avea nici o îndoială. Nu că ar fi avut nevoie de așa ceva ca să afle un lucru de care era deja sigură, însă făcuse și un test la clinica deschisă de curând în apropierea casei lor. În ziua „deschiderii oficiale“ cei de la clinică dăduseră o recepție de un fast aproape ostentativ pentru câțiva invitați selecți și aranjaseră toate buchetele și ghirlandele chiar la intrare, astfel încât trecătorii de pe stradă să poată afla și ei despre eveniment. În ziua imediat următoare, când Zeliha venise la clinică, o mare parte din flori se ofilise deja, însă fluturașii de reclamă erau la fel de colorați ca și înainte. UN TEST DE SARCINĂ GRATUIT LA FIECARE TEST DE DEPISTARE A CANTITĂȚII DE ZAHĂR DIN SÂNGE! anunțau aceștia cu litere mari, fosforescente. Legătura dintre cele două îi era necunoscută Zelihei, însă făcu oricum testul. Când au sosit rezultatele, s-a dovedit că procentul de zahăr din sângele ei era perfect normal, însă era însărcinată.

• Puteți intra acum, domnișoară! o pofti recepționera, stând în ușă și pregătindu-se să se lupte cu un alt r,de data asta, unul destul de greu de evitat în profesia ei. Doctorul... vă așteaptă.

Înșfăcând cutia cu serviciul de ceai și tocul rupt, Zeliha sări în picioare. Simți toate capetele din încăpere întorcându-se spre ea, înregistrându-i fiecare mișcare. În mod normal, ar fi mers cât de repede ar fi putut. Însă în clipa aceea mișcările ei erau extrem de lente, aproape languroase. Tocmai când era pe punctul de-a ieși din încăpere, se opri brusc și se întoarse, de parcă cineva ar fi apăsat pe un buton, știind exact la cine să se uite. Acolo, chiar sub privirile ei, se afla un chip plin de amărăciune. Femeia cu batic se încruntă la ea, cu ochii plini de resentimente, în timp ce buzele i se mișcau frenetic blestemându-i deopotrivă pe doctor și pe mucoasa asta aiurită de nouășpe ani care era pe cale să avorteze copilul cu care Allah ar fi trebuit să o binecuvânteze pe ea.

Doctorul era un bărbat masiv, care inspira forță prin ținuta sa foarte dreaptă. Spre deosebire de cea a recepționerei, privirea lui nu lăsa impresia că ar judeca-o, din gura lui nu ieșea nici o întrebare deplasată. Părea să o întâmpine bucuros pe Zeliha, din toate punctele de vedere. O puse să semneze niște hârtii, apoi altele, pentru eventualitatea în care ceva nu mergea cum trebuie fie în timpul operației, fie după aceea. Zeliha simțea că în apropierea lui nervii i se destindeau și pielea i se subția, ceea ce era cum nu se putea mai rău, fiindcă, de fiecare dată când nervii i se destindeau și pielea i se subția, devenea fragilă ca o ceașcă de ceai și, de fiecare dată când devenea fragilă ca o ceașcă de ceai, nu se putea abține să nu izbucnească în lacrimi. Iar acelaera un lucru pe care îl ura din toată inima. Nutrind încă din copilărie un dispreț profund pentru femeile plângăcioase, Zeliha își promisese să nu devină niciodată una din calamitățile acelea ambulante care împrăștiau lacrimi și remarci răutăcioase oriunde se duceau și din care erau deja mult prea multe în jurul ei. Își interzisese să plângă. Până în această zi reușise, în mare, să se țină destul de bine de promisiune. Când și dacă lacrimile îi inundau ochii, își ținea pur și simplu respirația și își aducea aminte de promisiunea făcută. Așa că, în acea primă vineri din iulie, făcu din nou ceea ce făcuse întotdeauna ca să-și înăbușe lacrimile: respiră adânc și ridică bărbia ca și când acela ar fi fost un semn al forței sale lăuntrice. Însă, de data aceasta, ceva nu a mers deloc cum trebuia și aerul pe care îl reținuse în plămâni năvăli afară ca un suspin.

Doctorul nu păru deloc surprins. Era deja obișnuit. Femeile plângeau întotdeauna.

• Haide, haide, spuse el, încercând s-o consoleze pe Zeliha, în timp ce-și punea o pereche de mănuși chirurgicale. O să fie bine, nu-ți face griji. E doar o picoteală plăcută. O să dormi, o să visezi și, înainte să-ți termini visul, o să te trezim și o să te duci acasă. După asta, n-o să mai ții minte nimic.

Când plângea în felul ăsta, toate trăsăturile Zelihei deveneau dintr-odată mai pronunțate, iar obrajii i se scobeau, accentuând una din caracteristicile ei cele mai impresionante: nasul! Nasul acela foarte acvilin pe care ea, la fel ca și surorile ei, îl moștenise de la tatăl lor; însă al ei era mai ascuțit la vârf și avea nările mai alungite.

Doctorul o mângâie pe umăr, îi întinse un șervețel, apoi îi dădu toată cutia. Avea întotdeauna o cutie de șervețele de rezervă pe birou. Companiile farmaceutice distribuiau cutiile alea de șervețele gratuit. Pe lângă pixuri, carnețele și alte lucruri inscripționate cu numele companiei lor, produceau șervețele pentru pacientele care nu se puteau opri din plâns.

• Smochine... Smochine delicioase... Smochine bune și coapte!

Era același vânzător sau altul? Oare cum îi spuneau cumpărătorii...? Smochinar...?!se întreba Zeliha în timp ce stătea nemișcată pe o masă dintr-o cameră enervant de albă și de imaculată. Nici echipamentul, nici bisturiele nu o speriau atât de mult ca albul acela absolut. Era ceva în culoarea aia care aducea cu tăcerea. Amândouă erau lipsite de viață.

Pe când încerca să scape de sub influența acelei culori a tăcerii, atenția i-a fost atrasă de o pată neagră din tavan. Cu cât o privea mai mult, cu atât i se părea că seamănă mai bine cu un păianjen negru. La început stătea nemișcat, însă pe urmă începu să se târască. Păianjenul devenea din ce în ce mai mare pe măsură ce anestezicul se răspândea în venele Zelihei. În câteva secunde trupul i se îngreună atât de tare, încât nu mai era în stare să miște nici măcar un deget. Pe când se lupta cu toropeala anestezicului, începu să plângă din nou.

• Ești sigură că asta vrei? Poate vrei să te gândești mai bine, spuse doctorul cu o voce catifelată, de parcă Zeliha ar fi fost o moviliță de praf și i-ar fi fost teamă să nu o spulbere cu adierea cuvintelor lui dacă ar fi vorbit mai tare. Dacă vrei să te mai gândești la decizia asta, nu e încă prea târziu.

Însă era. Zeliha știa că lucrul ăla trebuia făcut acum, în prima vineri din iulie. Acum ori niciodată.

• Nu am la ce să mă mai gândesc. Nu pot să păstrez sarcina, se auzi spunând.

Doctorul dădu din cap. Dintr-odată, ca și cum n-ar fi așteptat decât gestul ăla, rugăciunea de vineri invadă încăperea, venind probabil de la o moschee din apropiere. În câteva clipe acesteia i se alătură altă moschee, apoi alta și alta. Chipul Zelihei se schimonosi de neplăcere. Nu-i plăcea faptul că o rugăciune ce fusese la origini destinată tonalităților pure ale vocii omenești era dezumanizată, preschimbată într-un muget electronic ce se ridica deasupra orașului, răbufnind din microfoane și boxe. Curând larma deveni atât de asurzitoare, încât ea își închipui că era ceva în neregulă cu sistemul de difuzoare al moscheilor din apropiere. Ori asta, ori urechile ei deveniseră extrem de sensibile.

• O să se termine într-o clipă. Nu-ți face griji.

Era vocea doctorului. Zeliha îl privi întrebător. Oare disprețul pentru rugăciunile electronice i se citea atât de limpede pe chip? Nu că i-ar fi păsat prea mult. Dintre toate femeile din familia Kazanci, era singura în mod declarat atee. În copilărie îi plăcea să-și închipuie că Allah era cel mai bun prieten al ei, ceea ce, desigur, nu era un lucru rău, doar că cealaltă cea mai bună prietenă a ei era o fată flecară și pistruiată care la vârsta de opt ani își făcuse deja un obicei din fumat. Era chiar fata menajerei lor, o femeie corpolentă de origine kurdă, cu o mustață pronunțată pe care nu-și dădea întotdeauna osteneala să și-o epileze. Pe vremea aia menajera venea la ei acasă de două ori pe săptămână, aducând-o de fiecare dată pe fiică-sa cu ea. După câtva timp, Zeliha și fata menajerei au devenit prietene bune, chiar s-au tăiat la degetul arătător și și-au amestecat sângele ca să devină surori de cruce pe viață. O săptămână întreagă, cele două fete s-au fâțâit peste tot cu arătătoarele înfășurate în bandaje însângerate, acela fiind semnul înfrățirii lor. Pe vremea aia, de fiecare dată când se ruga, Zeliha se gândea la bandajul ăla însângerat - dacă Allah ar fi putut la rândul lui să se facă soră de cruce... soră de cruce cu ea...

Iartă-mă,își cerea imediat iertare și repeta rugămintea aia o dată și încă o dată, fiindcă de fiecare dată când îi cereai iertare lui Allah, trebuia să o faci de trei ori: iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă.

Era un lucru greșit, știa asta. Allah nu putea fi și nu trebuia să fie personificat. Allah nu avea degete sau, în cazul ăsta, sânge. Trebuia să te abții să-i atribui lui - adică Lui - calități umane, ceea ce nu era deloc ușor de vreme ce fiecare din cele nouăzeci și nouă de nume ale sale - ale Sale, adică - erau calități care se potriveau, de asemenea, și oamenilor. Putea vedea totul, însă nu avea ochi; putea auzi totul, însă nu avea urechi; putea atinge orice lucru, însă nu avea mâini. Din toate informațiile acelea, Zeliha-de-opt-ani trăsese concluzia că Allah putea semăna cu noi, însă noi nu puteam semăna cu El. Sau poate era invers? În orice caz, trebuia să înveți să te gândești la el - adică El - fără să te gândești la El ca el.

E posibil ca lucrul ăla să n-o fi deranjat atât de tare dacă într-o după-amiază nu ar fi zărit un bandaj pătat de sânge înfășurat în jurul arătătorului surorii ei mai mari, Feride. Se părea că fata de origine kurdă se făcuse soră de cruce și cu ea. Zeliha s-a simțit trădată. Abia atunci și-a dat seama că adevărata ei obiecție în privința lui Allah nu era faptul că el - adică El - avea sau nu sânge, ci mai degrabă faptul că avea prea multe surori de cruce, prea multe la care să țină, astfel încât ajungea să nu mai țină la nici una.

Episodul cu prietenia nu a mai durat mult după asta. Konak-ulfiind atât de mare și dărăpănat, iar mama ei atât de țâfnoasă și de încăpățânată, menajera și-a dat demisia după ceva timp, luând-o pe fiica ei de acolo. Lipsită de cea mai bună prietenă, a cărei prietenie fusese, ce-i drept, destul de îndoielnică, Zeliha s-a simțit cuprinsă de resentimente vagi, deși nu știa prea bine împotriva cui erau îndreptate - împotriva menajerei pentru că-și dăduse demisia, împotriva mamei ei pentru că o făcuse să-și dea demisia, împotriva prietenei ei celei mai bune pentru că era cu două fețe, împotriva surorii ei pentru că îi furase sora de cruce sau împotriva lui Allah. Ceilalți fiind cu totul în afara razei ei de acțiune, a hotărât să-și îndrepte resentimentele împotriva lui Allah. Și fiindcă începuse să nu mai creadă de la o vârstă atât de fragedă, nu vedea nici un motiv pentru care să nu continue să facă la fel când ajunsese la maturitate.

O altă chemare la rugăciune venind de la o altă moschee li se alătură celorlalte. Rugăciunile își amplificară ecourile, desenând parcă cercuri în interiorul altor cercuri. Oricât de ciudat părea, în momentul ăla, în cabinetul doctorului, își făcea griji că avea să întârzie la cină. Se întreba ce va fi în seara aia la masă și care dintre cele trei surori ale ei gătise. Fiecare se pricepea la o anumită rețetă, așa că, în funcție de bucătarul din ziua aia, putea să spere la un alt fel. Îi lăsa gura apă după niște ardei umpluți - un fel de mâncare extrem de înșelător, de vreme ce fiecare dintre surorile ei îl gătea într-un stil total diferit. Ardei... umpluți...Respirația ei își încetinea ritmul pe măsură ce păianjenul începea să coboare. Pe când se chinuia încă să privească tavanul, Zeliha avu senzația că celelalte persoane din încăpere nu se aflau în același spațiu cu ea. Păși în regatul lui Morfeu.

Era prea multă lumină acolo, totul era aproape strălucitor. Încet, cu mare băgare de seamă, înainta de-a lungul unui pod înțesat de mașini și trecători, de pescari ce stăteau nemișcați în vreme ce viermii se legănau la celălalt capăt al undițelor. În timp ce trecea printre ei, fiecare piatră de pavaj pe care călca se dovedea a fi desprinsă și, spre groaza ei, sub fiecare se căsca vidul. Curând își dădu seama înspăimântată că ce era dedesubt era și deasupra și că din cerul albastru ploua cu pietre de pavaj. De fiecare dată când cădea o piatră din cer, dispărea o piatră din trotuarul de dedesubt. Dincolo de cer și dincolo de pământul de sub picioarele ei era același lucru: V-I-D.

Pe măsură ce pietrele curgeau de deasupra, mărind gaura de dedesubt, începu să intre în panică, temându-se să nu fie înghițită de abisul flămând. „Opriți-vă!“, strigă pe când pietrele se rostogoleau sub picioarele ei. „Opriți-vă!“, le comandă mașinilor care se îndreptau spre ea în viteză, care treceau peste ea. „Opriți-vă!“, îi imploră pe trecătorii care o împingeau cu umărul dintr-o parte și din cealaltă.

„Vă rog, opriți-vă!“

Când se trezi, Zeliha își dădu seama că e singură, îi e greață și se află într-o încăpere necunoscută. Cum naiba mersese până acolo era un mister pe care nu avea nici cea mai vagă dorință să-l dezlege. Nu simțea nimic, nici durere, nici tristețe. Deci, trase ea concluzia, probabil că în cele din urmă indiferența câștigase. Nu numai copilul, ci și simțurile îi fuseseră avortate pe masa aceea de un alb imaculat din camera alăturată. Poate că era o speranță pe undeva. Poate că acum putea să meargă la pescuit, poate că în cele din urmă reușea să stea nemișcată ore în șir, fără să se simtă frustrată sau lăsată în urmă de parcă viața ar fi fost un iepure iute de picior pe care îl putea doar privi din depărtare, dar pe care nu-l putea prinde niciodată.

• A, ți-ai revenit, în sfârșit!

Recepționera stătea în cadrul ușii, cu mâinile în șolduri.

• Dumnezeule, ce spaimă am tras! Ne-ai speriat de moarte! Ai idee în ce hal țipai? A fost de-a dreptul îngrozitor!

Zeliha stătea nemișcată, ascultând-o fără să clipească.

• Trecătorii de pe stradă și-or fi închipuit probabil că te tăiem în bucăți sau ceva de genul ăsta. Mă mir că nu ne-am trezit cu poliția la ușă până acum!

Asta fiindcă e vorba de poliția din Istanbul, nu de polițaii ăia musculoși de prin filmele americane, își spuse Zeliha în sinea ei când își îngădui în sfârșit să clipească. Fără să-nțeleagă încă pe de-a-ntregul cu ce-o supărase pe recepționeră, dar nevăzând nici un motiv pentru care s-o supere și mai tare, îi trânti prima scuză care îi trecu prin cap:

• Poate că țipam fiindcă mă durea...

Însă scuza aia, oricât de puternică, fu imediat demontată:

• Nu se poate, domnișoară, pentru că. doctorul nu a făcut operația. Nu te-am atins nici măcar cu un deget!
• Ce vrei să spui.? îngăimă Zeliha, încercând nu atât să afle răspunsul, cât să înțeleagă greutatea propriei întrebări. Vrei să spui că. nu m-ați.
• Nu, nu te-am operat.

Recepționera oftă, cuprinzându-și capul în mâini de parcă ar fi fost în pragul unei migrene.

• N-a fost chip să se apropie doctorul de tine, fiindcă țipai ca din gură de șarpe. N-ai adormit, a, nu, nici gând, domnișoară; întâi ai pălăvrăgit o vreme, după aia te-ai pus pe țipat și pe înjurat. În cincisprezece ani de zile n-am văzut așa ceva. Probabil că morfinei i-a trebuit de două ori mai mult timp să-și facă efectul asupra ta.

Zeliha bănuia că afirmația aia era cam exagerată, însă n-avea chef de ceartă. De două ore, de când se afla la ginecolog, ajunsese să-și dea seama că acolo pacienții nu trebuiau să vorbească decât când erau întrebați.

• Și când în sfârșit ai adormit, era atât de greu de crezut că n-o să începi iarăși să țipi, încât doctorul a spus: „Să așteptăm până își revine. Dacă e sigură că vrea avortul ăsta, poate să-l facă și după aia“. Așa că te-am adus aici și te-am lăsat să dormi. Și ai dormit, nu glumă!
• Vrei să spui că nu mi s-a făcut nici un.

Cuvântul pe care îl rostise cu atâta îndrăzneală în fața unor străini chiar în după-amiaza aceea îi părea acum de nepronunțat. Zeliha își pipăi pântecele în timp ce ochii ei cerșeau mângâiere, însă recepționera era ultima persoană din lume care i-ar fi putut-o da.

• Că fetița e încă aici.
• Păi, nu știi încă dacă e o ea! spuse recepționera pe un ton indiferent.

Însă Zeliha știa. Știa, pur și simplu.

Când ieși în stradă, în ciuda întunericului care se lăsa, avu senzația că era dimineața devreme. Ploaia încetase, iar viața părea frumoasă, aproape suportabilă. Cu toate că traficul era încă infernal, iar stăzile pline de noroi, mirosul înviorător de după ploaie dădea întregului oraș un aer sacru. Ici și colo copiii țopăiau prin bălți, se împroșcau cu noroi, se delectau comițând păcate ușoare. Dacă a existat vreodată un timp potrivit pentru păcătuit, atunci trebuie să fi fost chiar în acel moment trecător. Unul din acele momente rare când aveai sentimentul că Allah nu doar veghea asupra noastră, ci ne învăluia în iubirea lui; unul din acele momente când Îl simțeai aproape.

Istanbulul devenise parcă o metropolă fericită, de un pitoresc plin de romantism, la fel ca Parisul, își spuse Zeliha; nu că ar fi fost vreodată la Paris. Un pescăruș trecu zburând jos, lansând un mesaj codificat pe care era aproape pe punctul de a-l descifra. Preț de jumătate de minut, Zeliha a fost încredințată că se afla în pragul unui nou început. „De ce nu m-ai lăsat, Doamne, s-o fac?“, se auzi murmurând, însă, de îndată ce cuvintele îi ieșiră din gură, ceru înspăimântată iertare ateei din ea.

Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă.

Îndepărtându-se pe sub curcubeu, Zeliha se îndrepta șchiopătând spre casă, strângând în brațe serviciul de ceai și tocul rupt, simțindu-se totuși mai puțin descurajată decât se simțise de câteva săptămâni bune.

Deci, în acea primă vineri din iulie, pe la opt seara, Zeliha se întoarse acasă, la bătrânul konak turcesc cu încăperi înalte, ce părea total deplasat în comparație cu blocurile moderne de cinci ori mai mari dimprejur. Urcă cu greu scara în spirală și le găsi pe toate femeile din familia Kazanci la etajul de sus, strânse în jurul mesei și ocupate să cineze, fiindcă, evident, nu văzuseră nici un motiv pentru care s- o aștepte.

• Bună, străino! Intră, așază-te și tu la masa noastră, spuse Banu, întinzând gâtul pe deasupra unei aripioare crocante de pui la cuptor. Profetul Mahomed ne sfătuiește să împărțim mâncarea cu străinii.

Buzele îi erau lucioase, obrajii la fel, de parcă se chinuise ceva timp să-și întindă grăsimea de pui pe toată fața, până și pe ochii ăia ai ei căprui și luminoși. Cu doisprezece ani mai în vârstă și cântărind cu treisprezece kilograme mai mult decât Zeliha, părea a-i fi mai curând mamă decât soră. Dacă era s-o crezi pe ea, Banu avea un sistem digestiv extrem de bizar, care stoca absolut tot ce ingera, o afirmație mult mai credibilă dacă nu ar fi susținut, de asemenea, că, și dacă ar fi băut numai apă, corpul ei ar fi transformat-o și pe aceasta în grăsime și, de aceea, nu putea fi făcută responsabilă pentru kilogramele ei sau obligată să țină regim.

• Ghicește ce avem în seara asta la cină! continuă veselă Banu, fluturându-și degetul spre Zeliha înainte de-a apuca o altă aripioară de pui. Ardei umpluți!
• Probabil e ziua mea norocoasă! spuse Zeliha.

Meniul din seara aia îi părea minunat de cunoscut. Pe lângă un pui uriaș, mai erau supă de iaurt, karniyarik[2], pilaki[3], kadin budu kofteler[4] rămase din ajun, turșu[5], gorek[6] făcut în ziua aia, un borcan de ayran[7] și, o, da, ardei umpluți. Zeliha își trase imediat un scaun, foamea fiind mai puternică decât lipsa de entuziasm la gândul de a lua parte la o cină de familie chiar în ajunul unei zile atât de grele.

• Pe unde ai umblat, domnișoară? mormăi maică-sa, Gülsüm, care probabil într-o viață anterioară fusese Ivan cel Groaznic.

Își îndreptă umerii, ridică bărbia, încruntă din sprâncene și apoi își întoarse fața aspră spre Zeliha, de parcă făcând toate astea ar fi putut citi gândurile mezinei.

Iată-le stând față în față, Gülsüm și Zeliha, mama și fiica, încruntându-se una la alta, gata să se ia la ceartă, însă ezitând să înceapă lupta. Zeliha își feri prima privirile. Știind prea bine ce greșeală imensă ar fi făcut dând frâu liber furiei în fața mamei sale, se sili să zâmbească și încercă să dea un răspuns, deși unul ocolit.

• Erau superreduceri la bazar azi, am cumpărat un serviciu de cești de ceai. Sunt absolut superbe! Sunt cu steluțe aurite și au și lingurițe asortate.
• Din păcate se sparg atât de ușor, murmură Cevriye, a doua ca vârstă dintre surorile Kazanci și profesoară de istorie națională a Turciei la un liceu particular.

Mânca întotdeauna sănătos și echilibrat și își purta părul strâns perfect într-un coc răsucit pe ceafă din care nu scăpa nici o șuviță rebelă.

• Ai fost la bazar? De ce n-ai cumpărat și niște bețișoare de scorțișoară?! Ți-am spus de dimineață că o să avem la cină budincă de orez și că nu mai avem în toată casa nici un fir de scorțișoară ca să presar pe ea.

Banu încruntă din sprâncene între două îmbucături de pâine, însă problema n-o preocupă mai mult de o clipă. Teoria ei despre pâine, pe care ținea să o expună regulat și să o pună tot timpul în practică, era că, dacă stomacului nu i se dădea o cantitate adecvată de pâine la fiecare masă, nu avea să „știe“ că era plin și, prin urmare, avea să ceară mai multă mâncare. Pentru ca stomacul să înțeleagăclar că era plin, trebuia să mănânci cantități corespunzătoare de pâine la fiecare fel. Astfel, Banu mânca pâine la cartofi, la orez, la paste, la borek[8]și, în momentele în care voia să-i transmită stomacului un mesaj cât se poate de clar, mânca pâine cu pâine. A nu mânca pâine la masă era un păcat în toată regula, pe care Allah l-ar fi putut ierta, însă Banu cu siguranță nu.

Zeliha strânse din buze și tăcu, amintindu-și abia acum de soarta bețișoarelor de scorțișoară. Ocolind întrebarea, își puse un ardei umplut în farfurie. De fiecare dată putea ghici foarte ușor cine gătise ardeii - Banu, Cevriye sau Feride. Dacă îi gătea Banu, ardeii erau umpluți din belșug cu tot felul de chestii care altfel le-ar fi lipsit teribil, printre care alune, anacard sau migdale. Dacă îi gătea Feride, ardeii erau umpluți din belșug cu orez și atât de umflați că era imposibil să-i mănânci fără să se crape. Când tendința ei de-a umple ardeii până la refuz se adăuga plăcerii de a-i condimenta în fel și chip, dolmalar[9] gătite de Feride dădeau pe dinafară de atâtea ierburi aromate și mirodenii. În funcție de combinație, îi ieșeau ori foarte bune, ori de-a dreptul groaznice. Iar dacă ardeii îi gătea Cevriye, erau întotdeauna mai dulci, fiindcă avea obiceiul să pună zahăr pudră în orice lucru comestibil, de parcă ar fi vrut să compenseze prin asta acreala universului său. Și se întâmplase ca în ziua aia să fie ea cea care gătise.

• Am fost la doctor..., murmură Zeliha, dezbrăcând cu grijă dolmade învelișul verde pal.
• Doctorii ăștia! se strâmbă Feride și ridică furculița în aer de parcă ar fi fost un baston pe care l-ar fi folosit ca să indice un lanț îndepărtat de munți pe o hartă, iar publicul ei n-ar fi fost propria familie, ci niște elevi aflați la ora de geografie.

Feride avea o problemă cu contactul vizual. Se simțea mai bine vorbind cu lucrurile. Prin urmare, cuvintele ei păreau să se adreseze farfuriei Zelihei.

• N-ai citit ziarul azi-dimineață? Au operat o copilă de nouă ani de apendicită și au uitat o foarfecă în ea. Ai idee câți doctori din țara asta ar trebui închiși pentru malpraxis?

Dintre femeile Kazanci, Feride era cea mai familiarizată cu procedurile medicale. În ultimii șase ani fusese diagnosticată cu opt boli diferite, iar fiecare suna și mai bizar decât cea dinainte. Dacă doctorii erau cei care nu reușeau să se hotărască sau Feride însăși dădea sârguincioasă dintr-o boală într-alta, nimeni n-ar fi putut spune. După o vreme n-a mai contat oricum. Sănătatea devenise o țară a făgăduinței, un fel de Shangri-La[10] din care fusese alungată în adolescență și unde avea intenția să se întoarcă într-o bună zi. Însă pe drum se oprea să se odihnească la nenumăratele popasuri cu nume pompoase și tratamente înspăimântătoare care îi ieșeau în cale.

Chiar și pe vremea când era doar o copilă, Feride avea ciudățeniile ei. Ca elevă era extrem de dificilă și nu manifesta nici cel mai vag interes pentru altceva în afară de orele de geografie fizică, iar la orele de geografie nu manifesta interes decât pentru câteva subiecte, începând cu straturile atmosferei. Subiectele ei favorite erau deteriorarea stratului de ozon din atmosferă și legătura dintre curenții oceanici de suprafață și structura atmosferei. Reținuse toate informațiile pe care le putuse aduna despre circulația stratosferică de la altitudini înalte, caracteristicile mezosferei, vânturile montane și brizele marine, cicluri solare și latitudini tropicale, despre forma și mărimea pământului. Apoi repeta acasă tot ce învățase la școală, condimentând fiecare conversație cu informații despre atmosferă. De fiecare dată când făcea paradă de cunoștințele ei de geografie fizică, vorbea cu un zel neobișnuit, plutind departe deasupra norilor, sărind de la un strat al atmosferei la altul. Apoi, la un an după absolvire, Feride a început să dea semne de excentricitate și detașare.

Deși interesul ei pentru geografia fizică nu s-a pierdut niciodată cu adevărat în decursul anilor, a inspirat totuși o altă arie de interes care îi plăcea enorm: accidentele și dezastrele. În fiecare zi citea pagina a treia a tabloidelor. Accidente de mașină, crime în serie, uragane, cutremure, incendii și inundații, maladii fatale, boli molipsitoare, viruși necunoscuți... Feride le studia pe toate cu atenție. Memoria ei selectivă înregistra catastrofe locale, naționale și internaționale doar pentru a le comunica din senin celorlalți. Nu-i lua niciodată prea mult să umbrească o conversație, fiindcă avea o înclinație înnăscută de a descoperi nenorocirile ascunse în orice poveste și de a le inventa chiar, când nu existau.

Însă veștile pe care li le comunica nu-i supărau pe ceilalți, fiindcă renunțaseră de mult să mai creadă în ea. Familia sa descoperise o modalitate proprie de-a trata nebunia, și anume de-a o confunda cu lipsa de credibilitate.

Feride a fost la început diagnosticată cu un „ulcer pe fond de stres“, un diagnostic pe care nimeni din familie nu l-a luat în serios pentru că „stresul“ devenise un fel de laitmotiv. Imediat după introducerea sa în cultura turcă, termenul „stres“ fusese întâmpinat cu atâta entuziasm de locuitorii Istanbulului, încât în oraș au apărut peste noapte nenumărați bolnavi de stres. Feride călătorise fără oprire de la o boală cauzată de stres la alta, surprinsă să descopere vastitatea acelui teren, din moment ce nu părea să existe practic nimic care să nu aibă legătură cu stresul. După aceea a cochetat o vreme cu sindromul maniaco-depresiv, amnezia disociativă și depresia psihotică. O dată chiar, când a reușit performanța de a se otrăvi singură, a fost diagnosticată cu Bittersweet Nightshade[11], nume care, dintre cele ale tuturor bolilor ei, îi plăcea cel mai mult.

Odată cu fiecare etapă a călătoriei sale spre nebunie, Feride își schimba coafura și culoarea părului, așa că, după un timp, în încercarea lor de a urmări modificările psihicului ei, doctorii au început să țină un grafic al coafurilor sale. Păr scurt, de lungime medie, foarte lung și, o dată, complet ras; tapat, lins, permanent și împletit; dat cu tone de fixativ, gel, ceară sau cremă de păr; împodobit cu tot felul de accesorii, de la agrafe la pietre prețioase și panglici; fie că era vorba de păr tuns scurt în stil punk, fixat cu clame în cocuri de balerină, făcut șuvițe sau vopsit în orice nuanță posibilă, fiecare din coafurile ei constituia un episod trecător, în timp ce boala sa rămânea fermă pe poziții.

După un lung sejur printr-un „sindrom depresiv acut“, Feride s-a îndreptat spre „graniță“, un termen interpretat într-un mod destul de arbitrar de diverse membre ale familiei Kazanci. Maică-sa a interpretat cuvântul „graniță“ ca pe o problemă în strânsă legătură cu poliția, funcționarii vamali și ilegalitatea, descoperind astfel o „delincventă străină“ în persoana lui Feride. Astfel a devenit și mai bănuitoare în privința acestei fiice nebune în care nu avusese niciodată încredere. În total dezacord cu ea, surorile lui Feride își evocau prin conceptul de „graniță“ în primul rând ideea de margine, iar ideea de margine le evoca imaginea unei stânci mortale. Multă vreme au tratat-o cu cea mai mare grijă, de parcă ar fi fost o somnambulă care mergea pe un zid înalt și care putea să cadă în orice clipă. Totuși, lui Petite-Ma, cuvântul „graniță“ îi evoca tivirea milieurilor și de aceea își studia nepoata cu mare interes și adâncă înțelegere.

Feride trecuse de curând la un alt diagnostic pe care nimeni nu-l putea nici măcar pronunța, darămite interpreta: „schizofrenie hebefrenică“. De atunci rămăsese fidelă noii sale nomenclaturi, ca și când ar fi fost în sfârșit mulțumită că ajunsese la clarificarea nominală de care avea atâta nevoie. Oricare ar fi fost diagnosticul, trăia după regulile tărâmului fanteziei sale, în afara căruia nu pusese niciodată piciorul.

Dar în această primă vineri din iulie, Zeliha nu dădea nici o atenție disprețului arhicunoscut al surorii ei pentru doctori. Începând să mănânce, și-a dat seama cât de foame îi fusese toată ziua. Aproape mecanic, mâncă o bucată de gorek,își turnă un pahar de ayran,luă în furculiță altă dolmaverde, o puse în farfurie și le dezvălui tuturor secretul ce creștea înăuntrul ei:

• Azi am fost la ginecolog...
• Ginecolog! repetă imediat Feride, fără să facă însă vreun comentariu.

Dintre toți doctorii, ginecologii erau singura categorie în privința căreia avea foarte puțină experiență.

• Am fost la ginecolog să fac un avort.

Zeliha își termină propoziția fără să se uite în ochii nimănui.

Banu lăsă jos aripioara de pui și începu să-și privească picioarele de parcă ar fi avut vreo legătură cu asta; Cevriye strânse tare din buze; Feride scoase un țipăt scurt și apoi lăsă să-i scape un hohot ciudat de râs; maică-sa își masă încordată fruntea, simțind parcă apropiindu-se primele semne ale unei dureri de cap teribile; iar Petite-Ma... ei bine, Petite-Ma continuă pur și simplu să-și mănânce supa de iaurt. Poate fiindcă surzise destul de tare în decursul ultimelor luni. Sau poate fiindcă traversa deja primele faze ale demenței. Sau poate pur și simplu considera că nu are de ce să se agite. Când era vorba de Petite-Ma, nu puteai ști niciodată.

• Cum ai putut să-ți ucizi propriul copil? întrebă Cevriye îndurerată.
• Nu e un copil!ridică Zeliha din umeri. În faza asta, aș spune mai degrabă că e o umflătură.Ar fi o denumire mult mai științifică.
• Științifică! Asta nu e știință, ci cruzime în toată regula! izbucni Cevriye în lacrimi. Ești plină de cruzime! Așa ești!
• Ei bine, atunci am vești bune pentru tine. Nu l-am ucis. mă rog, ucis-o! spuse Zeliha întorcându-se calmă spre soră-sa. Nu că n-aș fi vrut. Am vrut! Am încercat să avortez umflăturaaia, dar n-a fost să fie.
• Ce vrei să spui? întrebă Banu.

Zeliha își luă o față curajoasă.

• Allah mi-a trimis un mesaj, zise pe un ton neutru, știind că nu era bine să spună așa ceva unei familii ca a ei, însă spunând-o oricum. Zac acolo anesteziată, cu doctorul de o parte și asistenta de cealaltă. În câteva minute o să înceapă operația, iar copilul o să dispară. Pentru totdeauna! Însă chiar în clipa în care sunt pe cale să-mi pierd cunoștința pe masa de operație, aud rugăciunea de după-amiază venind de la o moschee din apropiere. rugăciunea e moale ca o bucată de catifea. Îmi învăluie întregul trup. Apoi, imediat ce se încheie rugăciunea, aud un murmur, ca și cum cineva mi-ar șopti la ureche: „Nu vei ucide acest copil!“.

Cevriye se trase înspăimântată înapoi, Feride tuși nervos în șervet, Banu înghiți cu greutate, iar Gülsüm se încruntă. Numai Petite-Ma rămase netulburată, cufundată într-o lume mai bună și, terminându-și supa, așteptă cuminte felul următor.

• Și după aceea., își continuă Zeliha povestea, vocea aia misterioasă îmi poruncește: „Oooo, Zeliha! Oooo, tu, păcătoasa familiei Kazanci, a acestei familii de oameni drepți! Lasă copilul acesta să trăiască! Tu n-ai de unde să știi încă, însă copilul acesta va fi un mare conducător. Copilul acesta va fi sultan!".
• Imposibil! o întrerupse Cevriye, profesoara, care nu pierdea nici o ocazie să facă paradă de cunoștințele ei. Nu mai există sultani, suntem o națiune modernă.
• „Oooo, păcătoaso, copilul acesta va domni peste alții!“, continuă Zeliha, prefăcându-se că nu auzise lecția soră-sii. „Nu doar țara aceasta, nu doar întregul Orient Apropiat și Balcanii, ci întreaga lume va auzi de numele lui. Copilul acesta va conduce mulțimile și va aduce pace și dreptate lumii!“.

Zeliha se opri și respiră adânc.

• Oricum, am vești bune pentru voi! Am păstrat copilul! Nu peste mult timp o să punem încă o farfurie la masă.
• Un bastard! exclamă Gülsüm. Vrei să aduci în sânul familiei un copil din flori. Un bastard!

Cuvântul produse o impresie puternică asupra tuturor, ca o piatră aruncată într-o apă stătătoare.

• Să-ți fie rușine! Întotdeauna ai făcut familia asta de râs.

Fața lui Gülsüm se schimonosi de furie.

• Uită-te la piercingul din nasul tău... la machiajul ăla, la fustele alea revoltător de scurte și la, a, da, la tocurile alea înalte! Asta se întâmplă când te îmbraci. ca o curvă. Ar trebui să-i mulțumești zi și noapte lui Allah; ar trebui să fii recunoscătoare că nu sunt bărbați în familia asta. Te-ar fi omorât cu siguranță.

Asta nu era tocmai adevărat. Poate nu partea cu omorâtul, ci partea cu lipsa bărbaților în familie. Existau. Pe undeva. Totuși era adevărat că în familia Kazanci erau mult mai multe femei decât bărbați. Ca și când asupra întregii genealogii se abătuse un greu blestem, generații după generații de bărbați din familia Kazanci muriseră de tineri și pe neașteptate. Soțul lui Petite-Ma, Riza Selim Kazanci, de pildă, a murit pe nepusă masă la șaizeci de ani, de insuficiență respiratorie. Apoi, în generația următoare, Levent Kazanci a murit de infarct înainte să apuce a cincizeci și una aniversare, călcând pe urmele tatălui și bunicului lui. După câte se părea, durata medie de viață a bărbaților din familie scădea dramatic cu fiecare generație.

Un străunchi ce fugise cu o rusoaică, o prostituată care îl storsese de bani, murise de frig în Sankt- Petersburg; un alt bărbat, tot o rudă de-a lor, își aflase moartea sub roțile unei mașini pe când încerca să traverseze autostrada într-o stare avansată de ebrietate; diferiți nepoți muriseră pe la douăzeci și ceva de ani, unul dintre ei se înecase pe când înota beat pe lună plină, altul fusese lovit în piept de un glonț tras de un huligan care sărbătorea după ce echipa cu care ținea câștigase cupa, altul căzuse într-un șanț de vreo 20 de metri săpat de municipalitate pentru renovarea rigolelor de pe străzi. Un văr de-al doilea, Ziya, se împușcase, fără nici un motiv aparent.

Generație după generație, ca și când s-ar fi supus unei reguli nescrise, bărbații din familia Kazanci muriseră de tineri. Cea mai înaintată vârstă la care ajunseseră cei din generația actuală era patruzeci și unu de ani. Hotărât să iasă din tipar, un alt străunchi avusese o grijă deosebită să ducă o viață sănătoasă, abținându-se cu strictețe să mănânce prea mult, să facă sex cu prostituatele, să intre în contact cu huliganii, să consume alcool și alte droguri și sfârșise strivit de o bucată de beton căzută de pe un șantier de construcții pe lângă care trecea din întâmplare. Apoi mai era Celal, un văr îndepărtat care era iubirea vieții lui Cevriye și soțul pe care îl pierduse într-o încăierare. Din motive încă neelucidate, Celal fusese condamnat la doi ani de închisoare pentru luare de mită. În tot acest timp, prezența lui în familie s-a rezumat la scrisorile destul de rare pe care le trimitea din închisoare, atât de vagi și de distante încât, când a sosit vestea morții sale, pentru oricine altcineva în afară de soția sa a fost ca și cum și-ar fi pierdut cel de-al treilea braț, unul pe care nu-l avuseseră niciodată. A părăsit această viață în urma unei încăierări, nu din cauza unei lovituri sau a unui pumn, ci fiindcă a călcat pe un cablu de înaltă tensiune în timp ce încerca să-și găsească un loc mai bun ca să-i urmărească pe ceilalți deținuți cărându-și pumni.

După ce și-a pierdut iubirea vieții ei, Cevriye a vândut casa în care stăteau și a revenit la domiciliul familiei Kazanci, o profesoară de istorie veșnic nemulțumită, cu un simț spartan al disciplinei și autocontrolului. La fel cum la școală ducea un război înverșunat împotriva copiatului, acasă a luat asupra ei sarcina de a purta o cruciadă împotriva impulsivității, dezbinării și spontaneității.

Apoi mai era Sabahattin, soțul drăguț și amabil, însă la fel de șters, al lui Banu. Cu toate că nu era rudă de sânge cu ei și părea extrem de sănătos și de viguros, cu toate că cei doi erau căsătoriți legal, în afara scurtei perioade de după luna de miere, Banu a petrecut mai mult timp în konak-ulfamiliei decât acasă cu soțul ei. Răceala fizică dintre ei era atât de evidentă, încât, când Banu le-a dat vestea că era însărcinată și că avea să aibă gemeni, toată lumea a glumit pe seama imposibilității tehnice a sarcinii. Însă soarta potrivnică ce îi aștepta pe toți bărbații din familia Kazanci i-a lovit pe gemeni la o vârstă fragedă. După ce și-a pierdut băieții din cauza uneia dintre bolile copilăriei, Banu s-a mutat permanent în casa familiei sale, vizitându-și destul de rar bărbatul în anii care au urmat. Din când în când, se ducea să vadă dacă era bine, mai degrabă ca o străină grijulie decât ca o soție iubitoare.

Apoi, desigur, mai era Mustafa, singurul fiu din generația actuală, o piatră prețioasă cu care îi binecuvântase Allah între cele patru fiice. Rezultatul obsesiei lui Levent Kazanci de-a avea un fiu care să-i poarte numele a fost acela că cele patru surori Kazanci crescuseră cu sentimentul că erau niște musafiri nepoftiți. Primii trei copii fuseseră toți fete. Banu, Cevriye și Feride avuseseră întotdeauna senzația că fuseseră o introducere la adevărata creație, un preludiu accidental în viața sexuală a părinților, cu atâta hotărâre se concentraseră pe conceperea unui băiat. Cât despre cel de-al cincilea copil, Zeliha, aceasta știa prea bine că fusese concepută în speranța că soarta le-ar putea surâde de două ori la rând. După ce făcuseră în sfârșit un băiat, părinții ei voiseră să vadă dacă erau destul de norocoși ca să mai facă încă unul.

Mustafa le-a fost drag din ziua în care s-a născut. O serie de măsuri drastice au fost luate pentru a-l proteja de soarta necruțătoare care îi aștepta pe toți bărbații din familie. Când era bebeluș, îl înfășurau din cap până-n picioare în șiraguri de mărgele și amulete împotriva deochiului; când era puști, era supravegheat necontenit și până la opt ani a purtat părul lung ca al fetițelor, pentru a-l înșela pe Azrail, îngerul morții. Când i se adresa cineva, îi spuneau „fetițo“, „vino aici, fetițo!“. Deși era un elev bun, mare parte din viața de licean a lui Mustafa a fost distrusă de incapacitatea sa de a socializa cu ceilalți. Rege acasă la el, în clasă băiatul părea să refuze să fie unul dintre cei mulți. Cu timpul, le devenise atât de antipatic tuturor, încât, când Gülsüm a vrut să dea o petrecere pentru Mustafa și prietenii lui ca să sărbătorească absolvirea liceului, a descoperit că nu avea pe cine să invite.

Fiind atât de arogant și de nesociabil în afara casei, atât de regește tratat în familie și cu fiecare aniversare mai aproape de împlinirea destinului nefast al tuturor bărbaților din familia Kazanci, după un timp părinților li s-a părut o idee bună să-l trimită pe Mustafa în străinătate. Într-o lună, bijuteriile lui Petite-Ma au fost vândute pentru a face rost de banii necesari, iar fiul în vârstă de optsprezece ani al familiei Kazanci a părăsit Istanbulul, îndreptându-se spre Arizona, unde a devenit student la Inginerie Agricolă și a Biosistemelor și unde, cu puțin noroc, avea să trăiască până la adânci bătrâneți.

Astfel că, în acea primă vineri din iulie, când Gülsüm a certat-o pe Zeliha spunându-i că trebuia să fie recunoscătoare că nu existau bărbați în familie, pe undeva era cevaadevăr în afirmația aia. Drept răspuns, Zeliha n-a scos un cuvânt. În schimb, s-a îndreptat spre bucătărie, ca să-l caute și să-i dea de mâncare singurului mascul din casă - un motan gri tărcat, cu o foame insațiabilă, o atracție neobișnuită pentru apă și nenumărate simptome de stres social care puteau fi interpretate în cel mai bun caz ca un semn de independență, iar în cel mai rău caz ca unul de nevroză. Numele lui era Pașa al Treilea.

Prin konak-ulfamiliei Kazanci se perindaseră generații întregi de pisici, ca și de oameni; toate fuseseră iubite și, fără excepție, toate muriseră de bătrânețe, spre deosebire de oameni. Cu toate că fiecare pisică își păstrase caracterul său distinct, două gene competitoare predominau, în mare, genealogia felină a casei. Pe de o parte, era gena „nobilă“ ce provenea de la o persană albă, cu blana lungă și nasul turtit pe care Petite-Ma o adusese cu ea când se măritase, pe la sfârșitul anilor ’20 („probabil că pisica asta e toată zestrea ei“, își băteau joc de ea femeile din vecini). Pe de altă parte, era gena „maidaneză“ ce provenea de la o pisică neidentificată, dar aparent maro deschis, cu care persana albă reușise să se împerecheze într-una din escapadele ei. Generație după generație, de parcă ar fi făcut cu rândul, una din cele două trăsături genetice prima la locuitorii felini născuți sub acel acoperiș. După un timp, membrii familiei Kazanci încetaseră să-și mai bată capul să găsească nume diferite pentru fiecare în parte, luându-se în schimb după genealogia felinelor. Dacă pisoiul arăta ca un descendent al ramurii aristocratice, alb, cu blana lungă și nas turtit, îl numeau pe rând Pașa Întâiul, Pașa al Doilea, Pașa al Treilea... Dacă făcea parte din ramura pisicii maidaneze, îl strigau Sultan - un nume net superior, ce semnala credința că pisicile maidaneze erau spirite libere, care puteau să se descurce singure și nu trebuiau să se dea bine pe lângă nimeni.

Până în ziua aceea, fără excepție, distincția de nume se reflectase în personalitatea tuturor pisicilor ce trăiseră sub acel acoperiș. Cele care făceau parte din ramura nobilă s-au dovedit a fi mândre, capricioase și tăcute și se lingeau neîncetat, ștergând orice urmă a contactului cu oamenii când cineva le mângâia; cele din a doua categorie erau mai curioase și mai vioaie și aveau tot felul de plăceri bizare, precum cea de-a mânca ciocolată.

Pașa al Treilea întruchipa în mod caracteristic trăsăturile ramurii sale, plimbându-se întotdeauna încoace și-ncolo cu pași solemni, de parcă ar fi pășit în vârful picioarelor pe sticlă pisată. Avea două ocupații favorite pe care le punea în practică de câte ori avea ocazia: să roadă cablurile electrice și să observe păsările și fluturii, prea leneș ca să le vâneze. De cea de-a doua se plictisea uneori, însă de prima niciodată. Aproape fiecare cablu electric din casă fusese în repetate rânduri morfolit, sfâșiat cu ghearele, mușcat și stricat de el. Pașa al Treilea reușise să supraviețuiască până la o vârstă foarte înaintată, având în vedere șocurile electrice prin care trecuse.

— Așa, Pașa, bun băiat.

Zeliha îi dădu să mănânce câteva bucăți de brânză feta, preferata lui. Apoi își puse un șorț și se apucă să se lupte cu un munte de cratițe, tigăi și farfurii. După ce termină de spălat vasele și se calmă, în sfârșit, se întoarse târându-și picioarele la masă, unde cuvântul bastardplutea încă în aer, iar maică-sa încrunta încă din sprâncene.

Au stat cu toții acolo, fără să se miște, până când cineva își aminti de desert. Un miros dulceag, liniștitor invadă încăperea când Cevriye se apucă să toarne budinca de orez din ceaunul imens în castroanele mici. În timp ce Cevriye continua să împartă cu o ușurință exersată budinca, Feride o urma, presărând nucă-de-cocos rasă în fiecare castron.

• Ar fi fost mult mai bună cu scorțișoară, spuse Banu pe un ton plângăreț. N-ar fi trebuit să uiți să cumperi scorțișoară.

Lăsându-se pe spătarul scaunului, Zeliha își înălță capul și inspiră adânc, de parcă ar fi tras un fum dintr-o țigară invizibilă. Pe când expira, dând afară încetul cu încetul toată oboseala care se strânsese înăuntrul ei, simți acea indiferență oscilantă slăbind din nou. Nervii ei cedară sub presiunea lucrurilor care se întâmplaseră și a celor care nu se întâmplaseră în acea zi lungă și infernală. Cuprinse cu privirea întreaga masă, simțindu-se din ce în ce mai vinovată la vederea fiecărui castron cu budincă de orez ornată cu fulgi de nucă-de-cocos. Apoi, fără să întoarcă ochii, murmură cu o voce atât de moale și de subțire, încât parcă nu era deloc a ei.

• Îmi pare rău..., spuse. Îmi pare foarte rău.