PDF Sfantul nebuniilor incipiente de Elif Shafak autori straini

Scriitoare de origine turcă, Elif Shafak s-a născut în Franța, la Strasbourg, în 1971. Și-a petrecut copilăria și adolescența în Spania, după care a revenit în Turcia, împreună cu familia sa. În prezent este profesor la Departamentul de Studii despre Orientul Apropiat al Universității din Arizona. A debutat în literatură în 1994 cu povestirea Kem Gozlere Anadolu, însă a obținut succesul și recunoașterea publicului turc cu primul său roman, Sufiștii, publicat în 1997 și distins un an mai târziu cu premiul Mevlana. Cel de-al doilea roman, Oglinzile orașului, publicat în 1999 și distins în 2000 cu premiul Uniunii Scriitorilor Turci, a impus-o definitiv în literatura turcă. Acestuia i-au urmat Privirea (2000) și Palatul Păduchilor (2002). Elif Shafak a publicat și două romane în limba engleză, Sfântul nebuniilor incipiente (2004) și Bastarda Istanbulului (2006; Polirom, 2007). Cărțile ei, traduse în numeroase limbi, se bucură de un succes considerabil, iar revista The Economist vede în ea un rival promițător al marelui scriitor turc Orhan Pamuk.

Romanul Sfântul nebuniilor incipiente spune povestea unui grup de prieteni, cu nesfârșitele lor încercări de a-și îndeplini visurile, menirea sau pur și simplu de-a nu-și pierde mințile. Omer, Abed și Piyu sunt colegi de cameră, veniți de puțin timp în Statele Unite. Omer este din Istanbul, urmează un doctorat în științe politice și e îndrăgostit de o feministă americană, care se simte străină în țara ei, are o mulțime de obsesii și tendințe sinucigașe. Abed își continuă studiile în biotehnologie și e în permanență îngrijorat – din cauza modului scrântit de viață al lui Omer, de o vizită neașteptată din partea propriei mame sau de prejudecățile americanilor împotriva arabilor. Iar Piyu e spaniol și își dorește să devină dentist, în ciuda fobiei lui acute față de obiectele ascuțite. Fiecare personaj este dezorientat într-un fel sau altul, iar monologurile lor sunt o încercare de a descoperi ce-și doresc în viață și, eventual, de la cine. O abordare contemporană a unor teme majore precum iubirea, prietenia, cultura, naționalitatea, exilul și nevoia de a aparține cuiva, undeva.

Am văzut alături o cioară și o barză

M-am mirat îndelung și am cercetat cazul lor

Ca să descopăr cheia

A ceea ce aveau în comun

Când m-am apropiat de ele uimit și tulburat

Am văzut într-adevăr că amândouă șchiopătau.

The Cause Of A Bird’s Flying And Feeding With A

Bird That Is Not Of Its Own Kind

Rumi, Mathnawi, Cartea a doua

S-a apucat din nou de băut

În bar n-au mai rămas decât doi clienți. Doi doctoranzi ale căror studii și chirii depășesc cu mult bursele lor, amândoi străini în acest oraș, amândoi din țări musulmane.

În ciuda asemănării lor aparente și a faptului că sunt prieteni buni, e posibil să nu aibă prea multe în comun, cel puțin nu în acest moment, nu la ora 2:36 dimineața, când unul din ei e beat criță, iar celălalt la fel de treaz ca întotdeauna. Stau unul lângă altul, într-un contrast din ce în ce mai izbitor, de ore întregi. Mai precis, de cinci ore.

Însă acum a venit timpul să plece și, în câteva minute, cel treaz, care se întâmplă să fie mai scund, mai oacheș și mult mai vorbăreț decât celălalt, va ieși din toaletă, îi va zâmbi în semn de scuză chelnerului care spală plictisit podelele și se va îndrepta țeapăn spre silueta osificată, lipită de un scaun fără spătar a prietenului său. În timpul ăsta, amicul se strâmbă cu niște ochi încețoșați de ouzo la scrisul de pe un șervețel. E complet nemișcat, complet inconștient de privirea fioroasă a barmanului portorican care stă în picioare chiar în fața lui.

Data: 16 martie 2003

Locul: BOSTON

Ora: 2:24 a.m.

Temperatura: FRIG

Subiectul: OMER OZSIPAHIOGLU

Extras: S-a apucat din nou de băut… după unsprezece luni și șaisprezece zile de abstinență totală… (11 luni și 16 zile = 351 de zile = 8.424 de ore = 505.440 de minute = 30.326.400 de secunde = 175.458,46 de ori As I sat sadly by her side de Nick Cave)

— Ce scrii pe șervețelul ăla?

— Îmi notez impresiile, murmură silueta de pe scaun, care acum părea mai puțin osificată. Îmi notez pe scurt impresiile… ca să nu le uit.

Barmanul solid și lat în umeri le aruncă amândurora o privire iritată, se uită teatral la ceasul de pe perete, apoi din nou la ei, ca să le dea de înțeles că era pe punctul, dar chiar pe punctul, să-i dea afară. La drept vorbind, purtările bărbatului se schimbaseră enorm. Fusese un barman din cale-afară de politicos, mai ales la început, și rămăsese așa pe parcursul următoarelor patru ore, după care amabilitatea sa începuse să se topească în mod constant, vizibil și ireversibil. În ultimele douăzeci de minute fusese oricum, numai politicos nu.

— Nu le-ai notat destul? Au trecut deja cinci ore, bătrâne. Mișcă-te, hai să mergem! urlă tipul scund.

Numele său era Abed. Engleza lui era marcată de un accent puternic, gutural și totuși extrem de inconsecvent, care oscila nebunește între absență și omniprezență. O clipă dispărea aproape complet, pentru ca în următoarea să se ivească la fiecare cuvânt.

— Hai, că se închide, își înghionti Abed prietenul pe când se uita încordat în jur, încercând să evite contactul vizual cu chelnerul și cu barmanul și eșuând lamentabil în ambele cazuri.

Să fii treaz pe lângă un bețiv, conchise, era cea mai nesuferită treabă. Cel de-al doilea putea să facă tot felul de prostii, de care avea să scape pur și simplu a doua zi dimineață, în vreme ce primul nu putea decât să asiste îndurerat la o farsă care îi era în același timp străină și totuși nu avea nicio șansă să rămână astfel.

Abed inspiră printre dinți, își scarpină gropița din bărbie, așa cum făcea întotdeauna când era încordat, și trase de un cârlionț din părul lui extrem de creț, așa cum făcea întotdeauna când scărpinatul gropiței din bărbie nu-i era de niciun folos. Își smuci capul în direcția toaletelor, dar se trezi din nou uitându-se fără să vrea la cei doi ochi ca niște fascicule stacojii ai păsării, care îi priveau fix de pe raftul unde fusese așezată, încremenită într-o demnitate obscură ce o făcea să arate mai degrabă ca o jucărie înspăimântătoare decât ca o coțofană care zbura odată până în înaltul cerului și trepida de viață. Abed nu reușise niciodată să înțeleagă cum puteau oamenii să se bucure expunând păsări împăiate. Cu o stânjeneală crescândă, se întoarse către prietenul lui, ca de data asta să-l găsească făcând găuri imense cu stiloul în șervețel.

— Ce naiba mai faci acum?

— Pun punctele pe literele numelui meu, oftă tipul celălalt, privind dezolat petele albastre de cerneală care se învârtejeau deasupra literelor numelui său, fiecare punct dizolvându-se ușor pe șervețel, mărindu-se din ce în ce mai mult pe măsură ce se dezintegra, ca pentru a dovedi că una dintre căile de-a deveni vizibil în ochii celorlalți în viața asta e să te îndepărtezi cât mai mult de propria chintesență:

Se zice că atunci când îți lași în urmă țara natală, trebuie să renunți la cel puțin o parte din tine. Dacă lucrurile stăteau într-adevăr așa, Omer știa exact ce lăsase în urmă: punctele sale!

În Turcia, era ÖMER OZSIPAHIOGLU.

Aici, în America, devenise OMAR OZSIPAHIOGLU.

Punctele lui fuseseră eliminate doar pentru ca el să fie mai bine integrat. La urma urmei, americanilor, la fel ca tuturor, le plăcea grozav sentimentul de familiaritate dat de numele pe care le puteau pronunța și sunetele pe care le puteau articula, chiar dacă nu prea aveau sens, oricum ai fi luat-o. Totuși, puține popoare puteau fi atât de sigure pe ele ca americanii în reprelucrarea numelor de familie și de botez ale străinilor. Dacă un turc, de pildă, își dă seama că tocmai a pronunțat greșit numele unui american în Turcia, va fi stânjenit și, cel mai probabil, va considera că este greșeala lui sau, în orice caz, ceva care are de-a face cu el. Însă, dacă un american își dă seama că tocmai a pronunțat greșit numele unui turc în Statele Unite, după toate probabilitățile, nu el, ci numele însuși va fi făcut responsabil de această greșeală.

Când numele se adaptează la o țară străină, se pierde întotdeauna ceva, fie că e un punct, o literă sau un accent. Ceea ce se petrece cu numele tău pe un alt teritoriu seamănă cu ceea ce se întâmplă cu o legătură voluminoasă de spanac atunci când e gătită: ingredientul principal poate să capete un nou gust, însă dimensiunea lui se micșorează vizibil. Această diminuare este primul lucru pe care îl învață un străin. Cerința de bază a acomodării într-o țară străină este înstrăinarea de lucrul care ți-a fost cel mai familiar până atunci: numele tău.

Te joci cu pronunția, tai câteva litere, modifici sunetele, cauți cel mai bun înlocuitor și, dacă se întâmplă să ai mai multe nume, renunți cu totul la cel mai puțin prezentabil vorbitorilor nativi… Străinii sunt oameni cu una sau mai multe părți ale numelor lor cufundate în întuneric. La fel, Ömer își înlocuise numele cu mai puțin dificilul și mai prezentabilul Omar sau Omer, în funcție de alegerea vorbitorului.

Stând nemișcat pe scaunul de bar în vreme ce lumea se învârtea în jurul lui și el se învârtea în jurul petelor albastre care se dizolvau pe șervețel, Omer se simțea inspirat, aproape în culmea fericirii, și perfect capabil să filosofeze pe marginea unui punct de cerneală ore și ore în șir. Însă Abed trebuie să fi simțit și el lucrul ăsta, fiindcă îl trase fără milă pe Omer de braț ca să-l facă să se dea jos de pe scaun. Cu acest imbold, reușiră să iasă din bar chiar înainte ca barmanul să se lase în voia pornirilor sale criminale.

Afară noaptea era rece. Prea rece pentru 16 martie în Boston. Totuși, pe când înaintau cu greu pe Somerville Avenue, nu păreau deloc deranjați de temperatură. Nu frigul îi făcea să se încrunte așa, ci altceva. Ceva mai puțin tăios și umed, mai difuz și mai înfiorător… ceva pe care, dacă ar fi fost întrebați, l-ar fi putut defini ca pe un sentiment neașteptat de singurătate ursuză, deși probabil nu cu cuvintele astea și cu siguranță nu în ordinea asta. Fiindcă, în ciuda faptului că fuseseră o companie fidelă unul pentru celălalt în ultimele cinci ore și în ciuda tuturor remarcilor obscene și a glumelor și mai obscene, a chicotelilor virile și a jurămintelor frățești de solidaritate, când se năpustiră în cele din urmă pe ușile batante ale barului și ieșiră în strada întunecată cu o grabă ce amintea de panica de-a ajunge la suprafața apei a unui om care se îneacă, fiecare, simultan și totuși separat, își recunoștea propria singurătate deznădăjduită. Împreună cu pala de aer rece, discrepanța stridentă dintre stările sufletești și dispozițiile lor, ca să nu mai pomenim de nivelurile alcoolemiei, dacă ar fi fost puși să sufle în fiolă, trebuie să fi jucat un rol semnificativ în această posomoreală neașteptată.

Totuși, după o clipă de tăcere stângace, nu cel beat, așa cum te-ai aștepta, ci cel treaz începu să vorbească; din gură îi ieșeau nori de aburi, urmați de nori de cuvinte:

— Ai remarcat numele barului în care m-ai silit să stau vreme de cinci ore, dostum[1]? Știi cum se chema spelunca aia deprimantă? Cinci ore prețioase din viața noastră! Pufni Abed. Coțofana Râzătoare, așa se chema blestemăția aia! Dar coțofenele nu râd, ciripesc! Există chiar și o expresie, una americană: „Să ciripești ca o coțofană”! Te-ai putea gândi: ce detaliu irelevant! Adică, poate nu gândești așa în clipa asta, însă numai pentru că ești prea beat ca să gândești. Dar ascultă-mă, dacă americanii l-ar auzi pe vreun străin spunând: „O, fata aia râde ca o coțofană!”, ar corecta imediat greșeala. N-am dreptate? Atunci de ce n-o corectează când o văd pe o firmă extravagantă de alamă? Sau pe suporturile de pahare? Fapt care îmi dă dreptul să întreb: dacă n-o corectează acolo, de ce-l corectează pe străin? Înțelegi ce vreau să spun?

Subiectul Omer Ozsipahioglu se opri și se uită cu ochii îngustați la prietenul lui, de parcă ar fi sperat să-l vadă mai bine în felul ăsta.

— Bineînțeles, ăsta e doar un exemplu minor, continuă Abed să meargă și să vorbească viguros înainte să-și dea seama că Omer rămăsese în urmă. Doar o miniatură a unui defect mai mare care operează la nivelul întregii societăți.

— Gail spune… se auzi din spate vocea tremurătoare a lui Omer, pe când încerca să-l ajungă din urmă. Dar apoi fu nevoit să se oprească și să înghită în sec de vreo câteva ori, de parcă pronunțarea acestui nume pentru a suta oară în seara aceea i-ar fi lăsat în cele din urmă un gust acru în gură. Spune… spune că cioara este venerata străbună a veneratei familii a păsărilor. Și dacă găsești o cioară suficient de bătrână, există șanse ca aceasta să se fi uitat odată drept în ochii străbunicii tale.

— Gail! Gail! Gail! țipă Abed întorcându-se și desfăcând disperat brațele. Turui despre ea de cinci ore. Am stat chiar lângă tine și am fost numai ochi și urechi, ții minte? Așa că ai milă și mai scutește-mă câteva minute cu Gail. Niciun strop de Gail în monologul meu despre coțofene, se poate? Să n-aud nimic despre prezervative, băuturi și Gail, până nu te duc acasă viu și nevătămat, OK?

Omer îl ajunse din urmă și scoase un suspin trist. Paharele de ouzo pe care le dăduse pe gât în seara aceea, cu struguri, anason stelat, coriandru, cuișoare, rădăcină de angelică și tot restul, dăduseră o oarecare nuanță de „exagerare” purtărilor sale.

— De altfel, nu sunt surprins deloc să aflu despre contactele vizuale ale lui Gail cu ciorile. E o ciudată. Dacă n-ai aflat asta până acum, atunci n-o s-o afli niciodată, frate. E cea mai ciudată femeie care a intrat în viețile noastre și, dacă toți oamenii ăștia care dorm liniștiți în toate casele astea ar avea ocazia s-o cunoască, ar fi cu siguranță și cea mai ciudată femeie din viețile lor. Înclină ușor capul pe spate și zbieră pe strada pustie: Așa că dormiți, norocoșilor! Dormiți neîntorși!

Așa și trebuiau să doarmă, fiindcă dinspre clădirile vechi, dinspre magazinele țipătoare și dinspre casele hâde nu veni niciun răspuns. Doar o mașină scumpă de culoarea topazului trecu pe lângă ei, sfârâind de parcă ar fi fost făcută dintr-o bucată de unt care se topea într-o tigaie și care avea să dispară curând, lăsând în urmă doar o replică lichefiată a ceea ce fusese odată. Totuși, înainte să dispară, Omer apucă să zărească o fată cu cozi negre care scosese capul pe geamul din spate și care părea surprinzător de calmă, în ciuda palorii cadaverice a feței lui mici, rotunde și mahmure. Când mașina încetini, înainte să dea colțul, se aplecă în față ca să vadă mai bine, dar fata nu mai era acolo. Omer se simți derutat, neștiind cum să interpreteze lucrul ăsta. Dacă ar fi fost acolo, Gail l-ar fi luat cu siguranță drept un semn, dar el nu se putea hotărî dacă avea să fie unul bun sau unul rău. Se uită supărat în jur, simțind că îl apucă durerea de cap. Nu că l-ar fi deranjat potopul de nemulțumiri care îl însoțea. Abed era tot timpul așa, tot timpul arțăgos, un agitator fervent care avea un impact mult mai puțin semnificativ asupra auditoriului său decât asupra lui însuși. Și mai rău, alcoolul părea să scoată la iveală oratorul frustrat din el, mai degrabă printr-un fel de efect vizual decât printr-un efect secundar. De fiecare dată când vedea atâta băutură consumată de cineva de lângă el, Abed devenea automat mai țâfnos și mai înverșunat în criticarea societății în general. În momentele alea, Omer îl asemuia cu oamenii care nu pot să stea liniștiți într-o încăpere unde tablourile nu sunt așezate simetric. Întocmai ca ei, simțea cu disperare nevoia de-a corecta fiecare asimetrie pe care o observa, chiar și atunci când își dădea seama că era menită să rămână așa. Totuși, spre deosebire de ale lor, intervențiile sale erau mai curând pur verbale decât fizice. Să vorbească și să se plângă constituia principala lui cale de-a îndrepta relele. Și cu cât își dădea mai bine seama că nu izbutea, cu atât se plângea mai tare.

— Asta trebuie să fie cea mai proastă noapte pe care am avut-o anul ăsta, de la catastrofa aia de Halloween, răsună vocea lui Abed, cuprinsă de un acces puternic de furie. Tu bolboroseai Gail-în-sus-Gail-în-jos în dreapta mea, nătărăul ăla de bariton îngăima Doris-în-sus-Doris-în-jos în stânga mea, iar domnul barman făcea glume stupide la adresa întregului neam femeiesc… Ai idee cât de ridicol arătați toți trei? Nici nu-i de mirare că spelunca aia se cheamă Coțofana Râzătoare! Cât despre cel care a avut ideea să-i pună numele ăsta splendid, deși lui Gail nu i-ar plăcea să spun chestia asta, o s-o spun oricum: Cherchez la femme! Sunt sigur că a fost ideea unei femei. Probabil a nevestei ăleia îmbujorate a patronului. „Iubitule, zice ea într-o zi, am găsit un nume pentru barul nostru!” Tipul face probabil niște calcule complicate în momentul ăla, chinuindu-se să priceapă de ce costurile depășesc profiturile. Așa că mormăie, doar de dragul de-a spune ceva: „E un nume drăguț, iubito, dar crezi într-adevăr că e potrivit pentru un bar?”. „Sigur, răspunde ea, o să dea locului un aer vesel.” Tipul nu zice nimic, sperând că nevastă-sa o să uite în curând de chestia asta. Ce greșeală gravă! Între timp, ea a botezat deja barul Coțofana Râzătoare!

Tocmai în astfel de momente era greu să apreciezi vârsta lui Abed. Se presupunea că era un bărbat tânăr, destul de tânăr ca să se încadreze la rubrica „între 20 și 30 de ani” a chestionarelor personale, însă în ochii celor care îi ascultau monologurile alambicate mai mult de jumătate de oră, categoria aceea începea să se estompeze, fluctuând de la „între 40 și 45 de ani” sau „peste 60” până la „sub vârsta admisă”. Uneori vorbea ca un bătrân încăpățânat, cu o piele atât de tăbăcită încât niciun fel de provocare nu-l mai putea atinge, iar alteori vorbea ca un adolescent cu pielea subțire, care lua foc imediat, chiar și la cea mai mică neplăcere. Totuși părea întotdeauna mult mai tânăr în rarele ocazii când reușea să rămână tăcut decât în orele în care își dădea drumul la gură. Când începea să protesteze, firul gândirii sale se îndrepta direct spre miezul problemei, așa cum o vedea el, rămânând orb la toate drumurile alternative și cărările ocolite până acolo. S-ar putea spune că o asemenea franchețe are un dublu efect, îmbrățișând cu generozitate ambele sensuri ale cuvântului. Spre deosebire de mulți alții, Abed era inocent, neavând cutii cu nemulțumiri în subsolul sufletului unde să depoziteze remarci pe care e-mai-bine-să-le-ții-pen-tru-tinepână când începeau să se descompună și să duhnească. Și era și direct, în cel de-al doilea înțeles al cuvântului, fiind prea la obiect sau prea falogocentric, după cum îi plăcea lui Gail să-i reamintească din când în când.

În clipa în care gândul la Gail îi trecu din nou prin minte, chipul lui Omer se întunecă și pașii i se împleticiră. Se întrebă ce făcea în momentul ăla, singură acasă cu pisicile. Se întrebă ce reacție avea să aibă când va vedea că se apucase din nou de băut. Oare îi fusese dor de el și, dacă da, i-ar spune-o, iar dacă nu-i spunea nimic, asta însemna că nu-i fusese deloc dor de el…? Omer voia să-și pună în continuare întrebări cu voce tare și probabil că ar fi făcut-o, dacă Abed s-ar fi lăsat întrerupt.

— Apoi, ta-dam… vine ziua deschiderii. Cum se zice în engleză când un nou bar sau magazin e deschis pentru prima oară?

— Nu știu, se încruntă Omer.

Acesta era într-adevăr cel mai bun lucru atunci când un străin conversa cu un alt străin într-o limbă care le era străină amândurora. Când unul din ei nu reușea să găsească un cuvânt anume, se dovedea că nici celălalt nu era în stare.

— OK, dar înțelegi, continuă Abed încrezător.

Acesta era cel de-al doilea lucru bun atunci când un străin conversa cu un alt străin într-o limbă care le era străină amândurora. Când unul din ei nu reușea să găsească un anumit cuvânt, iar celălalt nu era nici el în stare, izbuteau totuși să se înțeleagă pe deplin.

Precum o fantomă care se amesteca în treburile lumești fără să fie într-adevăr acolo în carne și oase, cuvântul acela nedescoperit găsea totuși o cale de ași transmite înțelesul fără a apărea el însuși în scenă. Printre oamenii care conversează într-o limbă străină comună, cuvintele dezvoltă o putere misterioasă de-a vorbi prin tăceri, de-a ființa chiar în absențele lor. Un fel de sindrom al membrului lingvistic absent, întocmai ca pacienții ce continuă să-și simtă membrele amputate multă vreme după operație, oamenii rupți complet și brusc de limba lor maternă și, prin urmare, siliți să supraviețuiască într-o limbă străină, continuă într-un fel să simtă vocabulele dezmembrate din trecutul lor îndepărtat și încearcă să construiască fraze folosind cuvinte pe care nu le mai posedă.

— Fiindcă e ziua deschiderii, primele băuturi sunt gratis. Nu e de mirare că întregul cartier se înghesuie aici. Patronul e prea fericit, prea ocupat și, probabil, prea beat. Atunci, singurul bărbat treaz pe care-l zărește în tot barul se apropie și-l întreabă: „Domnule, iertați-mi curiozitatea, dar de ce ați numit barul Coțofana Râzătoare?”. Patronul rămâne perplex. Pur și simplu nu știe ce să-i răspundă! Atunci își amintește cuvintele nevesti-sii: „Pentru că dă locului un aer vesel”. Angajații îi aud explicația și o reproduc imediat, fiindcă și ei s-au chinuit să rezolve misterul acestui nume stupid. Și așa se răspândește, ca o boală contagioasă. Mulți ani mai târziu, tu mă târăști în spelunca asta, eu pun aceeași întrebare și ghici ce îmi răspunde barmanul: „Pentru că dă locului un aer vesel!”. Uahahau!

Interjecția asta s-ar putea să nu redea exact ultimul sunet pe care l-a scos, dar e varianta cea mai apropiată la care ar putea ajunge orice idiom. „Uahahau” era un efect sonor general ce se aplica la o mulțime de lucruri care nu-i plăceau lui. Era un termen-umbrelă sub care puteau fi îngrămădite eficient diverse bunuri personale, printre care numeroase nemulțumiri și un melanj de sunete (hohote, urlete, icnete și gemete de diferite intensități). Oricare ar fi fost sentimentul precis pe care era menit să-l exprime, „uahahau” era în realitate mai puțin o exclamație finală și mai curând un pistol de start. În momentul în care se auzea scoțând sunetul acela, Abed lansa un nou atac în maratonul neobosit al vorbăriei.

— De ce te plângi tot timpul? bombăni Omer cu o voce răgușită. Ce câștigi cu asta? Nu bei niciodată! Naiba să te ia, Abed! N-ai băut nici în ziua când ai aflat că prietena ta te aștepta încă în Maroc. N-ai băut nici când am cerut-o pe Gail în căsătorie sub ochii tăi. Dacă bucuria nu e o ocazie destul de bună pentru tine, atunci ce spui de durere? N-ai băut nici când ai aflat că prietena ta se căsătorește cu vărul tău! Dacă nu bei la vârsta asta, ai să sfârșești înecat în alcool la bătrânețe.

— Deci asta ai făcut tu în seara asta? Ai investit într-un viitor mai bun! mormăi Abed cu ochii scăpărându-i de dispreț, însă încruntarea ce însoțea disprețul luă imediat o întorsătură mai îngăduitoare. Omar, prietene, de ce te-ai apucat din nou de băut? Anul trecut pe vremea asta zăceai aproape în comă la spital, borându-ți și mațele din tine sub un pom de Crăciun. Ai promis că nu mai bei niciodată. Și acum, uită-te la tine!

— Unsprezece luni și șaisprezece zile, zise Omer încuviințând din cap și chicotind de parcă și-ar fi spus o glumă bună în sinea lui. Știi de ce mi-am dat seama? Dacă acum unsprezece luni mi-aș fi pus pur și simplu căștile și aș fi ascultat melodia aia a lui Nick Cave fără întrerupere… se opri, căutând șervețelul pe care făcuse calculele… După 175.458,46 de runde, aș fi putut să-mi dau căștile jos de la urechi și să constat că au trecut unsprezece luni. Pentru mine, ar fi fost o singură melodie.

Abed întoarse capul și își miji ochii, privindu-l pe jumătate stupefiat.

— Omar, ăsta e cel mai inteligent lucru care ți-a ieșit din gură în seara asta. De ce nu punem noi doi ani la socoteală? Hmm, ia să vedem… în ultimii doi ani ai părăsit Istanbulul și ai venit în State să-ți faci doctoratul; ai lăsat baltă doctoratul și te-ai specializat în schimb în iubite, darai dat-o în bară cu toate; ți-ai distrus stomacul și după aia stomacul aproape că te-a distrus pe tine… apoi, desigur, ori îți era rău, ori erai îndrăgostit, nimeni n-ar fi putut să observe diferența; după aia te-ai căsătorit și, pe deasupra, te-ai căsătorit cu Gail și ți-ai nenorocit complet viața! Da, ar fi fost cu siguranță mult mai bine, dacă în momentul în care aiajuns în America, ți-ai fi pus căștile și ai fi ascultat fără întrerupere orice melodie ai fi vrut de un catralion de ori. Dacă ai fi făcut asta, acum am fi fost cu toții liniștiți.

Se opri, scoase o batistă din buzunar și își șterse nasul care îi curgea, apoi și-l mai șterse o dată. Omer așteptă la o oarecare distanță, știind bine că atunci când nasul lovit de rinită alergică al lui Abed începea să curgă, timpul se oprea în loc.

— Cât despre faptul că nu beau, fonfăi Abed când nasul îl lăsă, în cele din urmă, să continue. Poți să fii foarte deschis și foarte agresiv. În fond, Gail face chestia asta tot timpul cu noi, nu-i așa? Deci, dacă îți închipui cumva că sunt un tâmpit desuet și plictisitor care se chinuie să-și asigure un loc călduț în rai de unde să-ți facă ție cu mâna de sus, spune-o răspicat. Lasă-ți nemulțumirile să curgă liber!

Se uitau unul în ochii celuilalt nerăbdători și îngrețoșați. Nerăbdător era Abed, care aștepta să se dezlănțuie potopul de critici. Îngrețoșat era Omer, care strângea din buze, temându-se să nu-i scape din gură ceva mai rău. Era un vechi tipar care revenea. În trecut, de câte ori se apuca de băut, bea prea mult și, de câte ori bea prea mult, își sfârșea noaptea vomitând.

— Bine, dacă asta vrei să auzi, se simți Omer obligat să spună câteva lucruri, când îi deveni clar că nerăbdarea avea să învingă dezgustul. Am să-ți spun ce minte de păianjen ai!

— Ceee?

— Asta e expresia folosită în turcă pentru oameni ca tine. Când cineva e cu totul depășit, conservator, demodat, tradiționalist… spunem că are o minte de păianjen.

— De ce?

— De ce? De aia!

„De ce?” era un surogat de întrebare, o monedă scoasă din uz, care nu mai era folosită nicăieri și de nimeni odată ce pășeai în văile liniștite, în regiunile calme ale tărâmului vast, dar familiar numit limbă maternă. Acolo îți puteai petrece întreaga viață fără să te îndoiești că aveai toate răspunsurile la toate felurile de „de ce?”-uri, până când cineva îți punea o asemenea întrebare.

— Vreau să zic, e ca și când ai spune: „creierul tău e mic ca un păianjen”? Sau te referi mai degrabă la pânză decât la păianjen? Ca și când ai spune: „mintea ți-e prăfuită fiindcă n-ai folosit-o de secole întregi”. Dar chiar și așa, nu are niciun sens, dacă nu spui minte ca opânză de păianjen în loc deminte de păianjen.

Omer lăsă săi scape un geamăt disperat, de parcă s-ar fi luptat cu un alt acces de greață. S-ar fi gândit să iasă la aer curat, dacă n-ar fi fost deja acolo.

— Mă rog, ridică Abed din umeri. Punctul tău de vedere e acceptat. Cel puțin ai încercat să spui ceva inteligent pentru prima oară… de fapt, pentru a doua oară în seara asta. Am într-adevăr o minte de păianjen. De tarantulă sau ceva de genul ăsta. Dar asta nu mă supără. Nu, chiar deloc, pentru că asta înseamnă „pios” în cartea mea. Sunt un musulman pios, pe când tu ești unul pierdut.

— Un musulman pierdut… repetă Omer pe un ton afectat, închizând ochii într-un soi de transă, de parcă s-ar fi așteptat să i seivească dinaintea lor un desen animat despre musulmani pierduți care să-i vorbească despre tragediile muritorilor.

Fiindcă nu se ivi nimic, deschise din nou ochii și observă că un sentiment profund de nefericire umplea golul în care se așteptase să apară imaginea. Pe când nefericirea se adâncea, simți mai întâi o înduioșare paternă, apoi o empatie camaraderească și, în cele din urmă, o milă copleșitoare pentru umila sa existență pe pământ. „Pierdut” – chiar așa era, așa fusese mai mult decât oricum altcumva în ultimii cinci, zece, cincisprezece ani din viață… un absolvent de științe politice incapabil să-și găsească un loc în torentul politicii sau pe insula oamenilor de știință; un soț nou-în-branșă căruia i se părea greu să respire în flora și fauna instituției căsătoriei; un expatriat care avea încă sentimentul că aici nu era acasă, dar care deja nu mai știa unde era casa lui, chiar dacă avusese una la un moment dat în trecut; un musulman prin naștere care nu voia să aibă nimic de-a face cu Islamul sau cu oricare altă religie; un ateu convins, nu atât pentru că se îndoia de existența lui Dumnezeu, ci mai curând pentru că se îndoia că Dumnezeu avea știință despre existența sa…

— Nu beau, nu, domnule. Și cu cât sunt luat mai mult în râs pentru că nu beau, cu atât mă simt mai onorat. Când am să mor, am să spun acolo sus că nu am nimic de declarat. Nu știu ce gust are vinul alb sau whisky-ul. Nu știu ce gust areraki-ul.Dar știu cum miros toate chestiile astea în gurile oamenilor. Și, mulțumită ție, știu și cum miros când ies din gurile lor! Uahahau!

Omer se făcu pământiu la față, dându-și seama că să audă pe cineva vorbind despre vomitat în acea stare gastrointestinală delicată putea avea un efect stimulator asupra lui.

— Pur și simplu nu sunt în stare să pricep. Dacă oricum ai de gând să vomiți tot în cele din urmă, continuă Abed fără să-și dea seama de agravarea stării fizice pe care era pe cale să i-o provoace prietenului său, de ce îți mai dai osteneala să bei?

— Abed… nu vrei să încetezi?

— De ce? Te-am ascultat răbdător vreme de cinci ore, iar acum, când te-ai mai trezit puțin datorită aerului curat și vremii reci, mă rog, am și eu câteva lucruri de spus… Lasă-mă cel puțin să te întreb ceva: dat fiind că nu am băut niciodată alcool în trecut și presupunând că nu voi bea nici în viitor, ești drăguț să-mi spui ce naiba caut eu în baruri?

— Nu știu, mormăi nervos Omer.

Însă răspunsul lui greșit nu făcu decât să mărească presiunea pentru cel corect.

— Ba sigur că știi!

Deși amețit de-a binelea după cinci ore de dat ouzo pe gât și cu ochii încercănați, Omer avea încă bunul-simț să-și dea seama că orice fel de obiecție la acest sigur era sortită în mod sigur eșecului.

— Erai acolo din cauza mea, zise Omer cu răsuflarea tăiată, de parcă ar fi fost pe punctul de-a mărturisi un păcat… sau mai degrabă un șir lung de păcate. Pentru că te-am sunat și ți-am spus că nu mă simt în apele mele în seara asta…

— Asta-i tot? Ai mai spus și altceva, îți amintești?

— Am spus că simt… că mă simt… ca și când aș fi fost aruncat într-o fântână secată.

— Exact. Fântâna! chicoti Abed sărind în sus și fluturându-și brațele în aer.

Săritul era un fel de semn de triumf. De fiecare dată când obținea confirmarea după care tânjea într-o dispută în desfășurare, se punea pe sărit, în parte fiindcă deborda mereu de energie, dar mai mult fiindcă, în adâncul sufletului, era nemulțumit de înălțimea lui. Se putea spune că e frumos și-i mulțumea într-adevăr lui Dumnezeu pentru asta, numai de-ar fi fost ceva mai înalt. Nu la fel de înalt ca Omer Bărzoiul, desigur, doar puțin, acolo… treizeci de centimetri, ca să fim mai exacți. Fiindcă nu era cu treizeci de centimetri mai înalt, bănuia Abed, toate lucrurile care l-ar fi putut înveșmânta în carismă – fruntea înaltă, părul creț, ochii negri și strălucitori, nasul ușor acvilin și gropița din bărbie – îl făceau în schimb să arate ca un doctorand din anul doi care studiază utilizarea catalizatorului pe bază de oxid de ceriu pentru a obține hidrogen din vapori de apă și monoxid de carbon.

Dar să descopere resorturile latente și elaborate din spatele gesturilor extrem de simple ale prietenului său era ultimul lucru care îi trecea prin cap lui Omer pe când continua cu valul său dezlănțuit de proteste:

— …eram deprimat pentru că Gail era deprimată. Chestia asta durează de mult timp și astăzi am simțit în fine nevoia să beau ceva, așa că te-am sunat… apropo, vezi legătura, Abed? Mai întâi ai senzația că ești aruncat într-o fântână secată și pe urmă te trezești că tânjești după ceva de băut…!

Cu o uluială batjocoritoare sclipindu-i în ochi, Abed părea încurcat, sfâșiat între dorința de-a îndura liniștit, dacă nu chiar de-a savura în secret valul dezlănțuit de fraze sforăitoare și aceea de a-l stăvili printr-o șarjă de contraargumente.

— …m-ai implorat să nu mă apuc din nou de băut, dar știai că aveam să o fac oricum și te-ai gândit probabil că aș fi mai în siguranță cu tine. Așa că ai venit. Apoi a trebuit să facem turul tuturor barurilor din cartier, fiindcă te-am convins că alcoolul fermentat n-o să-mi facă rău la stomac, iar acel alcool anume trebuia să fie raki. Darn-am reușit să găsim așa ceva. În schimb, am dat peste locul ăsta în care se servea ouzo. Asta a fost oarecum ironic, fiindcă oamenii își închipuie că grecii și turcii n-au nimic în comun. Dar lasă-mă să-ți spun ceva: posibilitatea ca un turc să-și înlocuiască băutura națională cu ouzo e mai mare decât… posibilitatea ca o persoană de orice altă naționalitate să-și înlocuiască băutura națională cu ouzo. Lafel,deși îi spun fără nicio rușine cafelei turcești „cafea grecească”, șansele ca un grec să prefere cafeaua turcească în locul oricărei alte cafele sunt mai mari decât șansele ca… oricine… de orice altă naționalitate să… să… să… prefere… cafeaua turcească… uuf!

Omer lăsă să-i scape un geamăt, dându-și seama exasperat că nivelul englezei lui n-avea să-i permită niciodată să păstorească toate cuvintele alea pe care le împrăștia cu atâta nesocotință.

— Înțelegi ce vreau să zic? se tângui.

Dar știa că Abed avea să înțeleagă. Ăsta era cel de-al treilea lucru bun atunci când un străin vorbea cu un alt străin într-o limbă care le era străină amândurora. Orice dificultate ar fi avut unul dintre ei în a vorbi engleza, celălalt trebuia să acorde un oarecare credit pretenției tacite conform căreia „sunt-sigur-că-aș-fi-scos-ceva-mai-inteligent-dacă-aș-fi-stă-pânit-vocabularul-și-gramatica”.

— …deci ți-am spus că n-am nimic împotrivă să beau ouzo, dar asta trebuie să te fi enervat, fiindcă nu înțelegeai de ce te pusesem să bați atâta drum căutând raki, dacă tot aveam de gând să mă mulțumesc cu ouzo până la urmă…

— Omar, prietene… e în regulă, încercă Abed să-l liniștească, însă fără niciun rezultat.

— Nu, nu e! Nimic nu mai e în regulă. Nu pot s-o fac pe Gail fericită. Nu sunt în stare să ajung la ea. Când e fericită, e atât de exuberantă, că mă înspăimântă. Când e tristă, e atât de disperată, încât mă simt neputincios. Nu pot să fac nimic în privința asta… sunt terminat… continuă Omer să se învârtă în cercuri de tânguieli pe când plonja tot mai adânc în vârtejul disprețului de sine.

— Gail o să fie bine, iar noi o să ne ajutăm unul pe altul,dostum, zise Abed încurcat, neștiind ce altceva să mai spună și căutând un proverb potrivit, așa cum făcea întotdeauna când se afla în încurcătură, dar nu reuși să găsească ceva mai bun decât: „Un prieten bun e mai bun ca laptele”.

— Chiar mai bun ca laptele, strigă Omer cu însuflețire, proverbul având extrem de multă logică pentru procesul său cognitiv extrem de deraiat.

Apoi, surprinzător, nu se mai rosti niciun cuvânt în următoarele zece minute sau chiar mai mult, până când ajunseră la treptele unei clădiri de cărămidă din Davis Square. Odată aflați acolo, fața lui Omer se schimonosi într-o grimasă, de parcă locul în care ajunseseră după acel drum greu și aventuros n-ar fi fost propriul lui apartament, unde se sfârșea noaptea, ci arcul unui curcubeu, unde se sfârșea lumea. Cunoscându-l suficient de bine ca să-i recunoască puterea de a aplica metode din ce în ce mai severe de înduioșare trupului său șovăitor și sufletului său și mai șovăitor, în momentul despărțirii, Abed nu se putu abține să nu-și îmbrățișeze strâns prietenul, lucru care îl făcu pe celălalt și mai duios.

Când se desprinse din îmbrățișare, roșu ca rubarba și agitat, Omer repetă ca un ecou cu efect întârziat:

— Chiar mai bun ca laptele!

Apoi plecă.

Abed rămase în picioare pe trotuar, privind trupul deșirat și subțire al prietenului său cum dispare pe ușile pantagruelice și întrebându-se ce va spune Gail când va vedea că se apucase din nou de băut, simțindu-se vinovat că nu se străduise mai mult să-l împiedice, făcându-și griji pentru el, pentru ea și, înainte să-și dea seama, făcându-și griji pentru ei toți.

[1] Bătrâne (în turcă, în orig.).

Sfantul nebuniilor incipiente

S-a apucat din nou de băut

Fișiere de descărcat

Alte cărți de Elif Shafak