PDF Lapte negru de Elif Shafak autori romani

Scriitoare de origine turcă, ELIF SHAFAK s-a născut în Franța, la Strasbourg, în 1971. Și-a petrecut copilăria și adolescența în Spania, apoi a revenit în Turcia, împreună cu familia sa. A debutat în literatură în 1994, cu povestirea Kern Gözlere Anadolu, însă a obținut succesul și recunoașterea publicului turc cu primul său roman, Sufiștii, publicat în 1997. Cel de-al doilea roman, Oglinzile orașului, publicat în 1999 și distins în 2000 cu premiul Uniunii Scriitorilor Turci, a impus-o definitiv în literatura turcă. Acestuia i-au urmat Privirea (2000) și Palatul Păduchilor (2002). La Editura Polirom i-au apărut romanele Sfântul nebuniilor incipiente (2009), Bastarda Istanbulului (2007, 2012) și Cele patruzeci de legi ale iubirii (2011). Cărțile ei, traduse în numeroase limbi, se bucură de un succes considerabil, iar presa internațională vede în autoarea turcă un rival promițător al marelui scriitor turc Orhan Pamuk.

Pentru trei femei,

Beyza, Aurora și Zelda

„De șaptezeci de ani încoace, am o părere tot mai proastă despre femei și nu pot să mi-o schimb deloc în bine, ba dimpotrivă. Chestiunea feminină! Cum să nu existe o chestiune feminină? Însă aceasta nu privește felul în care femeile ar trebui să ajungă stăpâne pe viața lor și a altora, ci cum s-ar putea face să n-o mai distrugă.”

Tolstoi Misoginul

„Țelul vieții noastre n-ar trebui să fie acela de-a descoperi bucuriile căsniciei, ci de-a aduce mai multă iubire și mai mult adevăr în lume. Ne căsătorim pentru a ne sprijini unul pe celălalt în această misiune.”

Tolstoi Feministul

„Simt o mare tandrețe pentru ea [fiica sa Mașa]. Numai pentru ea. Ea spală păcatele celorlalte, cum s-ar zice.”

Din nou Tolstoi

Notă către cititor

Mă aflam în Istanbul când s-a produs cutremurul din 1999. La vremea aceea, locuiam într-unul din cele mai trepidante și mai pestrițe cartiere ale orașului, unde calitatea caselor varia la fel de mult ca poveștile oamenilor. Când am ieșit în fugă din clădire, împreună cu toți ceilalți, la trei dimineața, printre strigăte și țipete, am văzut ceva care m-a făcut să mă opresc locului. Pe cealaltă parte a străzii, băcanul nostru – un bătrân arțăgos, care nu vindea băutură și nu vorbea cu marginalii – stătea alături de un travestit cu o perucă lungă, brunetă și rimelul scurs pe obraji. L-am văzut desfăcând un pachet de țigări, cu mâini tremurătoare și fața albă ca a unei stafii, și oferindu-i una. Asta a fost și este încă imaginea care mi-a rămas cel mai adânc întipărită în minte din noaptea aceea: un băcan conservator și un travestit înlăcrimat fumând unul lângă celălalt. În fața dezastrului și a morții, diferențele noastre lumești se evaporau și deveneam cu toții Unul, chiar dacă numai pentru câteva ore.

Dar am crezut întotdeauna că și poveștile au același efect asupra noastră. Nu vreau să spun că literatura are magnitudinea unui cutremur, însă când pătrundem într-un roman, ne lăsăm în urmă micile noastre apartamente comode și, prin intermediul personajelor fictive, ne trezim că ajungem să cunoaștem oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată și pe care poate chiar i-am detestat drept „Ceilalți”.

Mulți ani mai târziu, aveam să-mi amintesc de noaptea aceea într-un context cu totul diferit: după nașterea primului meu copil, am trecut printr-o depresie puternică, ce m-a despărțit de singura pasiune din viață care până atunci fusese mai presus de orice – scrisul.

Pentru mine a fost un cutremur emoțional. Când am ieșit în fugă din clădirea Eului pe care mi-l construisem cu grijă atâția ani, în întunericul de-afară am dat peste un grup de Degețici – șase femei mici cât degetul – stând speriate și zguduite una lângă alta. Pe patru dintre ele le cunoșteam deja. Pe celelalte două le întâlneam pentru prima oară. Mi-am dat seama că, dacă n-ar fi fost situația extraordinară a depresiei mele postnatale, nu le-aș fi văzut niciodată într-o nouă lumină, iar ele ar fi continuat să trăiască în trupul și în sufletul meu fără să se asculte niciodată una pe alta, ca niște vecine care împart același aer, însă niciodată un salut pașnic.

Poate că toate femeile au un harem interior și tocmai discrepanța, tensiunea, armonia greu dobândită dintre eurile noastre contradictorii ne fac să fim noi însene.

Mi-a luat ceva vreme să ajung să le cunosc și să le iubesc pe toate cele șase Degețici.

Această carte înfățișează felul cum mi-am acceptat diversitatea interioară și apoi am învățat să fiu Una.

Sunt scriitoare.

Sunt nomadă.

Sunt cosmopolită.

Sunt o iubitoare a sufismului.

Sunt pacifistă.

Sunt vegetariană și sunt femeie, mai mult sau mai puțin în această ordine.

Așa m-aș fi definit înainte să ajung la vârsta de treizeci și cinci de ani.

Până în acel moment, m-am văzut întâi și întâi ca pe-o povestitoare. În vremurile de demult, oamenii ca mine își împărtășeau poveștile în jurul unui foc de tabără, sub un cer atât de vast, încât nu puteai să-ți dai seama unde se sfârșea, dacă se sfârșea vreodată. În Paris, își agoniseau banii de chirie scriind pe la ziare. În palatul unui sultan despot, fiecare poveste le câștiga dreptul la o nouă zi de viață. Fie că era vorba despre Naratorul Anonim, Balzac sau frumoasa Șeherezada, mă simțeam legată de acești povestitori din vechime. Adevărul e că, precum mulți alți romancieri, mă simțeam mai apropiată de scriitorii morți decât de cei contemporani și probabil relaționam mai ușor cu personajele fictive decât cu oamenii reali – mă rog, prea reali.

Așa trăiam. Așa aveam de gând să trăiesc mai departe. Dar atunci mi s-a întâmplat ceva cu totul neașteptat, miraculos și uluitor: am devenit mamă.

Asta a schimbat totul, m-a schimbat pe mine.

Noul rol m-a lăsat uimită, la fel de buimacă precum un liliac deșteptat de razele soarelui.

În ziua când am aflat că sunt gravidă, scriitoarea din mine s-a panicat, femeia din mine s-a simțit cuprinsă de-o fericire confuză, pacifista din mine a rămas nepăsătoare, cosmopolita din mine a început să se gândească la nume internaționale de bebeluși, sufita din mine a întâmpinat vestea cu bucurie, vegetariana din mine s-a îngrijorat că va fi silită să mănânce carne, iar nomada din mine voia pur și simplu să-și ia picioarele la spinare și să fugă cât mai iute. Dar așa se întâmplă când ești gravidă. Poți să fugi de orice și de oricine, însă nu și de schimbările din trupul tău.

Când s-a abătut asupra mea, depresia postnatală m-a luat complet pe nepregătite. Se întindea înainte-mi ca un tunel întunecos, parcă fără capăt, și mă umplea de groază. Încercând s-o traversez, m-am prăbușit uneori și personalitatea mi s-a spart în cioburi atât de mici, încât nu era chip să le lipesc din nou laolaltă. Însă totodată, experiența m-a ajutat să privesc înăuntrul meu și să fac iar cunoștință cu fiecare membră a haremului miniatural pe care îl închisesem în mine în toți acești ani. Depresia poate fi o minunată ocazie dăruită de viață pentru a înfrunta fără înconjur probleme ce contează enorm pentru ființa noastră, dar care, din grabă sau ignoranță, au fost măturate sub preș.

Nu-mi dau seama ce-a venit mai întâi și ce-a urmat. Oare am ieșit din depresie și abia apoi am început să scriu cartea asta? Sau am terminat cartea și astfel am reușit să mă târăsc afară din tunel? Adevărul e că n-aș putea spune. Amintirile mele din acele zile sunt vii și intense, dar nu respectă nicidecum ordinea cronologică.

Totuși, știu sigur că această carte a fost scrisă cu lapte negru și cerneală albă – un cocktail de povești, sentimente materne, dor de ducă și depresie, distilat vreme de câteva luni la temperatura camerei.

Orice carte este o călătorie, o hartă ce-și călăuzește cititorul prin hățișul minții și sufletului uman. Iar aceasta nu e cu nimic diferită. Orice cititor este, prin urmare, un soi de călător. Unele călătorii ne inițiază la fata locului în cultura pe care am moștenit-o de la înaintași, în timp ce altele se axează pe aventuri sub cerul liber sau în natură. În paginile care urmează, vreau să vă iau cu mine în două călătorii simultane, una în Valea Bebelușilor, cealaltă în Pădurea Cărților.

În Valea Bebelușilor, vă invit să aruncați o privire mai atentă asupra diverselor roluri care ne alcătuiesc viața, începând cu ipostaza de femeie, mamă și autoare. În Pădurea Cărților, voi discuta despre viețile și operele unor scriitoare, de pe vremuri sau contemporane, din Orient și Occident, pentru a vedea cum au tratat subiecte similare, cu sau fără succes.

Cartea de față n-a fost scrisă numai pentru acele femei care au trecut sau vor trece prin perioade asemănătoare de depresie, ci pentru toți aceia – bărbați sau femei, celibatari sau căsătoriți, cu sau fără copii, scriitori sau cititori – cărora le vine greu uneori să echilibreze multitudinea de roluri și responsabilități din viețile lor.

Sufiții cred că fiecare ființă umană este o oglindă ce reflectă universul luat în ansamblu. Ei spun că fiecare dintre noi este un microcosmos în mișcare. Să fii om, prin urmare, înseamnă să trăiești cu o întreagă orchestră de voci contradictorii și de sentimente amestecate.

Ar putea fi o experiență rodnică și edificatoare, dacă n-am fi înclinați să-i ridicăm în slăvi pe unii membri ai acelei orchestre interioare în dauna altora. Ne reprimăm multe aspecte ale personalității pentru a fi în concordanță cu imaginea perfectă la înălțimea căreia încercăm să trăim. Astfel, înăuntrul nostru există rareori – dacă nu chiar niciodată – democrație, în schimb există o oligarhie bine instaurată, în care unele voci domnesc peste restul.

Lapte negru este o încercare de-a răsturna acea oligarhie prin mijloace pașnice, de-a accede la o democrație interioară sănătoasă și matură. Deși ar fi o naivitate să presupui că regimul democratic e numai lapte și miere, acesta e totuși preferabil oricărei forme de despotism. Doar atunci când reușim să ne armonizăm și să ne sincronizăm vocile interioare putem deveni mame mai bune, tați mai buni și, probabil, scriitori mai buni.

Dar mă ia gura pe dinainte și n-ar trebui. Trebuie să fac un viraj și sămă întorc în trecut, să caut momentul în care a început totul.

Spălătorul de vase norocos

Iată-ne, pe mama și pe mine, prinse într-un labirint dulce-amar de sentimente, în care numai mamele și fiicele sunt în stare să se-ncurce. Dar mă simțeam plină de recunoștință pentru felul cum reacționase la vestea neașteptată și i-am mulțumit pentru susținerea ei.

— O, nu e vorba de nicio susținere, draga mea. Sunt pur și simplu ca un spălător de vase nevoiaș care găsește din întâmplare un bilet de loterie pe trotuar și află că a câștigat lozul cel mare.

Oricât de obișnuită aș fi cu frazele codificate și cifrate ale mamei, de data asta n-am priceput imediat unde bate.

— Mi-e teamă că nu înțeleg.

— Păi, e cât se poate de limpede, iubito. Te temeai că o să mă supăr când o să aflu că te-ai măritat în secret în altă țară și, când ai văzut că nu m-am supărat deloc, te-ai simțit recunoscătoare. Așa e?

Am încuviințat din cap.

— Așa e.

— Vezi tu, doar o mamă care e sigură că fiica ei se va căsători într-o zi ar fi dezamăgită aflând că a făcut-o fără s-o anunțe. Sincer vorbind, eu n-am avut niciodată niciun fel de așteptări de la tine la capitolul ăsta. Păreai ultimul om de pe planeta asta care și-ar pune pirostriile. Așa că nu m-am dus să cumpăr câte un bilet loto în fiecare săptămână și să-mi pun speranțele în el. Acum înțelegi?

Începeam să mă luminez.

Fericită că îmi captase întreaga atenție, mama a continuat cu entuziasm:

— M-am împăcat cu situația și mi-am văzut de viață. Apoi, într-o zi, am găsit din senin biletul ăsta pe trotuar și-am aflat că trăsesem lozul cel mare. Așa m-am simțit când am primit vestea căsătoriei tale, la fel de uluită ca un spălător de vase norocos!

Mă măritasem de curând în Berlin. Nu era o coincidență că aleseserăm orașul acesta ca să ne unim viețile, fiindcă, cel puțin nouă, căsătoria noastră ni se părea la fel de surprinzătoare ca neașteptata reunificare a Germaniei. Întocmai ca Berlinul de Est și cel de Vest, și noi fuseserăm împreună odată, apoi ne despărțiserăm și acum eram din nou împreună. Soțul meu și cu mine aveam – și avem încă – temperamente la fel de diferite precum capitalismul și comunismul. Eyup e un suflet blând și generos, un bărbat mereu rațional, înzestrat cu un uimitor echilibru interior și cu o răbdare de Iov, de la care și-a primit și numele. Cât despre mine, ar trebui să bifez aproape tot ce se opune calităților lui, începând cu „nerăbdătoare”, „impulsivă”, „irațională”, „emotivă” și „haos ambulant”.

Ne-am ferit să facem nuntă, fiindcă niciunul nu se omoară după ceremonii. Așa că ne-am dus pur și simplu la Ambasada Turciei din bulevardul Kbaum și am anunțat că vrem să ne căsătorim. Pe o bancă de lângă intrare stătea un vagabond cu capul plin de păduchi și de gânduri, cu fața spre cer, încălzindu-se fericit la soare. Mi-a trecut prin minte că ar fi martorul perfect, însă când am încercat să-l rog să ne însoțească înăuntru, am descoperit că el nu știa engleză și eu nu știam germană, iar limbajul semnelor pe care l-am inventat ad-hoc nu era destul de sugestiv ca să acopere un subiect atât de neobișnuit. I-am oferit în schimb un pachet de Marlboro Lights, iar el a părut să ne binecuvânteze cu un zâmbet știrb. Ne-a dăruit și o bucată de poleială aurie de la ciocolată, pe care o netezise cu grijă. Am acceptat încântată darul. Părea de bun augur.

N-am purtat rochie de mireasă nu doar pentru că detest acest ritual, ci și pentru că nu port niciodată alb. Mi-a fost întotdeauna greu să pricep cum reușesc alții. Ani de zile n-am putut nici să mă așez pe o canapea dacă era prea albă, dar treptat m-am vindecat de acest nărav. Prietenii mei au câteva teorii în privința aversiunii mele pentru alb. Cred că probabil am căzut într-un cazan cu orez cu lapte pe când eram copil (spre deosebire de Obelix, care a căzut în Poțiunea Magică, asta nu m-a înzestrat cu nicio putere supranaturală) și am ajuns să urăsc culoarea asta, dar nu și laptele cu orez. Totuși nu-mi amintesc să se fi întâmplat nimic de genul ăsta și nici cea de-a doua teorie a lor, cum că aș avea prejudecăți împotriva doctorilor, dentiștilor și tehnicienilor de laborator – oameni îmbrăcați în alb – nu e adevărată.

Oricum, în ziua aceea de mai, m-am înveșmântat în culoarea mea preferată: negrul. Cât despre Eyup, purta niște pantaloni negri și o cămașă albă, pentru a respecta într-un fel tradiția. Așa am spus „Da”. Fără tam-tam și dintr-o toană. Cu toate că părinții și cele cinci surori ale lui Eyup, ca să nu mai vorbim de mama și bunica mea, ar fi fost încântați să facem o nuntă turcească tradițională, cu mâncare, muzică și dans, când au aflat că ne-am căsătorit, au fost destul de drăguți încât să ne respecte alegerea.

Lăsând la o parte chestia cu spălătorul de vase norocos, mama nu era singura care nu se aștepta să mă mărit. Nici cititorii mei nu păreau să se aștepte la una ca asta. La curent cu romanele și eseurile mele, ei fuseseră mereu primii care înțelegeau ce simțeam. Dar de data asta s-au arătat mai degrabă șocați decât înțelegători. Și-au exprimat surpriza în scrisori, e-mailuri și cărți poștale. Unii chiar mi-au trimis tăieturi din interviurile mele anterioare, în care spusesem: „Viața casnică burgheză? Nici gând! Nu mă prinde” și „Nu cred că mi-ar plăcea să cresc copii, dar mă gândesc că aș putea fi o bună mamă vitregă într-o zi. Știți, cineva cu care să te duci la un meci de fotbal sau la o repetiție costumată pentru balul de absolvire”. Acum, parcă spunându-mi „te-am prins” din priviri, cititorii aceia inteligenți și mucaliți doreau să afle ce se schimbase.

Nu puteam să le dau decât un singur răspuns: iubirea.

Îmi iubesc soțul și simt întotdeauna o liniște și o fericire stranii coborând asupra mea când îl am alături. Însă cumva nu știam ce să fac cu toată liniștea asta și nu voiam ori nu puteam să mă obișnuiesc cu fericirea casnică și să mă simt ca acasă. Probabil fiindcă nu eram în stare să mă simt ca acasă nicăieri prea multă vreme.

Născută la Strasbourg, crescută la Madrid și locuind în Ankara, Istanbul, Amman, Köln, Boston, Michigan și Arizona, mi-am purtat toată averea într-o valiză întreaga viață – convinsă că puteam să stau oriunde și pretutindeni pe planeta asta atâta vreme cât nu eram nevoită să prind rădăcini. Unicul copil al unei mame singure, am acceptat devreme un adevăr legat de natura umană căruia alții încearcă să-i reziste în van: acela că singurătatea este o parte indisolubilă a condiției umane.

Îmi plăcea singurătatea. O îndrăgeam. Cunoșteam oameni care o luau razna dacă rămâneau singuri prea multe ore. Cu mine lucrurile stăteau exact pe dos. O luam razna dacă eram silită să-mi petrec tot timpul în compania altor oameni. Îmi lipsea intimitatea mea.

Vocația mea de romancieră se hrănește din singurătate. În aproape toate domeniile artistice trebuie să lucrezi împreună cu alți oameni în timpul procesului creator. Până și cel mai egoist regizor trebuie să se priceapă să-și armonizeze energia cu a celorlalți, învățând să lucreze în echipă. La fel și creatorii de modă, actorii, dansatorii, dramaturgii, cântăreții și muzicienii.

Nu și scriitorii. Vreme de săptămâni, luni și uneori ani la rând, noi ne retragem în romanele pe care le scriem; rămânem în acel cocon imaginar, înconjurați de personaje fictive, trasând destine, crezându-ne Dumnezeu. Când dezvoltăm intrigi, adăugăm întorsături neașteptate, creăm și distrugem personaje, putem ajunge foarte ușor să ne închipuim că suntem buricul pământului. Egocentrismul și îngâmfarea sunt două dintre cele mai primejdioase efecte secundare ale profesiei noastre. De aceea suntem niște iubiți lamentabili și niște soții ori soți și mai lamentabili. Scriitorii sunt înainte de toate ființe asociale – deși putem uita cu ușurință lucrul ăsta dacă avem parte de un strop de faimă și de succes. Romanul este cea mai solitară formă de artă, cum spunea odată Walter Benjamin.

În perioada de după nuntă, predam în Arizona și, o dată la câteva săptămâni, săream în avion pentru un zbor de douăzeci și șase de ore (cu escale) ca să mă alătur soțului și prietenilor mei în ritmul nebunesc, haotic și pitoresc al Istanbulului, iar apoi mă întorceam în Arizona, să mă retrag în pustietatea mea.

Primul lucru pe care îl simți când ieși din Aeroportul Internațional Tucson e valul de căldură ce se ridică din străfundurile pământului, lingându-ți fața cu limbi de foc nevăzute. Primul lucru pe care îl simți când ieși din Aeroportul Internațional Atatürk e valul de zgomot, un talmeș-balmeș asurzitor de mașini claxonând, motociclete duduind, picamăre sfredelind și oameni vorbind, țipând și fluierând, toate în același timp.

Valul de căldură, valul de zgomot. Când într-o parte, când în cealaltă. Asta a durat aproape doi ani. Apoi, într-o zi, am aflat că sunt gravidă.

Nu știusem că-mi doream să devin mamă, așa că m-a luat prin surprindere. Însă chiar voiam copilul. Parcă o altă parte a personalității mele – casnică, grijulie, maternă – se revolta acum împotriva celei care fusese la putere în toți acești ani. Forțele insurgente ale maternității se infiltrau în cătunele din miazănoapte ale personalității mele cu o repeziciune și o agilitate uimitoare, însă puterile oficiale din capitală se țineau încă tari pe poziții.

Totuși nu voiam să-mi pierd spiritul rătăcitor, independent, lipsit de griji. În capul meu erau șase voci care vorbeau toate odată. Așadar încă de la începutul sarcinii treceam prin stări contradictorii, de parcă aș fi fost târâtă spre necunoscut de un curent subteran mai puternic decât inima mea. Nu m-a ajutat nici faptul că în ultimele luni de sarcină am fost dată în judecată din cauza frazelor rostite de câteva dintre personajele mele armene în romanul Bastarda Istanbulului. Printr-o coincidență, data procesului era chiar ziua de după naștere. Deși am fost achitată la prima înfățișare și experiența în sine n-a avut nicio legătură cu depresia mea ulterioară, zilele acelea s-au adăugat la provocările întregului an.

Am născut în septembrie 2006, cea mai frumoasă lună din an în Istanbul. Oricât de fericită și binecuvântată m-aș fi simțit, eram totodată dezorientată și nepregătită. Am închiriat o casă retrasă, absolut încântătoare, în insule, unde puteam să-mi cresc copilul și să scriu. Așa plănuiam. Dar s-a dovedit că nu eram în stare să fac nici una, nici alta. Nu aveam suficient lapte și, de fiecare dată când încercam să mă întorc în lumea ficțiunii și să încep un nou roman, mă trezeam privind pierdută pagina goală cu o neliniște crescândă. Așa ceva nu mi se mai întâmplase. Nu rămăsesem niciodată în pană de povești. Nu trecusem niciodată prin vreun blocaj scriitoricesc sau prin ceva asemănător. Pentru prima oară în viața mea de adultă, oricât m-aș fi străduit, cuvintele refuzau să-mi vorbească.

Dintr-odată m-a cuprins spaima că se schimbase ceva ireversibil înăuntrul meu și că n-aveam să mai fiu niciodată aceeași. M-a străbătut un val de panică. Am început să mă gândesc că acum, după ce devenisem mamă și soție casnică, n-aveam să mai fiu niciodată în stare să scriu romane. Ca un covor ros și prăfuit, vechiul meu eu îmi era tras de sub picioare.

Cărțile îmi fuseseră cele mai bune prietene din ziua în care am învățat să scriu și să citesc. Cărțile mă salvaseră. Fusesem un copil atât de introvertit, încât vorbeam cu creioanele colorate și le ceream iertare obiectelor dacă mă loveam de ele. Poveștile mi-au dat un sentiment de continuitate, centru și coerență – cei trei C de care altminteri duceam grav lipsă. Respiram litere, sorbeam cuvinte și trăiam povești, convinsă că puteam să sucesc și să răsucesc limba într-un tangou pasional.

În tot acest timp, scrierile mele umpleau singura valiză pe care o luam cu mine oriunde mă duceam. Literatura era lipiciul nevăzut care ținea laolaltă diferitele mele fațete și, când m-a părăsit, toate părțile din care eram alcătuită s-au desfăcut. Fără ea, lumea mi se părea un loc melancolic, nespus de trist. Culori care fuseseră vesele și strălucitoare păreau acum stinse. Nimic nu mai era de-ajuns. Nimic nu mai părea familiar. Eu, care călătorisem de-a lungul și de-a latul continentelor, simțindu-mă acasă în atâtea locuri, nu găseam puterea sau voința de-a ieși în stradă. Pielea mi s-a subțiat atât de tare, încât totul a început să mă rănească. Soarele era prea dogoritor, vântul, prea aspru și noaptea, prea întunecată. Mă chinuiau spaima și neliniștea. Pe nesimțite, mă cufundasem într-o depresie postnatală severă.

După ce m-a privit săptămâni în șir cum plângeam, bunica din partea mamei – o femeie blândă, dar puternică și grozav de superstițioasă – m-a luat de mână și mi-a șoptit cu o voce moale precum catifeaua: „Copila mea dragă, trebuie să te aduni. Nu știi că laptele proaspetei mămici se acrește cu fiecare lacrimă vărsată?”.

Nu știam.

M-am pomenit gândindu-mă la această imagine. Ce s-ar întâmpla dacă mi s-ar acri laptele? S-ar înnegri, devenind gros și tulbure? Gândul ăsta nu numai că m-a îngrijorat, ci m-a făcut să mă simt vinovată. Cu cât mă străduiam mai tare să nu plâng, cu atât îmi veneau lacrimile mai abitir. Cum de toate femeile pe care le cunoșteam se adaptau atât de ușor la viața de mamă, iar eu nu reușeam? Voiam să-mi alăptez copilul cât de mult și de bine eram în stare. Imaginea laptelui înăcrit nu-mi dădea pace toată ziua și mă asalta în vise.

Apoi, într-o dimineață, după luni întregi de depresie, izolare și tratamente lipsite de succes, m-am trezit cu impulsul de-a scrie din nou și m-am așezat la birou. Era liniște, în afară de câteva bărci pescărești din depărtare și bebelușul care dormea în leagăn. Un parfum de iasomie plutea în aer și cerul de deasupra Bosforului era de un albastru atât de pal, că părea aproape fără culoare. Dintr-odată am avut revelația extrem de liniștitoare că totul era bine și că așa fusese mereu. Cum spunea Rumi, noaptea cuprinde ziua. Putem să ne luăm viețile de la capăt, oricând și oriunde.

Era bine că mă speriasem și nu mai încetam cu plânsul. Era bine că mă temusem că n-o să pot face față și scrisului, și îngrijirii copilului. Dacă laptele nu mi-ar fi fost alb ca zăpada, și asta ar fi fost bine. Apucându-mă să scriu despre experiența mea, puteam să preschimb laptele înnegrit în cerneală și, cum scrisul a avut întotdeauna un efect tămăduitor de-a dreptul magic asupra sufletului meu, poate reușeam să-mi croiesc încet drumul și să scap din depresie.

Chiar în aceeași zi, am pus copilul în cărucior și am ieșit din casă în forfota străzii. La început cu prudență, apoi cu mai multă îndrăzneală, m-am apucat să vorbesc cu alte femei despre experiențele lor postnatale. Am fost surprinsă să descopăr cât de multe trecuseră prin turbulențe emoționale asemănătoare. De ce n-am știut mai multe despre asta? Mi s-a spus mereu că femeile sar în sus de bucurie de îndată ce-și țin bebelușii în brațe. Nimeni nu mi-a spus că, sărind în sus, unele dintre noi ne lovim cu capul de tavan și rămânem o vreme amețite.

Cât am scris Lapte negru,am avut nenumărate discuții emoționante cu femei de toate vârstele și profesiile. Încet, dar sigur, am început să înțeleg că nu eram singură. Asta m-a ajutat mult. Pentru cineva care se mândrise întotdeauna cu puterea ei de-a fi singură era o ironie să caute consolare în mulțime, dar am hotărât să nu stărui asupra acestui lucru. Adevărul e că depresia postnatală este mult mai răspândită decât am vrea noi, ca societate, să credem.

Ce-i mai interesant e că femeile știau despre asta pe vremuri. Străbunicile noastre aveau cunoștință despre toate soiurile de dezechilibru postnatal și, prin urmare, erau mai bine pregătite. Le-au transmis cunoștințele lor fiicelor și nepoatelor. Dar în ziua de azi suntem atât de rupte de trecut, că nu mai avem de fapt acces la această înțelepciune. Suntem femei moderne. Când ne simțim epuizate și rănite înăuntrul nostru, ascundem semnele cu ajutorul ultimelor tehnici în materie de machiaj. Ne închipuim că putem să naștem azi și mâine să ne vedem de viețile noastre. Sigur, unele dintre noi reușesc. Necazul e că altele pur și simplu nu sunt în stare.

În Turcia, femeile în vârstă cred că în cele patruzeci de zile care urmează nașterii unul copil, proaspăta mamă ar trebui să fie înconjurată de cei dragi. Dacă ar fi lăsată singură, fie și pentru o clipă, ar putea deveni susceptibilă la atacurile djinnilor – căzând pradă unui noian de griji, neliniști și temeri. Tocmai de aceea familiile trdiționale împodobesc încă patul unei proaspete mame cu panglici stacojii și împrăștie semințe de mac sfințite prin cameră, ca să alunge orice forțe supranaturale care pândesc în văzduh.

Nu încerc să susțin aici că ar trebui să ne lăsăm călăuzite de o mână de superstiții ori să ne așteptăm ca personalul medical să decoreze saloanele maternităților cu funii de usturoi și talismane împotriva deochiului. Ce vreau să spun e că femeile din vremurile premoderne – prin poveștile, tradițiile și credințele lor băbești – recunoșteau un fapt esențial pe care noi nu-l prea mai luăm în seamă: de-a lungul vieții, o femeie trece prin câteva mari etape, iar trecerea de la una la alta s-ar putea să nu fie ușoară. S-ar putea să aibă nevoie de ajutor, sprijin și îndrumare din afară înainte să înceapă să trăiască din nou pe deplin în prezent. În timp ce o femeie trece de la o zi la alta luptând, rezolvând probleme, punând la punct și controlând totul, apar momente când mașinăria trupului ei poate să meargă prost. Aceasta e înțelepciunea simplă din vechime cu care am pierdut legătura în hotărârea noastră de-a fi pline de succes, puternice și mereu perfecte.

Doamna Slăbiciune nu e prea îndrăgită de membrele generației noastre. Nimeni nu știe unde se află acum, dar circulă zvonuri că ar fi fost trimisă în exil pe o insulă din Pacific sau într-un sătuc de la poalele Himalayei. Am auzit cu toții de ea, dar nu ai voie să-i rostești numele cu glas tare. La serviciu, la școală sau acasă, de câte ori auzim pe cineva vorbind despre ea tresărim, temându-ne de consecințe. Deși nu se află chiar pe lista persoanelor date în urmărire de Interpol, nimeni nu vrea să aibă de-a face cu ea.

Când spun toate astea, nu neg că a fi mamă este unul dintre cele mai minunate daruri ale vieții. Îți modelează inima de parcă ar fi din lut, punându-te în armonie cu ritmul universului. Nu fără motiv, nenumărate femei spun că este cel mai bun lucru care li s-a întâmplat în viață. Sunt de acord cu ele din tot sufletul.

Totuși o femeie nu devine mamă chiar din clipa când naște. E un lucru care se învață, iar unora le ia mai mult decât altora. Unele femei, la fel ca mine, se simt zguduite din temelii de întreaga experiență. Nu pretind că adaptarea la maternitate e mai dificilă pentru persoanele creative, fiindcă am văzut femei din toate straturile sociale trecând prin necazuri asemănătoare, chiar dacă diferite ca intensitate. Nicio femeie nu este absolut imună la tristețea postnatală. Probabil cele mai puternice și mai încrezătoare dintre noi sunt de fapt cele mai vulnerabile. Mai interesant e că acest montagne russe psihologic poate să te copleșească la fel de ușor la a doua, a treia sau chiar a șasea sarcină ca și la prima.

La urma urmei, sarcinile sunt ca fulgii de nea. Nu există două la fel.

Lapte negru

Notă către cititor

Spălătorul de vase norocos

Fișiere de descărcat

Alte cărți de Elif Shafak