PDF Palatul Puricilor de Elif Shafak autori straini

Lumea susține că am o minte fantezistă – probabil felul cel mai plin de tact de-a spune: „Vorbești aiurea!”. S-ar putea să aibă dreptate. De câte ori mă simt neliniștit și mă poticnesc în cuvinte, mi-e groază de privirile sfredelitoare ale oamenilor și pretind că nu mi-ar fi, mă prezint cuiva străin și mă prefac că nu-mi dau seama cât de înstrăinat sunt de mine însumi, de câte ori mă îndurerează trecutul și-mi vine greu să recunosc că nici viitorul n-o să arate mai bine sau nu reușesc să mă împac fie cu „unde”, fie cu „cine” sunt, în fiecare dintre toate aceste momente ce se repetă mult prea des știu că mă port absurd. Dar absurdul e la fel de departe de minciună ca și adevărul. Minciuna întoarce adevărul pe dos. Cât despre absurd, el sudează atât de tare minciuna de adevăr, încât le face pe amândouă de nedeslușit. Deși chestia asta pare complicată, în realitate e foarte simplă. Atât de simplă, că poate fi exprimată printr-o singură linie.

Să zicem că adevărul e o linie orizontală:

Atunci ceea ce numim „minciună” devine o linie verticală:

Cât despre absurd, iată cum arată:

Cu o traiectorie fără sfârșit sau început, cercul nu recunoaște niciun fel de axă orizontală sau verticală.

Poți să intri în cerc de oriunde vrei, atâta vreme cât nu confunzi acel punct cu un început. Nici puncte de pornire, nici praguri, nici sfârșituri. În orice clipă sau cu orice întâmplare aparte aș face prima mutare, o să existe mereu un timp ce precede acest început al meu – mereu un trecut înaintea fiecărui trecut și, prin urmare, niciun punct de pornire veritabil.

N-am văzut-o cu ochii mei, însă am auzit de la cineva care știe multe că pe vremuri, când tomberoanele de gunoi din Istanbul aveau capace din aluminiu cenușiu, exista un joc pe care băieții și fetele de prin partea locului îl jucau împreună. Trebuia să participe un anumit număr de jucători: destul de puțini ca să nu se înghesuie, destul de mulți ca să se distreze, exact numărul potrivit și întotdeauna unul par.

Prima oară în „Jocul gunoiului” venea întrebarea „Când?”. Pentru răspuns, capacul rotund era împărțit cu creta în patru segmente, fiecare având înăuntru un cuvânt diferit, ce corespundea fiecărei direcții: „Acum-Mâine-Curând-Niciodată”. Capacul era apoi învârtit de mânerul din mijloc cât mai repede cu putință și, înainte s-apuce să încetinească, cel căruia îi venea rândul îl oprea, atingându-l cu un singur deget. Același lucru îl repetau, unul câte unul, toți jucătorii, astfel încât fiecare să-și dea seama de care perioadă se apropia cel mai mult. La a doua rundă, erau notate patru lucruri diferite ca posibile răspunsuri la întrebarea „Cui?”: „Mie-Iubitului-Celui mai bun prieten-Tuturor”. Capacul era învârtit din nou și jucătorii întindeau iar mâinile ca să-i oprească rotirea frenetică. Cea de-a treia rundă trebuia să găsească un răspuns la întrebarea „Ce?” Patru cuvinte cu noroc și patru cuvinte cu ghinion erau scrise în cele opt spații rămase, întotdeauna egale ca număr, pentru a adăuga un strop de corectitudine capriciilor sorții: „Iubire-Căsătorie-Fericire-Bogăție-Boală-Despărțire-Accident-Moarte”. Capacul era învârtit încă o dată, de-acum cu soluțiile conturându-se, astfel încât jucătorii să primească în sfârșit mult așteptatul răspuns la întrebarea „Ce-o să se întâmple, cui și când?”: „Mie-Bogăție-Curând”, „Iubitului-Fericire-Mâine”, „Celui mai bun prieten-Căsătorie-Acum” sau „Tuturor-Despărtire-Niciodată”…

Să începi să depeni firul narațiunii nu e greu. Aș putea folosi și eu logica din „Jocul gunoiului”, cu câteva adaptări pe ici, pe colo. Mai întâi trebuie să găsești perioada narațiunii: „Ieri-Azi-Mâine-Nelimitat”. Apoi ar trebui desemnate locurile: „De unde am venit-Unde stau acum-Unde mă Îndrept-Niciunde”. Pe urmă va fi rândul jucătorului să desemneze subiectul acțiunii: „Eu-Unul dintre noi-Toți-Nici unul dintre noi”. În sfârșit, fără a tulbura echilibrul de patru la patru, trebuie să înșirui rezultatele posibile. Astfel, dacă învârt un capac de tomberon imaginar de patru ori la rând, ar trebui să fiu în stare să construiesc o frază decentă. Mai ai oare nevoie de altceva decât de o frază decentă ca să începi o poveste care oricum n-are început?

„În primăvara anului 2002, la Istanbul, unul dintre noi a murit înainte de vreme și linia s-a închis într-un cerc complet.”

Miercuri, 1 mai 2002, la ora 12:20, o dubiță albă – care avea mare nevoie să fie spălată și era decorată cu imaginea unui șobolan uriaș, cu dinți ascuțiți ca niște ace, pe o parte și cea a unui păianjen păros enorm pe cealaltă –, neobservând barierele din față, s-a pomenit în mijlocul unei mulțimi de două mii două sute de oameni. Dintre aceștia, cinci sute se aflau acolo pentru a sărbători Ziua Muncii, o mie trei sute erau polițiști care aveau ordin să-i împiedice, alți câțiva erau funcționari oficiali care veniseră acolo ca să marcheze această sărbătoare de primăvară punând coroane de flori la statuia lui Atatūrk, iar restul erau copii de școală primară, aduși să umple spațiile goale, și fluturau steagurile Turciei ce le fuseseră distribuite. Copiii aproape că făcuseră urticarie stând în soare ore în șir și ascultând bâzâitul cuvântărilor triste. Întâmplător, mare parte dintre ei învățaseră abia de curând să scrie și să citească și, însuflețiți de acest avânt, strigau într-una silabele fiecărui cuvânt scris pe care îl zăreau în jur. Când dubița cu șobolanul și păianjenul s-a năpustit în mulțime, acești copii au fost singurii care au strigat în cor: „SER-VI-CIUL DE COM-BA-TE-RE A DA-U-NĂ-TO-RI-LOR CUR-CU-BE-UL. Su-na-ți-ne-Și-îi-Dis-tru-gem-Pen-tru-Dum-nea-voas-tră”.

Șoferul dubiței, un bărbat roșcovan, cu urechi clăpăuge, aer caraghios și mutră de bebeluș, cu trăsături atât de exagerate, încât abia dacă păreau reale, s-a pierdut cu firea în fața acestui asalt. Trăgând de volan în direcția opusă, pentru a scăpa de furia copiilor, s-a trezit în mijlocul unui cerc de demonstranți extrem de agitați, înconjurați de un cerc exterior de polițiști și mai agitați. În cele câteva minute în care a rămas nemișcat, ca paralizat, șoferul a fost, pe rând, huiduit cu voioșie sau lovit cu pietre de demonstranți înfuriați, care împărtășeau aceeași ideologie, deși – aparent – o interpretau diferit. Faptul că a virat, într-un gest disperat, spre cealaltă jumătate a cercului nu l-a ajutat decât să fie oprit din nou, de data asta de polițiști. Ar fi fost mai mult ca sigur arestat pe loc – iar lucrurile ar fi luat, probabil, o întorsătură mult mai proastă și pentru ceilalți – dacă polițiștii nu s-ar fi năpustit chiar în acel moment către un grup micuț și violent, hotărât să înceapă marșul imediat. Când a reușit în sfârșit să iasă din piața zgomotoasă, șoferul dubiței era leoarcă de sudoare. Numele lui era Nedreptate Turcpur. Lucra în domeniul combaterii dăunătorilor de aproape treizeci și trei de ani și nu-și urâse niciodată slujba cu atâta înfocare ca în ziua aceea.

Pentru a nu intra iar în bucluc, a evitat scurtăturile și și-a croit drum pe străzile întortocheate, ajungând cu o oră și patruzeci și cinci de minute întârziere la programarea din casa de raport pe care o căuta. Revenindu-și încetul cu încetul din traumă, a parcat de-a lungul trotuarului, uitându-se cu suspiciune la pâlcul de oameni ce bloca intrarea în clădire. Neavând idee de ce se adunaseră acolo, totuși convins că nu-i vor face niciun rău, a reușit să se liniștească și a verificat din nou adresa pe care secretara lui cea guralivă i-o dăduse chiar în dimineața aia: „Strada Cabal, nr. 88 (Palatul Bomboană)”. Secretara lui, o adevărată moară stricată, adăugase și o notă: „Casa de raport cu salcâmul roz în grădină”. Ștergându-și broboanele mari de sudoare de pe frunte, Nedreptate Turcpur s-a zgâit la salcâmul din grădină, încărcat cu flori roșietice-trandafirii. Ăsta, și-a zis el, trebuie să fie ceea ce se cheamă „salcâm roz”.

Totuși, fiindcă n-avea deloc încredere în secretara lui, pe care se gândea s-o schimbe cu prima ocazie, a ținut să vadă cu propriii lui ochi miopi plăcuța clădirii. Parcând dubița pieziș, a sărit afară. Însă nici n-a apucat bine să facă un pas, că o fetiță dintr-un grup de trei copii, care se afla în mulțime, a strigat îngrozită: „A venit djinnul! Buniculeee, bunicule, uite, a venit djinnul!” Bătrânul de care trăgea fetița, cărunt și cu o barbă tunsă rotund, s-a întors și a cercetat mai întâi dubița și apoi pe șofer, de fiecare dată cu un aer la fel de dezamăgit. Vădit nemulțumit de ce vedea, și-a îngustat ochii, făcând o mutră și mai acră ca înainte, și i-a tras pe cei trei copii mai aproape.

Lui Nedreptate Turcpur i se făcea o nedreptate. Nu era djinn nu altceva de genul ăsta, ci doar un bărbat obișnuit, care avea o față disproporționată, cu urechi de elefant și o culoare de păr nefericită. Se mai nimerise să fie și scund pe deasupra. Chiar foarte scund: un metru și patruzeci și trei de centimetri cu totul. Deși mai fusese luat drept pitic, asta era prima oară când se pomenea acuzat că ar fi djinn. Încercând să nu se enerveze, și-a croit insistent drum prin mulțime spre clădirea cenușie. Și-a pus ochelarii cu rame subțiri și lentile groase, pe care-i purta de obicei la el. Nu pe nas – cum îi recomandase doctorul ci în buzunarul pantalonilor de lucru. Totuși nici ajutându-se de ei n-a reușit să deslușească ce era proeminența murdară de pe fațada clădirii până n-a ajuns la câțiva centimetri depărtare: un relief înfățișând un păun cu penele înnegrite de murdărie. Dacă ar fi fost curățat, poate că ar fi încântat ochiul. Sub relief scria: „Palatul Bomboană, nr. 88”.Se afla unde trebuia.

O carte de vizită vârâtă între soneriile înșiruite lângă ușă i-a atras atenția. Aparținea unei firme concurente, care începuse abia de două luni să lucreze în același cartier. Fiindcă oamenii din jur nu păreau să-l mai bage în seamă, a profitat de prilej ca să scoată cartea de vizită și să pună în loc una de-a lui.

SERVICIUL DE COMBATERE A DĂUNĂTORILOR CURCUBEUL

Nu vă faceți un deserviciu

Sunați-ne și lăsați-ne să curățăm în locul vostru

Personal specializat și experimentat

dotat cu pompe electrice și mecanice împotriva

Păduchilor • Gândacilor • Puricilor • Ploșnițelor • Furnicilor • Păianjenilor • Scorpionilor • Muștelor

Soluție cu sau fără miros, pulverizată manual sau mecanic, cu pulverizator / atomizor și / sau dispozitive de vaporizare adecvate atât spațiilor închise, cât și celor deschise

Telefon: (0212)25824242

Când tipărise cărțile de vizită, angajase un student să le distribuie prin cartier, însă în scurt timp îl concediase, fără să-i plătească vreun ban, fiindcă făcea treabă de mântuială. Era ceva tipic pentru Nedreptate Turcpur: n-avea niciodată încredere în nimeni.

S-a întors la dubiță ca să descarce pulverizatoarele cu insecticid. Dar în clipa când a închis ușa, o femeie blondă, cu o pelerină de coafor în jurul gâtului, s-a aplecat peste geamul pe jumătate deschis și s-a holbat la el cu ochii încrucișați.

— Dubița asta e tot ce ai? N-o să fie de-ajuns, îți spun eu! a strigat ea, împreunându-și sprâncenele bine pensate. Ni s-au promis două camioane. E atâta gunoi, că nici două camioane nu ar face față.

— N-am venit să iau gunoiul, s-a încruntat Nedreptate Turcpur. Am venit pentru insecte… pentru gândaci…

— O! a tresărit femeia. Oricum, îți spun eu că n-o să fie de-ajuns ce ai.

Înainte ca Nedreptate Turcpur să priceapă despre ce vorbea femeia și ce anume așteptau oamenii ăia, două camioane roșii și-au croit drum pe strada Cabal, de parcă ar fi auzit chemarea. Oamenii din mulțime, zărind în spatele acestora dubița unui post de televiziune, au început să se agite. Nedreptate Turcpur, fără să aibă nici cea mai vagă idee despre agitația din jur, încerca în clipa aia să găsească un loc de parcare mai bun. Totuși faptul că se trezise de două ori la rând, împotriva voinței lui, în mijlocul haosului trebuie să-i fi zdruncinat nervii, fiindcă vena din partea dreaptă a frunții a început să-i zvâcnească nebunește. O singură mișcare făcută ca să-și apese vena la loc a fost mai mult decât de-ajuns ca să piardă controlul volanului. Încercând panicat să dea înapoi, a intrat în mormanele de saci de gunoi aruncați lângă zidul grădinii ce despărțea casa de raport de stradă. Tot gunoiul din saci s-a împrăștiat pe trotuar.

Ca să spunem adevărul, Palatul Bomboană era obișnuit cu gunoiul, fiindcă deja se lupta de ceva vreme cu el. De la începutul lunii februarie și până la jumătatea lunii aprilie – perioada de după falimentul firmei private care colecta gunoiul din zonă și reluarea serviciului de către una nouă – aici se strânsese un morman considerabil de gunoi, ce răspândea o duhoare tot mai înțepătoare de putreziciune. Lucrurile nu se remediaseră cine știe ce de când cu noua firmă. Deși gunoiul era ridicat cu regularitate în fiecare noapte, locuitorii de pe strada Cabal – dar și trecătorii – continuau să arunce tot soiul de resturi lângă zidul grădinii, reușind împreună să înalțe în fiecare zi un nou morman de gunoi.

Dacă sunteți interesați, puteți merge chiar și astăzi să vedeți cu ochii voștri cum, de-a lungul zidului ce desparte grădina casei de raport de stradă, mormanul de gunoi curățat la lăsarea întunericului se înalță din nou în ziua următoare, fără să-și fi pierdut din impozanță. Sacii de gunoi sunt aruncați și apoi ridicați, însă – în ciuda acestei veșnice creșteri și scăderi – mormanul se află tot timpul acolo. Are chiar oamenii lui – scormonitori prin gunoaie care-și fac apariția în fiecare zi ca să strângă bucăți de metal, carton, resturi de mâncare și altele asemenea –, dar și o armată de pisici, ciori și pescăruși. Apoi, firește, vin gândacii, pentru că oriunde este gunoi, sunt și gândaci. Păduchii au năpădit și ei Palatul Bomboană… și, credeți-mă pe cuvânt, păduchii sunt cei mai răi…

Ca să vă dați seama de toate astea, trebuie să petreceți ceva timp acolo. Totuși, dacă nu aveți timp, trebuie să vă mulțumiți cu versiunea mea asupra poveștii. Dar nu pot vorbi decât în numele meu. Nu c-aș vârî cuiva pe gât părerile mele despre ce se petrece, dar s-ar putea ca pe ici, pe colo să unesc linia orizontală a adevărului cu linia verticală a minciunii ca să scap de realitatea plicticoasă și monotonă a locului în care sunt ancorat acum. La urma urmei, mă plictisesc de moarte aici. Dacă mi-ar aduce cineva vestea minunată că mâine viața mea s-ar putea să fie mai puțin anostă, poate că azi m-aș simți mai puțin plictisit. Dar știu prea bine că mâine va fi exact la fel ca azi și ca în toate zilele ce vor urma. Totuși, cu toată dragostea mea pentru cercuri, n-ar trebui să vă las impresia că numai viața mea se repetă la nesfârșit. În ultimă instanță, verticalul este la fel de fidel repetiției ca și orizontalul. Contrar credinței majorității, „eterna reîntoarcere” – cum i se spune – se potrivește nu numai la cercuri, ci și la linii și aranjamente liniare.

Din monotonia liniilor se desprinde o singură cale: să trasezi cercuri înăuntrul altor cercuri, într-o spirală din ce în ce mai îngustă. Asta seamănă într-un fel cu a fi cel care strică cheful tuturor la „Jocul gunoiului”: să nu te împaci cu ce-ți iese când învârti capacul rotund din aluminiu cenușiu, să strici jocul neașteptându-ți rândul, să tânjești să învârti iar și iar. Să nu iei în serios subiectele, complementele, verbele și coincidențele, consolându-te tot timpul singur: „În Istanbul, în primăvara anului 2002, moartea unuia dintre noi a fost provocată de Ea-Mine-Noi toți-Niciunul dintre noi”.

Miercuri, 1 mai 2002, Nedreptate Turcpur a dat cu praf insecticid în unul dintre apartamentele din Palatul Bomboană. Cincisprezece zile mai târziu, când s-a întors după puii de gândaci născuți din ouăle mamelor moarte, a găsit ușa cu pricina zăvorâtă. Totuși e prea devreme ca să vorbim acum despre lucrurile astea. Pentru că a existat un alt timp înaintea acestui moment și, desigur, un altul și mai înainte.

Palatul Puricilor

Locatarii Palatului Bomboană

Fișiere de descărcat

Alte cărți de Elif Shafak