Biblia pentru credinciosi si necredinciosi

Biblia pentru credinciosi si necredinciosi de E Iaroslavski

CE ESTE BIBLIA

1 a întrebarea ce este Biblia, teologii (mai simplu | popii și cei care fac teorii pe placul popilor) —evrei șicreștini – răspund: este o scriere sfintă, o carte divină, care, chiar dacă nu a fost scrisă de însuși dumnezeu, a fost totuși dictată împuternicitului său, Moise, pe muntele Sinai. Un sectant credincios mi-a trimis în legătură cu primul capitol al „Bibliei pentru credincioși și necre* dincioși“ o scrisoare foarte răutăcioasă: „Aceste cărți (Biblia) – spunea el – au fost scrise de însuși dumnezeu, sunt cărțile care au existat până la căderea în captivitatea babiloneană^ Iată, așadar, cum stau lucrurile, după părerea unor preoți. Dacă însă cercetăm istoria altor popoare, constatăm, în primul rând, că Biblia evreiască („vechiul tes- tament“) nu este de loc cea mai veche carte, că la alte popoare s-au păstrat înscripții și cărți cu mult mai vechi decât Biblia evreiască1,1; și, în al doilea rând, că Biblia a fost alcătuită în perioade diferite și este un amestec de diferite scrieri, fără prea strânsă legătură între ele și artificial îmbinate.

Propovăduitorii Bibliei se străduiesc înainte de toate să dovedească că Pentateuhul („Cărțile lui Moise“) a fost scris de Moise după dictarea lui dumnezeu. Dar în Pentateuhul însuși nu se spune niciun cuvânt despre aceasta. În Deute- ronom (XXXIV, 5—6)* sunt descrise moartea și înmormân- tarea lui Moise. Desigur, dacă Moise realmente ar fi trăit și ar fi scris Biblia, nicicum nu ar fi putut să-și descrie propria sa moarte și înmormântare. Dacă ar fi așa, ar trebui să credem că Moise mergea după propriul său sicriu. Descrierea se încheie cu cuvintele: „Și nimeni nu știe mormântul lui până în ziua de astăzi14. Așa se putea exprima numai cineva care a scris despre moartea imaginarului Moise. Sau, de pildă, în cartea Numerii, XII, 3 citim: „Și Moise era blând foarte, mai mult decât toți oamenii de pe fața pământului“. Oare Moise ar fi putut scrie astfel despre sine?

Acest exemplu, precum și multe altele ne dovedesc că Pentateuhul nu a fost scris de Moise, ci mult mai târziu, într-o perioadă ulterioară celei în care se susține că ar fi trăit acest imaginar personaj biblic.

Același lucru se poate spune și despre multe alte cărți biblice atribuite diferitor presupuși autori.

Așa arată Biblia pe temeiul căreia preoții evrei, creștini și de alte culte își dezvoltă doctrina lor religioasă.

PARTEA ÎNTÂI

FACEREA LUMII

DUMNEZEU PÂNĂ LA Capitolul 1 FACEREA LUMII

Sa început a făcut dumnezeu cerul și pământul“ (Facerea, I, l). Așa începe cartea Facerii, scrisă acum mai bine de 2.500 de ani. Dar când a fost acest „început44 despre care vorbește scriptura? Cei care cred în ceea ce stă scris în Biblie socotesc că „de la începutul facerii lumii“ și până în zilele noastre s-au scurs 7.445 de ani6.

Să presupunem pentru o clipă că așa a fost. Mintea omenească însă, iscoditoare cum este, nu se poate mulțumi cu atât. Dacă abia acum 7.445 de ani s-a apucat dumnezeu să facă cerul și pământul, ce a fost lotuși înainte? La aceasta, ediția sinodală a Bibliei răspunde: „Și pământul era fără chip și pustiu și întuneric era deasupra adâncului, iar duhul lui dumnezeu se purta pe deasupra apelor14 (Facerea, I, 2).

Există foarte multe traduceri ale Bibliei, care a fost scrisă la început în limba ebraică veche. Aceste traduceri se deosebesc uneori mult una de alta. Ele au fost examinate de o duzină întreagă dintre cei mai renumiți profesori ds teologie, în frunte cu profesorul Kautshe. Și iată că în urma acestei cercetări și a confruntării cu originalele ebraice, s-a dovedit că pasajul menționat din Biblie trebuie citit astfel: „Și pământul era pustiu și deșert (în ebraică: tohu vabohu), și întuneric era (atârna) deasupra oceanului, iar duhul lui dumnezeu (în ebraică: Elohim) se purta pe deasupra apelor44. O traducere mai exactă a cuvintelor „tohu vabohu44 ne sugerează acest tablou pe care-l oferea pământul: „Pământul era o întindere nesfârșită de apău. Adică, Ia început era o întindere de apă, pe deasupra căreia se purta „duhul lui Eloliim44, adică suflarea dumnezeului Elohim. (Mai departe vom vedea că Elohim însuși era numai unul dintre numeroșii dumnezei în care credeau vechii evrei).

Pe unde se purta, așadar, acest duh al lui Elohim sau duhul dumnezeiesc? El se purta prin bezna care atârna deasupra pământului și adâncului.Iată dar cum ar arăta priveliștea descrisă în ridicola poveste despre facerea lumii: la mijloc era gol, iar pe margini era pustiu. Iar deasupra acestui pustiu, deasupra mării care acoperea la început planeta noastră, se purta duhul lui dumnezeu. (Cum nu se plictisea oare cu o asemenea îndeletnicire lipsită de orice noimă?).

Dacă începutul facerii lumii a avut loc abia acum 7.445 de ani, ce-a făcut oare acest duh dumnezeiesc Elohim până la această dată? Câți ani, câte mii de ani s-a purtat el deasupra pustiului? De unde ș-a ivit? De unde a apărut dumnezeul biblic însuși?

Preoților le place foarte mult să ne pună nouă, ateilor, întrebări ca acestea: de unde a apărut lumea, de unde a apărut materia, ce a dat naștere mișcării? Acestea sunt, fără îndoială, întrebări serioase și necesare, la care noi, necredincioșii, am răspuns și vom răspunde întotdeauna. Dar preoților nu le este de loc pe plac răspunsul nostru cum că materia a existat dintotdeauna. În același timp ei se cred în drept să ducă de nas pe credincioși cu basmul despre „duhul“ sfânt, despre duhul dumnezeului Elohim, duhul unuia dintre miile de zei născociți de închipuirea omului jumătate sălbatic, jumătate păstor nomad, duhul lui Elohim care miliarde de ani s-a purtat deasupra „pustietății11. La urma urmelor nu o fi oare pustiu chiar Elohim însuși?! Nu este el oare un balon de săpun, care plesnește de îndată ce-l atingi, de îndată ce apropii de el făclia științei?!

Citind mai departe legenda facerii lumii, vedem că dumnezeul vechilor evrei Elohim, care mai târziu a devenit dumnezeu-tatăl al dumnezeului-fiu Iisus, s-a dedat unei asemenea îndeletniciri plictisitoare ca aceea a zborului deasupra hăului din simplul motiv că nu știa dacă în cele din urmă va reuși să facă ceva, dacă va putea preschimba această ordine sau, mai exact, dezordine. Totuși, după cum povestește Biblia și ne încredințează preoții, acum 7.445 de ani, acest dumnezeu a început dintr-o dată să cuvinteze. Mai vorbise el oare până atunci? Nici din Biblie, nici din vreo altă carte nu putem afla acest lucru. De unde se știe atunci cum arăta pământul înainte de făurirea lui? Cine a văzut cum se purta duhul lui dumnezeu deasupra lumii înainte chiar de crearea ei? Cine a auzit aceste prime cuvinte ale dumnezeului Elohim? Nu este oare limpede că atât primele cuvinte rostite de dumnezeu cât și întreagă această poveste au fost scornite, născocite? La aceasta, clericii răspund: Biblia (în cazul de față avem în vedere numai așa-numitele „Cinci cărți ale lui Moise“) este revelația lui dumnezeu și tot ce conține ea sunt însemnările făcute de Moise pe muntele Sinai. Vom mai reveni la aceste lucruri, și nu o dată, iar în ceea ce privește muntele Sinai, vom cerceta și vom vedea cu ce se ocupa Moise pe atunci și câte stenografe a avut la dispoziție pentru a nota toate poveștile dumnezeului Iebova.

Deocamdată să vedem însă cum s-a apucat dumnezeu să făurească lumea.

Cartea Facerii spune:

„Și a zis dumnezeu: Să fie lumină! și s-a făcut lumină.

Și a văzut dumnezeu că lumina este bună și a despărțit dumnezeu lumina de întuneric.

Și a numit dumnezeu lumina ziuă și întunericul l-a numit noapte.

Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi“ (Facerea, I, 3-5).

Cum vă explicați oare, credincioșilor, că acest dumnezeu veșnic nu știa absolut nimic? Nu știa nici măcar că lumina este bună. De altfel, de unde să fi știut, dacă el însuși nu văzuse vreodată lumina? Cum vă explicați că acest dumnezeu s-a purtat miliarde și trilioane de ani, o veșnicie, prin beznă, când era suficient să rostească doar un singur cuvânt ca să se facă lumină, și totuși nu l-a rostit?!

Nu v-ați întrebat oare, credincioșilor, cum se simțea acest dumnezeu sau acest duh dumnezeiesc osândit să se poarte veșnic prin bezne și prin pustiuri? Cum nu se plictisea el oare neavând cu cine schimba o vorbă? Yă puteți închipui ce viață silnică ducea, răbdând veșnic haosul și bezna. Ce pustie și deșartă trebuie să fi fost viața acestui dumnezeu biblic, care orbecăia prin întuneric, ca un pisoi fără vedere, până ce a reușit în cele din urmă să îngaime cele trei cuvinte: să fie lumină!

0stfel, din primul capitol al cărții Facerii aflăm că dumnezeul vechilor evrei, Elohim, după miliarde de ani de trândăveală deplină (pentru că numai treabă nu era aceea pe care o făcea „duhul“ acestui dumnezeu „de a se purta pe deasupra apelor“), dujlă o sălășluire veșnică în haos și întuneric, după singurătatea veșnică și tăcerea silnică, a purces, în sfârșit, acum 7.445 de ani la facerea lumii. Și în prima zi a creației a făcut lumina. A despărțit lumina de întuneric. Lumina a numit-o zi, iar întunericul– noapte. Și a văzut că lumina este bună.

Pot oare oamenii să se mulțumească cu un asemenea basm? Și cu toate acestea, milioane de oameni îi dau crezare, pentru că nu cunosc nimic despre originea și dezvoltarea planetei noastre – Pământul –, pe care trăim și care se schimbă în permanență ca toate celelalte lumi.

Să revenim însă la Biblie. Să admitem pentru o clipă imposibilul, adică să admitem că acum 7.445 de ani a fost creată lumina la cuvântul dumnezeului biblic Elohim. Dar ce fel de lumină a fost? Solară? A lunii? A unei alte stele, a altui soare? Ce fel de lumină? Sau poate că dumnezeul Elohim a aprins focul și la lumina lui și-a început activitatea sa creatoare? Poate că a aprins lumini electrice sau lămpi cu gaz? Din păcate, însă, dumnezeul vechilor evrei nu avea nici uzini electrice și nici de gaz, deoarece toate acestea au fost create de om, care de altfel l-a creat și pe dumnezeul Elohim.

Potrivit Bibliei, Soarele, Luna și stelele au fost făcute în a patra zi a creației. Așadar, în primele trei zile, ziua și noaptea se succedau pepământ, deși nu existau Soarele, Luna și stelele? Dar în ce constă de fapt alternanța zilei și nopții? Care este cauza acestei alternanțe? Orice școlar știe astăzi că alternanța zilei și nopții se datorește faptului că planeta noastră, Pământul, care are forma unui glob, se învârtește în spațiu în jurul propriei sale axe. În decurs de o zi și o noapte, adică în decurs de 24 de ore, Pământul face o rotație completă în jurul axei sale. În decursul celor 24 de ore, fiecare parte a globului pământesc este pe rând luminată de razele soarelui; când pe o jumătate a globului este noapte, pe cealaltă jumătate este zi. Când într-o emisferă este dimineață, în cealaltă este seară. Dacă nu ar exista Soarele ale cărui raze să lumineze Pământul, atunci n-ar fi nici lumină pe Pământ, nici alternanța zilei și nopții și nici chiar Pământul. Ziua urmează nopții și invers pe Pământ numai pentru că există soarele în jurul căruia se învârtește în decurs de un an Pământul, care în 24 de ore face și o rotație completă în jurul propriei sale axe. Prin urmare, basmul biblic cum că dumnezeu ar fi creat lumina pe Pământ mai înainte ca acesta să fi fost luminat de Soare este o absurditate, o născocire a omului sălbatic și ignorant. Afirmația că „în prima, în a doua și în a treia zi“ Pământul ar fi fost luminat în vreun alt mod decât în zilele următoare ține de domeniul basmului, al fanteziei.

Pe ce se întemeiază însă acest basm? înainte vreme, oamenii, care nu studiaseră Pământul și nu cercetaseră spațiile „cerești41, adică cosmosul, neavând nici telescoape, nici alte instrumente astronomice, își închipuiau Pământul și cerul cu totul altfel decât sunt ele în realitate. Lor li se părea că Pământul stă nemișcat (ba unii credeau chiar că Pământul se sprijină pe trei balene, iar alții își închipuiau că plutește pe apă ca o gogoașă în untdelemn). Acestor oameni li se părea că cerul ar fi o cupolă de cristal care se sprijină pe marginile Pământului, și că lumina pe Pământ ar putea proveni și din altă sursă decât de la Soare. Doar și în zilele noroase e lumină, chiar atunci când nu se vede soarele! — spuneau ei. Iar dimineața se face lumină cu mult înainte de răsăritul soarelui.

Această concepție despre structura lumii a fost înlocuită mai târziu cu o alta, mai justă, deși încă destul de departe de adevăr și ea. Observând în fiecare an schimbarea anotimpurilor, mișcarea stelelor, oamenii au început totuși să înțeleagă că schimbarea anotimpurilor, ca și alternanța zilelor și nopților, depinde tocmai de corpurile cerești, în urma acestor observații a apărut mai târziu o altă legendă despre facerea lumii, care este descrisă în primul capitol al cărții Facerii.

„14. Și a spus dumnezeu: să fie luminători pe bolta cerului, ca să despartă ziua de noapte și să fie semne ale anotimpurilor, ale zilelor și ale anilor.

15. Și să fie luminători, pe bolta cerului, ca să lumineze pe pământ. Și s-a făcut așa.
16. Deci a făcut dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare, ca să stăpânească ziua, și luminătorul cel mai mic, ca să stăpânească noaptea, precum și stelele.
17. Și i-a pus dumnezeu pe bolta cerului, casă lumineze pe pământ.
18. Și să stăpânească peste zi și peste noapte și să despartă lumina de întuneric. Și a văzut dumnezeu că este bine.
19. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a patra“.

Așa povestesc autorii Bibliei. Înainte de Bevoluția din

Octombrie, preoții împuiau capetele copiilor în școli cu această poveste neghioabă despre facerea lumii; și astăzi încă o jumătate de miliard de oameni sunt obligați s-o creadă. Pretutindeni preoții împuiază capetele oamenilor cu asemenea prostii.

Aceste legende nu sunt însă altceva decât ilustrarea faptului că oamenii aveau o concepție greșită, eronată asupra structurii lumii. În antichitate, oamenii credeau că Pământul este centrul universului și că toate celelalte planete și corpuri cerești fuseseră create numai pentru a sluji Pământul. Pentru a nu fi întuneric pe Pământ, dumnezeu aprindea lămpi cerești: unele mai puternice ziua, iar altele mai slabe noaptea. Aceste lămpașe erau, chipurile, fixe, prinse de „bolta cerească44, întocmai ca lămpile de perete.

Și vechiul dumnezeu biblic, Elohim, țintuind pe bolta cerească aceste lămpașe pe care parcă le scotea din buzunar așa cum scoate un scamator obiectele ascunse în mânecă, a văzut din nou că făcuse treabă bună de-abia după ce isprăvise totul. Căci până atunci nu știuse dacă lucrurile aveau să iasă bine ori ba. Și, când te gândești, acesta e dumnezeul atotștiutor și atotputernic! Jalnic trebuie să fi arătat acest Elohim cățărându-se în tăria cerului cu scara, cuiele și legăturile de stele în spinare și oprindu-se să bată pe firmament luminătorii săi!

Potrivit Bibliei, luminătorul cel mai mare este Soarele, care luminează Pământul. Astăzi știm însă că Soarele nostru este doar unul dintre milioanele de sori existenți și că mulți dintre acești sori sunt infinit mai luminoși decât al nostru. Există stele (Betelgeuza, Anțares fi altele) de milioane de ori mai mari decât Soarele nostru! Astăzi știm că planeta noastră, Pământul, cu satelitul său Luna, constituie doar o părticică a sistemului solar (cu astrul central, Soarele), iar întregul sistem solar nu este decât un firicel de nisip în imensul spațiu în care există alte lumi, alți sori. Mai putem noi oare astăzi să credem ceea ce credeau păstorii evrei ignoranți și agricultorii asiro-babiloneni, și anume, că micul nostru Pământ ar fi centrul universului?

Ultimii ani se caracterizează prin uriașe succese obținute în domeniul electrificării. Treptat și cu mari eforturi omul a ajuns să înțeleagă multe fenomene ale naturii, a învățat să supună voinței sale, deși deocamdată în mică parte, unele forțe ale acesteia. El a pătruns în profunzimile pământului, de unde scoate minereuri, petrol, cărbune – rămășițele imenselor păduri îngropate cândva și a tot ceea ce popula cu milioane de ani în urmă pământul. El știe acum că în măruntaiele pământului este acumulată o imensă rezervă de energie solară, absorbită cândva de animalele și plantele existente pe atunci, o rezervă de lumină și de căldură. El a învățat ca, arzând aceste rămășițe ale vieții de odinioară, să extragă energia solară care zace în ele: lumina, energia mecanică etc. El transformă această energie în electricitate și canalizează această forță printr-o rețea complexă de cabluri pe care le dirijează.

Cine este el – marele savant, filosof și înțelept? Un simplu muncitor care până nu de mult era sclav. Veacuri de-a rândul l-au exploatat proprietarii de sclavi, feudalii-moșieri, capitaliștii, l-au lipsit de cunoștințe, dar el le-a cucerit. El este creatorul! De-abia născut, ajunge un uriaș. El încătușează fulgerul cerului în firele centralelor electrice. El înlănțuie suflarea vântului, cursul apelor și în general orice mișcare a materiei cu ajutorul șuruburilor, pârghiilor, turbinelor, pinioanelor și motoarelor. Și în bezna nopții, când de jur împrejur e întuneric, când nici soarele, nici luna și nici stelele nu ne mai luminează căminul, el, proletarul, face lumină! El se apropie de pârghia, de întrerupătorul centralei și, sub mâna lui, în subsoluri încep să gâfâie ca niște fiare încătușate mașinile, la care fiecare șurub, fiecare pâr- ghie sunt dinainte calculate, ale căror mișcări sunt dinainte prevăzute.

Revoluția Socialistă din Octombrie a deschis în Uniunea Sovietică cele mai vaste posibilități pentru larga dezvoltare a științei și pentru aplicarea ei în scopul transformării lumii. Oamenii muncii din U.R.S.S., eliberați de exploatare, au creat o puternică industrie și o mare agricultură mecanizată, au construit uriașe centrale electrice, dintre care numai aceea de pe Nipru are o putere instalată de peste 1.000.000 CP.

Cunoștințele din domeniul științelor au devenit în țara noastră un bun al milioanelor de oameni ai muncii de la orașe și sate. Astăzi, aceste milioane de oameni ai muncii se consideră adevărații creatori ai noii lumi, și de aceea refuză să creadă poveștile naive, simpliste despre dumnezeii creatori ai lumii.

„Să fie lumină!“, spune proletarul și apasă pe o manetă, un întrerupător sau un șaltăr; atunci pe sute de kilometri împrejur țâșnește cu putere lumina deasupra satelor și orașelor. În zadar i-ar fi rugat minerul ce lucrează sub pământ pe dumnezeii din ceruri să-i lumineze galeriile subterane. El știe că acești dumnezei sunt neputincioși, pentru că nu există. Și chiar dacă toți popii de pe pământ i-ar ruga pe zeii lor să facă o asemenea minune, ea tot nu s-ar produce. Minerul din subteran se apropie însă de telefonul construit tot de un proletar și vorbește la distanțe de zeci și sute de kilometri cu un alt proletar. Nu înalță nici rugăciuni și nici nu se închină, ci pur și simplu cere: „Faceți lumină!“ Proletarul de la centrală îl aude și îi răspunde: „Va fi lumină și la tine în subteran!“. Și, în aceeași clipită, în adâncurile pământului se aprind sori mari și mici. Dar proletarul poate aprinde acești sori și pe fundul mării. Cu această lumină el poate produce căldură, poate da viață plantelor și animalelor, poate înlocui clocitul natural al ouălor, poate înlocui soarele necesar plantelor și animalelor. Omul muncii pune în mișcare trenurile pe căile ferate, vapoarele pe oceane, avioanele – ușoare păsări de oțel– care spintecă văzduhul, plugurile pe brazdă și milioanele de fusuri și strunguri care găuresc, taie, strunjesc oțelul. El lecuiește pe șchiopi și pe orbi, pe reumatici și pe alți bolnavi.

Cât de jalnic apare acum biblicul Elohim în fața proletarului eliberat, sclavul de ieri care astăzi mânuiește cele mai înalte cuceriri ale științei și tehnicii!

Milioanele ile oameni ai muncii din U.R.S.S., care aplică aceste cuceriri, participă activ la lupta pentru o lume nouă, pentru socialism.

Capitolul al 111 – le a PĂMÂNTUL ȘI TĂRIA CERULUI1

J n prima și în a patra zi, dumnezeul biblic s-a îndeletnicit cu facerea luminii și a așezat în tăria —“v— cerului soarele, luna și stelele pentru lumânarea pământului. În prima zi însă, când nu se știe cu ce fel de lumină lumina dumnezeu întunericul veșnic în care trăise până atunci, pământul nu se vedea încă și se înfățișa ca baosul inițial. Și abia în ziua următoare, după cele scrise în Biblie, dumnezeu Elohim a rostit iarăși câteva cuvinte care au fost de ajuns pentru a pune pe roate zidirea lumii.

Biblia ne povestește cum că Elohim ar fi procedat în acea zi pasămite astfel:

„6. Și a zis dumnezeu: Să fie o tărie în mijlocul apelor, care să despartă apele de ape… Și s-a făcut așa“.

Rămâi uluit de ușurința cu care această ființă a rezolvat problemele atât de complicate ale zidirii pământului! A spus doar câteva cuvinte și gata… s-a făcut! Cu atât mai mult ne întrebăm și chiar credincioșii ajung să-și pună întrebarea: de ce nu a rostit dumnezeu mai curând aceste cuvinte? Dacă era atât de lesne să faci totul rostind un singur cuvânt, de ce nu a zidit dumnezeu Elohim pământul dintr-o dată? Cine a auzit cuvintele rostite de dumnezeu, când în afară de el nu mai era nimeni? Desigur că Biblia nu poate răspunde la aceste întrebări jjentru simplul motiv că legendele biblice sunt absurde, iar formarea pământului s-a petrecut cu totul altfel de cum ne povestește această carte.

Trebuie să arătăm însă că, potrivit versetului 6 din primul capitol al cărții Facerii, dumnezeu creează cerul cu ajutorul cuvântului. Pe când, potrivit versetelor 7 și 8, el face același lucru, dar după cât se pare, prin muncă.

„7. Și a făcut dumnezeu tăria cerului și a despărțit apele care sunt dedesubtul tăriei de apele care sunt deasupra tăriei. Și s-a făcut așa.

8. Și a numit dumnezeu tăria cer’" (și a văzut dumnezeu că e bine așa); „și a fost seară și a fost dimineață: ziua a doua“.

Cuvântul tărie nu este tradus aici întru totul exact, întru- cât cuvântul ebraic „rakia“ se traduce prin cuvintele „perete tare“. Așadar, o dată, în versetul 6, ni se spune că dumnezeu face cu ajutorul unui singur cuvânt acest perete tare, pe care îl numește după aceea cer, iar apoi, în versetele 7 și 8, el creează din nou acest perete, dar de astă dată nu cu ajutorul cuvântului, ci prin muncă. Explicația constă, probabil, în faptul că la început a existat o singură legendă, iar mai târziu a apărut alta, care s-a concretizat în capitolul al VI-lea.

Aceste legende s-au ivit, desigur, la popoarele care-și reprezentau cerul ca ceva solid, de felul unei cupole sau al unui acoperiș deasupra pământului. Înainte vreme, aproape toți oamenii își închipuiau cerul așa, dar și astăzi se mai găsesc milioane de oameni care cred că deasupra lor se înalță un cer tare ca un acoperiș de cristal și că stelele și norii „se mișcă“ pe cer ca muștele pe tavan, că acolo în cer trăiesc dumnezeii și îngerii și că tot acolo se înalță sufletele oamenilor, ba câteodată chiar făpturi omenești cu trup cu tot ca Enoh, Ilie, Moise, Buda, Iisus 7 și alții. Asemenea credințe au existat la foarte multe popoare pe treapta inferioară a dezvoltării lor.

Credințele s-au reflectat și în limbă: cerul la multe popoare se numește cort ceresc, boltă cerească. Cerul este comparat cu casa, cu biserica, cu foișorul. Multe popoare compară forma lui boltită cu un craniu omenesc. Așa, de pildă, o povestire indiană susține că cerul a fost creat din craniul zeului Brahma, iar după Eddele scandinave el a luat naștere din craniul lui Imir.

Alte popoare compară cerul cu un munte. Cuvântul slavon „gore“ înseamnă la munte, dar înseamnă și în sus, spre cer. În fosta gubernie Tuia au fost culese povestiri populare potrivit cărora la capătul lumii, acolo unde cerul se unește cu pământul, ne putem cățăra chiar pe suprafața bombată a bolții cerești, iar femeile care trăiesc prin acele părți își înfig furcile drept în caierul norilor.

Grecii antici își închipuiau că zeii nemuritori trăiau pe vârful muntelui Olimp, lăcașul lor ceresc, pe care Homer 8 îl numea marele cer. O veche legendă slavonă spune că dumnezeu a făcut cerul din cristal și l-a sprijinit pe stâlpi de fier. Poporul finlandez a făurit și el legende despre creatorul cerului: eroul-cântăreț și zeu Weinemeinen. Acest zeu era în același timp și fierar. El ciocănește cu ciocanul bolta cerească, pe care o împodobește cu soarele, luna și stelele. Cei vechi își reprezentau cerul alcătuit din 7 etaje. Astfel, a te afla în al șaptelea cer însemna a ajunge în rai. De aceea, înainte vreme, morții erau deseori îngropați cu câte o scară lângă ei (vezi „Viața cneazului Konstantin Muromski44). În unele locuri, la „înălțare14 se coc din aluat scărițe cu șapte trepte și se aruncă în sus; după felul cum cade scara, cei care o aruncă își închipuie în al câtelea cer vor ajunge după moarte. Cu aproape 400 de ani în urmă, arhiepiscopul Vasile din Novgorod scria „vlădicii44 Feodor din Tversk: „Iar Eu- frosin a fost în rai și a adus de acolo trei mere… Iar acel loc din sfântul rai l-au găsit Mstislav din Novgorod și fiul său Iacob… Au fost vreme îndelungată purtați de vânt și aduși pe niștemunți înalți… Și au stat mult timp în locul acela și nu au văzut soarele, dar lumina era mai puternică decât a soarelui (te pomenești că raiul fusese electrificat!

— Em. /.). Iarîn munții aceia se auzeau glasuri multe și zvon de veselie mare44 (pentru amănunte vezi A. Afa- nasiev: „Concepțiile poetice despre natură ale slavilor44, voi. I și II).

Desigur, cine crede că povestea biblică despre facerea lumii este adevărată poate da cu ușurință crezare și altor povești asemănătoare.

Așadar, ce este cerul dacă el nu este nici boltă, nici cort deasupra pământului, dacă soarele, luna și stelele nu sunt fixate pe el, dacă nu ne putem urca pe el și dacă acolo nu sălășluiesc nici dumnezeu, nici îngeri? Ce este, totuși, cerul și care este structura lui?

Mai întâi: știința a stabilit de mult că pământul nu este plat, întins ca o plăcintă, ci sferic. De jur împrejur, pământul este înconjurat de un înveliș atmosferic gros de câteva sute de kilometri. Ceea ce păruse înainte a fi firmament – tăria cerului – este cercetat de om cu avioanele, care se urcă sus, deasupra norilor, la mulți kilometri înălțime. Nu se poate trăi, desigur, nici în nori și nici mai șțis, căci nimeni nu poate să meargă pe nori.

Particulele de aer și firicelele de praf care se mișcă liber în învelișul atmosferic au proprietatea de a difuza, de a lăsa să se împrăștie în toate părțile un anumit fel de raze: albastre sau azurii. Toate celelalte raze (galbene, verzi etc.) sunt reținute într-o oarecare măsură. Tocmai din această cauză cerul ni se pare albastru-azuriu în lumina soarelui și când e senin. Prin urmare, văzut la lumina zilei, cerul albastru nu este altceva decât învelișul de aer al planetei noastre (atmosfera) luminat de Soare. Iar adevăratul cer este un spațiu nemărginit, lipsit de lumină și de aer, care înconjură globul pământesc din toate părțile. În acest spațiu există un număr infinit de lumi: Soarele, Luna, stelele, planetele etc. Pământul nostru nu este decât una dintre planetele care se învârtesc în jurul Soarelui. Ca și Venus, Marte, Jupiter, Saturn și alte planete, el este un astru ceresc. Soarele nu este decât steaua cea mai apropiată de noi; așadar câte stele, atâția sori. Astfel noi trăim în „cer“, adică suntem înconjurați din toate părțile de ceea ce oamenii numeau altădată cer. Astăzi cu ajutorul avionului ne putem ridica la o înălțime, deocamdată nu prea mare, în „cer“ *. Lumile care se mișcă în cerul acesta – Luna, Venus, Marte, Saturn, Jupiter, Soarele, Sirius și alte lumi-sori – se mișcă în spațiul infinit, ca și Pământul, pe anumite orbite. Aceste mișcări se pot studia, calcula, verifica și cbiar prevedea pe baza unor calcule exacte. Telescoape puternice dau omului posibilitatea să privească în înaltul cerului la milioane și miliarde de km. Nicăieri însă și niciodată n-a găsit vreun cercetător acolo nici pe dumnezeu, nici îngerii, nici sfinții despre, care ne vorbesc diferitele religii, despre care ne învață popii și ne povestește Biblia și care, dacă ar fi să le dăm crezare, ar guverna mișcarea acestor lumi. „Am cercetat cerul și n-am găsit nicăieri vreo urmă de dumnezeu14, spunea marele astronom Lalande. Iar când împăratul Napoleon a întrebat pe marele astronom Laplace de ce în niciuna dintre lucrările sale despre formarea lumii nu pomenește de dumnezeu, acesta i-a răspuns: „N-am avut nevoie de o astfel de ipoteză44 (vezi L. Biichner: „Forță și materie44).

Da, azi știința nu mai simte nevoia poveștilor biblice despre crearea cerului cu mâinile sau cu ajutorul cuvintelor lui dumnezeu. Omul de știință știe că cerul nu se prezintă ca un acoperiș tare, că soarele, luna și stelele nu sunt țintuite pe el, că toate sunt lumi vaste, printre care Pământul nostru nu ocupă un loc deosebit. El știe că materia, în diferitele schimbări pe care le suferă, nu se creează și nu dispare, adică nu se naște „din nimic“ și nu se transformă „în nimic“. De aici rezultă că materia este veșnică și că a existat și va exista întotdeauna. Totodată s-a demonstrat că râiș- carea este o proprietate intrinsecă, inseparabilă a materiei, în limbaj științific o formă de existență a materiei. După cum nu există mișcare fără materie (totdeauna se mișcă „ceva“), tot așa nuexistă nici materie fără mișcare. Materia există totdeauna într-o formă sau alta a mișcării, adică mișcarea nu pătrunde în materie din afară, astfel că nu poate fi vorba ca cineva să fi dat un „impuls“ materiei (universului), „s-o fi pus“ în mișcare etc.

Tot ceea ce se petrece în univers, întreaga istorie a lumii se desfășoară în fața noastră ca un proces al automișcării, al autotransformării materiei. Acest proces a unit laolaltă particulele de materie în acele colosale aglomerări de gaze și meteori (pietre și firicele de praf) pe care le observăm în spațiul cosmic sub forma așa-numitor nebuloase (cu forme neregulate, sferice, fusiforme sau spirale). Din aceste nebuloase iau naștere stelele și toate lumile care se învârtesc în jurul lor; acestea ajung treptat într-o stare incandescentă, ating cea mai înaltă temperatură și, în sfârșit, se răcesc, transformându-se în corpuri întunecate și reci, asemănătoare pământului nostru. Dar procesul transformării materiei nu se oprește aici. Lumile care se sting dau material pentru formarea unor noi nebuloase, din care, în ultimă instanță, se formează noi sori, noi planete etc. Prin urmare, în univers se produce un circuit necontenit al lumilor, transformarea neîncetată a formelor materiei.

De unde știe omul aceste lucruri? Sunt ele scrise în vreo Biblie? I le-au destăinuit cumva niscaiva zei, îngeri sau sfinți? Nicidecum. El singur a smuls naturii tainele acestea pe calea observației și a experienței, cu ajutorul științei și telinicii, prin forța gândirii multor generații. Instrumentele și aparatele de precizie create de mâna sa îi dau posibilitatea să studieze toate transformările și schimbările materiei. Ele permit să vedem la milioane de kilometri distanță, să constatăm și să calculăm mișcarea corpurilor cerești, să fixăm pe fotografii formele planetelor, cometelor și nebuloaselor, să analizăm lumina stelelor îndepărtate și să cunoaștem compoziția acestor corpuri cerești și starea în care se află ele.

Așadar, basmul biblic despre dubla creare a cerului de către dumnezeul vechilor evrei în decurs de două zile, ca și sutele de legende asemănătoare ale altor popoare – toată această așa-numită „istorie sfântă“ –, nu e decât o bâigu- ială copilărească a omenirii la începuturile dezvoltării ei intelectuale. Ea este astăzi spulberată de cuceririle științei care descifrează tainele universului.

CUM AU FOST ZĂMISLITE