Biografia foamei

Am făcut ochii mari când am citit. De ce oare individul acela, cu care nu mă întâlnisem niciodată, considera că albumul său mi-ar stârni o atât de grosolană indiferență?

Ignara de mine a răsfoit, așadar, cartea aceea cu ilustrații. Incompetența-mi în domeniu e notorie: nu cred să existe în tot universul o opinie mai neinteresantă decât a mea. Ceea ce nu înseamnă totuși că nu-mi mai dau și eu câteodată cu părerea.

Am văzut acolo uimitoare amulete din Noua Guinee, țesături elegant pictate din Insulele Samoa, niște evantaie cât se poate de drăguțe din Insulele Wallis, remarcabile vase de lemn din Insulele Solomon etc. De îndată însă ce un obiect îmi zgândărea plictiseala, abia dacă mai catadicseam să citesc textul explicativ: era un pieptene (ori o mască ori o efigie) de proveniență vanuatiană ce semăna cu pieptenii (ori măștile ori efigiile) pe care le găsești în nouăzeci și nouă la sută din muzeele cu vechituri ale civilizației omenești din lumea întreagă, acolo unde te ia cu căscat să tot privești la eternele așchii de silex sau la șiragurile de dinți cu care strămoșii noștri au găsit de cuviință să-și umple grotele. Expunerea unor asemenea obiecte mi s-a părut întotdeauna la fel de absurdă ca eventuala decizie a arheologilor viitorului de a așeza în vitrinele cu vestigii furculițele noastre de plastic și farfuriile de carton presat.

Totul a decurs de parcă acel domn din Vanuatu știuse dinainte că bibelourile din țara sa n-or să mă impresioneze. Mai rău era că avea dreptate. în schimb, nu intuise, poate, că asta avea să mă pună pe gânduri.

La o privire mai atentă, am observat în albumul respectiv un alt amănunt care m-a intrigat. Un motiv recurent al artei primitive oceaniene părea să fie unul culinar: ignamul, un fel de cartof al Oceaniei, făcea obiectul unui adevărat cult. Nu vă grăbiți să râdeți: oamenii noștri preistorici au desenat și ei lucruri legate de hrană. Iar dacă e să nu coborâm în timp chiar atât de departe, nu sunt oare naturile noastre moarte pline de potol?

Celor care mi-ar replica: „Totuși, chiar să te cobori până la niște cartofi!” le-aș răspunde că fiecare trebuie să se descurce cu caviarul pe care-l are. Singura constantă a reprezentării artistice a alimentelor este că desenatorul (sculptorul, pictorul etc.) se oprește asupra bucatelor de soi, niciodată asupra celor de rând. S-a putut demonstra, de pildă, că oamenii din Lascaux se hrăneau exclusiv cu carne de ren – or, pe splendizii pereți ai catedralei, nu găsești nici o imagine cu reni. Eterna ingratitudine a spiritului omenesc, care preferă să glorifice ortolani și homari, iar nu pâinea de fiecare zi!

Pe scurt, faptul că în reprezentările plastice ale oceanienilor apare atât de des ignamul dovedește că el constituia mâncarea lor de sărbătoare și că tuberculii respectivi erau foarte greu de cultivat. Dacă la noi cartofii ar fi atât de rari, piureul ar fi o mâncare a snobilor.

Or, în albumul pe care-l primisem, nu apărea nici un produs culinar – de altfel, nici o reprezentare a vreunui aliment – de proveniență vanuatiană. În mod cert, oamenii de acolo nu se gândeau la mâncare. De ce oare?

Pentru că nu știau ce e foamea. Nu știuseră niciodată ce este foamea.

O altă constatare: dintre toate insulele Oceaniei, cea în ale cărei reprezentări plastice apăreau cel mai des ignami și, în general, de-ale gurii era Noua Guinee. Tot ea era și insula a cărei creație artistică mi se păruse cea mai bogată, vie și originală – și nu doar în cazul efigiilor sale „alimentare”, ci și în cel al unor obiecte cu adevărat sofisticate. Cum să nu deduci de aici mai întâi faptul că acelor oameni le fusese foame, iar apoi că lucrul acesta îi destupase la minte?

Jocul, fără îndoială propice, al întâmplării făcuse ca nu cu mult timp înainte să întâlnesc trei persoane de origine vanuatiană. înfățișarea lor era năucitoare, cei trei bărbați semănând, practic, cu niște baobabi.

Asta îți evocau și dimensiunile trupurilor, și coamele lor stufoase, dar și, ca să zic așa, privirea: niște ochi enormi și adormiți. Nu e vorba aici de nici o nuanță peiorativă, întrucât somnul nu este un defect.

M-am trezit lângă cei trei indivizi la o masă festivă. Toți ceilalți comeseni înfulecau de zor, adică păreau să aibă un apetit sănătos și, prin urmare, băgau pe sub nas într-un ritm susținut.

Cei trei tipi, însă, abia se atingeau de ce aveau în farfurie – dar nu în stilul asceților, ci al unor oameni care tocmai se ridicaseră de la masă. Cineva i-a întrebat dacă nu le place mâncarea ce le fusese servită: unul dintre ei i-a răspuns însă că totul e foarte gustos.

Atunci, de ce nu mâncați?

Pentru că nu ne e foame. Nu mințea, era evident.

Celorlalți răspunsul li se păruse suficient. Eu am mers totuși cu investigațiile mai departe.

— De ce nu vă e foame? i-am întrebat. Cei trei tipi din Vanuatu ar fi putut, pe bună dreptate, să se simtă jigniți că trebuie să se justifice pentru un asemenea lucru. N-a fost însă cazul. Cel ce părea a fi purtătorul lor de cuvânt trebuie să fi considerat întrebarea mea drept rezonabilă: încet, ca unul care are burta prea plină și care nu e obișnuit cu efortul, îmi zise:

— În Vanuatu, găsești mâncare peste tot. N-am fost niciodată nevoiți s-o producem.