Bonifacia

PRIMA PARTE.

Abia acum o descopăr.

O descopăr abia acum, deși sare î n ochi, deși de la î nceput î mi sărise ori poate de aceea nu o luasem î n seamă. De un an și două luni suntem colegi de an, de grupă; mai mult: face și ea parte din categoria „babacilor”; ne salutăm de câte două ori pe zi, la -vedere și la revedere; mai mult: cam o dată pe săptămână schimbăm câteva cuvinte cu prilejul „stătutului-ș i-servitului”.

Și totuși, o descopăr abia acum.

Acum, la acest curs de ceva (introducere într-o chestie în care mai fusesem introdus acum zece-unsprezece ani, în prima studenție: rămăsesem tot pe dinafară), în timpul căruia, pentru întâia oară, nu mai reușesc să-mi văd de ale mele, cele ne-studente ș ti. Privirea îmi tot pleacă spre stânga și ușor spre spate, înspre acolo unde și cum stă de un an și două luni – totdeauna în ultimul rând ocupat din amfiteatru; ca totdeauna, cu totdeauna, în stânga-i, Fata-Popii (î n timpul liber numită Georgescu Georgeta), replica ei pe uscat, pe slab, negru, zbârcit, pilos (și dac-aș spune: blănos?); acolo, așa, masticând amândouă larg, pe lat, ierbivornic; somnolând amândouă, la cursuri; fumând amândouă, în pauze; venind-plecând amândouă, mereu alături, oriunde, nedespărțite. Precum obiectul și umbra sa.

Abia acum o descopăr. Acum, după ce mi-o descoperise cineva care nu pusese vreodată piciorul în acest amfiteatru, nici pe stradă n-o văzuse: Alee.

Zice aseară, la restaurantul Casei Scriitorilor, fostul meu coleg de închisoare, Alee:

— E rândul tău să-mi faci un serviciu!

„În sfârșit”, zic eu, în gând, aseară, la Casa Scriitorilor, la masa lui Alee și a Lilei. „în sfârșit, încetează sensul unic!”: de un an și două luni, de când revenisem la suprafața lumii, ca re-student, cine pe cine depana cu țigări, cu invitații la masă, cu chiar bani? Alee pe mine; cine pe cine, din când î n când, invita la restaurantul Casei Scriitorilor? Firește, el pe mine: cei de teapa mea nu pot accede î n acest templu al literaturii, al valorii, decât ca invitați ai unor literatori, se înțelege, valoroși, binecunoscuți, „în sfârșit”, îmi zic, „mi-a, vorba lui, venit rândul să-i fac un serviciu (ah, de câte ori i-am spus, de câte ori 1-am rugat, 1-am și beștelit! Să nu mai întrebuințeze cu prietenii acest cuvânt de servitor, de servicitor: un adevărat prieten nu-i poate cere unui prieten adevărat: „fă-mi cutare serviciu”, fiindcă serviciul cerut unui prieten anulează prietenia desigur, nu să-1 invit eu pe el la restaurantul Templului Inginerimii Sufleticole, până atunci, mai va!; nici să-i strecor, eu lui, îndelicat, o hârtie de douășcinci, să aibe de-buzunar pe-o săptămână încheiată, dar orișicâtuși: chiar dacă balanța de plăți n-are să se echilibreze dintr-atâta, are să pornească pe calea cea bună și dreaptă nu-i așa?”

Ba taman așa; ba da, cum altfel.? Încuviințez din toată inima, din cap

(am gura plină). Dar Lila:

— După unii autori, formularea cea mai fericită, mai prietenească ar fi fost: „E rândul meu să-ți cer un serviciu.” – așa ceva-cumva.

— Nu mă interesează unii-autori, eu citez din unul singur.

— Tânărul Marx.

Nu știu cine a rostit. Nu știu dacă eu – da sau ba. Știu că 1-a oprit pe alee din galop – nu pentru multă vreme:

— El î n subsol, la bibliografie, eu î n text.

Dacă ar fi continuat cum î ncepuse, chiar cu î ntreruperea marxtineretică, Alee ar fi ies it la (un) mal. Nici de astă dată Lila nu-1 î ntrerupsese – eu cu atât mai puțin – se oprește singur: ticurile prind a-i munci obrazul, mai cu seamă buzele (mai cu seamă buza de sus devenită, chiar de și-a pus demult dinții, teribil de musculoasă, de aproape cornoasă – eu, dac-aș fi el, mi-aș lăsa musteață: să-mi acopere buza în permanentă mișcare, în continuă căutare, trompiformatică); mormăie, geme ușurel, acum ticurile i-au cuprins întregul trup: se răsucește sacadat, prin zvâcnete în dreapta, în stânga, se ridică de pe scaun, se reașază. În această dezordine simetrică este vădită diagonala (Ion Omescu îi lansase, într-o zi, în celulă: „Stăpânește-te, iubitule: produci o penibilă senzație de derivă.”). Și pe mine mă deranja vizual piezișarea mișcărilor trupului și a, fatal, ideilor, însă pe unde am conviețuit-supraviețuit cel puțin eu încercam să opresc deriva aceea, la propriu; cum se oprește ea în realitatea-reală: cu mâna.

Și de astă dată î i pun mâna pe braț:

— Spuneai de un serviciu.

Alee se luminează. (Și) fiindcă se oprește din piezișare.

E-hei, de câte ori i-am pus mâna pe braț, acolo, î n î nchisoare, cât am stat împreună, la Gherla; apoi după ce ne-am regăsit, în libertate – adevărat, aici de mai puține, așa că, după câte o diagonalizare-derivare la care doar asistam, el îmi reproșa, zâmbind, însă eu știam că serios: „De ce nu m-ai tras de mânecă?”

— Felicită-mă, zice Alee senin, adresî ndu-se doar mie. Mi s-a aprobat ediția a doua!

— Din toată inima, zic. Și la mai a zecea!

— Puțintică răbdare, vine și a zecea, deocamdată să rezolv problema hârtiei cu a doua – măgarii, î mi fac o mie de mizerii.

— Parcă spuneai că s-a făcut; că s-a aprobat., î l întrerup.

— Aprobat pe hârtie, nu și cota, hârtia.

— Asta era? Mă luminez eu. Credeam că cenzura.

— Cen-zu-ra? Se lățește de mirare Alee. Ce să caute, la mine, cum î i zici?

— Ce caută, cum î i zic, la alții, î ncerc eu.

— Eu nu sânt alții! Cenzura! Ea mi-a aprobat editarea, ea mi-a aprobat tacit reeditarea – ce mai vrei?

— Eu, să vreau? Nu, eu nu mai vreau – credeam că are să se remarce mai-ul; nici vorbă.

— Măgarii de la hârtie refuză să-mi dea cota. Cota mea!

— Minți, face Lila. Ți s-a aprobat cota, porția ta, dar tu.