Bucuria de a trai

Bucuria de a trai de Emile Zola

I

Cucul ornicului din sufragerie cântă de șase ori, iar domnul Chanteau își pierdu orice nădejde. Se ridică anevoie din fotoliul pe care ședea, încălzindu-și picioarele greoaie de reumatic în fața căminului, unde ardea un foc de cărbune. De două ceasuri, o aștepta pe doamna Chanteau care, după ce lipsise cinci săptămâni, trebuia s-o aducă în ziua aceea de la Paris pe micuța lor verișoară Pauline Quenu, rămasă orfană la vârsta de zece ani, și căreia soții Chanteau consimțiseră să-i fie tutore.

— Nu-mi închipui ce s-a putut întâmpla, Véronique, spuse domnul Chanteau împingând ușa de la bucătărie. Trebuie să li se fi întâmplat vreun necaz.

Slujnica, o zdrahoancă de femeie de vreo treizeci și cinci de ani, cu mâini ca de bărbat și cu trăsături de jandarm, tocmai se pregătea să ia de pe foc un jigou care cu siguranță că avea! să fie prea ars. Își reținea mânia, dar furia i se citea pe fața cu trăsături aspre, din care sângele pierise.

— Doamna o fi rămas la Paris, spuse ea pe un ton tăios. Cu toate încurcăturile astea care nu se mai isprăvesc și care fac să s-aleagă praful de casă!

— Nu, nu, explică domnul Chanteau, telegrama de ieri spunea că afacerile micuței s-au aranjat definitiv… Doamna trebuie să fi sosit în dimineața asta la Caen, unde s-a oprit ca să treacă pe la Davoine. La ora unu a luat trenul; la ora două a coborât la Bayeux; la ora trei, trăsura lui moș Malivoire a lăsat-o la Arromanches, și chiar dacă Malivoire n-o fi înhămat numaidecât caii la vechea lui berlină, doamna tot ar fi putut fi aici pe la patru, patru și jumătate cel mai târziu… Nu sunt decât zece kilometri de la Arromanches la Bonneville.

Bucătăreasa, neslăbind din ochi friptura, asculta toate socotelile astea dând din cap. Domnul Chanteau adăugă, după oarecare șovăială:

— Ar trebui să te duci să vezi la cotul drumului, Véronique.

Femeia se uită la el, încă și mai palidă de mânie contenită.

— Ia te uită! Și de ce, mă rog?… De vreme ce domnul Lazare a și pornit în întâmpinarea lor și înoată prin noroaie, nu văd de ce-ar mai trebui să mă mânjesc și eu până la genunchi.

— Pentru că, vezi tu, spuse Chanteau cu blândețe, încep să fiu îngrijorat și de fiul meu… Nici el nu se ivește. Ce-o fi făcând pe drum, de-o oră, de când s-a dus?

Atunci, fără să mai adauge nimic, Véronique își luă dintr-un cui un șal vechi de lână neagră, în care-și înfășură capul și umerii. Apoi, cum stăpânul ieșise după ea pe coridor, îi zise repezindu-l:

— Întoarce-te la focul dumitale, dacă nu vrei să zbieri mâine toată ziua din pricina durerilor.

Și, ajunsă pe peron, după ce trânti ușa, își puse saboții și strigă așa, în vânt:

— Oh, Doamne! Ce ți-e și cu mucoasa asta, care se poate lăuda că ne învârte ca pe niște titirezi!

Chanteau rămase liniștit. Se obișnuise cu ieșirile slujnicei, care intrase în serviciu la ei de când avea cincisprezece ani, chiar în anul când se însurase. După ce nu mai auzi clămpănitul saboților, o șterse ca un școlar în vacanță și se duse să se posteze, la capătul celălalt al coridorului, în fața unei uși cu geam, care dădeau spre mare. Acolo, uită de sine pentru o clipă, mic de stat și pântecos cum era, cu fața stacojie, privind cerul cu ochii lui mari și albaștri ce-i ieșeau din orbite de sub acoperișul părului alb ca neaua, tăiat scurt. N-avea decât cincizeci și șase de ani; dar crizele de reumatism de care suferea îl îmbătrâniseră de timpuriu. Abătându-i-se gândul de la starea aceea de îngrijorare, cu privirile pierdute departe, își spunea că micuța Pauline o va cuceri până la urmă pe Véronique.

Și-apoi, nu se simțea vinovat deloc. Când notarul acela din Paris îi scrisese că vărul lui, Quenu, văduv de șase luni, murise și el, însărcinându-l prin testament să-i fie tutore fetiței sale, nu se simțise în stare să refuze. Desigur, nu-și mai făceau vizite defel, familia se împrăștiase, tatăl domnului Chanteau fundase pe vremuri, la Caen, un depozit de cherestea ce-i era adusă din nord, după ce părăsise sudul Franței și cutreierase toată țara, ca simplu muncitor dulgher, în timp ce micuțul Quenu, de cum îi murise mama, descinsese la Paris, unde un alt unchi de-al său îi cedase ceva mai târziu o mare mezelărie, în plin cartier al Halelor. Și-abia dacă se văzuseră, de vreo două trei ori, pe vremea când Chanteau, silit din pricina durerilor să părăsească negoțul de cherestea, făcuse călătorii la Paris, ca să consulte celebrități medicale. Cei doi se stimau însă unul pe celălalt, muribundul visând, poate, pentru fetița lui aerul salubru al mării. Aceasta, de altfel, rămânea moștenitoarea mezelăriei, era departe de-a fi o greutate pentru ei. În cele din urmă, doamna Chanteau acceptase, chiar cu oarecare vioiciune, pretextând că voise să-și scutească soțul de oboseala primejdioasă a unei călătorii, să plece singură, să bată trotuarele, să pună ordine în afaceri, însuflețită de veșnica ei nevoie de activitate; iar domnului Chanteau îi era de-ajuns să știe că soția sa e mulțumită.

Dar de ce, oare, nu mai soseau odată? Temerile îl apucau din nou, văzând culoarea palidă a cerului, pe care vântul dinspre apus mâna nori mari și negri, ca niște zdrențe de funingine, ale căror strame se prelungeau până departe, în largul mării. Era una dintre acele furtuni de martie când mareele din timpul echinoxului se izbesc furioase de coaste. Fluxul, care abia începea să crească, nu punea la orizont decât o linie albă, o spumă măruntă și risipită; iar plaja, atât de larg descoperită în ziua aceea, colcăind de pietre și de alge întunecate, câmpia netedă, mânjită de bălți, pătată de-un negru-îndoliat, răspândeau o melancolie groaznică la ceasul acela al înserării, în timp ce norii fugeau înspăimântați.

— S-ar putea foarte bine ca vântul să le fi răsturnat în vreun șanț, murmură Chanteau.

Nevoia de-a vedea îi dădea ghes. Deschise ușa cu geam, îndrăzni să înainteze cu pâslarii lui cadrilați pe prundișul terasei ce domina satul. Câteva picături de ploaie purtate de vijelie îi biciuiră fața, o răbufnire cumplită îi plesni marginile puloverului de lână groasă, albastră. Dar se încăpățâna să înainteze, cu capul descoperit, aplecat din șale; și ajunse să se sprijine în coate de balustradă, ca să supravegheze drumul, în jos. Drumul acela scobora printre două faleze, ai fi zis că e ca urma unei toporiști într-o stâncă, o plesnitură care lăsase să se scurgă cei câțiva metri de pământ pe care se aflau semănate vreo douăzeci și cinci sau treizeci de dărăpănături din Bonneville. De fiecare dată, fluxul părea c-o să le strivească de peretele stâncos, pe albia îngustă a pietrișului. La stânga, se afla un mic port de acostare, o limbă de nisip unde oamenii trăgeau cu strigăte ritmate vreo zece bărci. Nu erau nici măcar două sute de locuitori, trăiau de pe urma mării, cât se poate de prost, lipiți de stânca aceea cu o îndărătnicie stupidă de moluscă. Și, pe deasupra unor acoperișuri mizere, desfundate în fiece iarnă de valuri, nu se mai zărea pe cele două faleze în pantă decât biserica, la dreapta, și casa familiei Chanteau, la stingă, despărțite de adâncitura drumului. Asta era toată așezarea Bonneville.

— Afurisită vreme, nu-i așa? strigă o voce.

Ridicându-și privirea, Chanteau îl recunoscu pe preot, abatele Horteur, un om îndesat, cu grumaz ca de țăran și căruia, în ciuda celor cincizeci de ani ce-i avea, nu-i albise încă părul roșcat. În fața bisericii, pe o parcelă din locul cimitirului, preotul își făcuse grădina de zarzavat; și stătea acolo, uitându-se la cele dintâi lăptuci, strângându-și între picioare poalele sutanei, ca furtuna să nu i le dea peste cap. Chanteau, aflat împotriva viratului, nu putea nici să vorbească, nici să se facă auzit, așa că se mulțumi să salute fluturându-și mâna.

— Cred că fac bine să tragă bărcile pe uscat, continuă preotul răcnind din toate puterile. Pe la ora zece s-ar fi ciocnit una de alta.

Și, cum o rafală îi smulsese cu siguranță poalele, punându-i-le în cap, dispăru îndărătul bisericii.

Chanteau se întoarse vârându-și gâtul între umeri, rezistând cum putea. Cu ochii plini de stropii de apă, aruncă o privire, spre grădina pârjolită de mare și spre casa din cărămidă, cu două etaje și cinci ferestre, ale căror obloane, în ciuda ivărului ce le zăvora, amenințau să fie smulse. Când rafala se domoli, se aplecă. Din nou să se uite pe drum; și o zări pe Véronique, făcând gesturi largi cu brațele.

— Cum așa! Ai ieșit din casă?… Te poftesc să intri numaidecât înăuntru, domnule!

Îl ajunse din urmă pe coridor și-l muștrului ca pe-un copil care a făcut o boroboață. N-avea dreptate? A doua zi, când aveau să-l apuce durerile, nu tot ea va fi nevoită să-l îngrijească?

— N-ai văzut nimic? întrebă el pe un ton supus.

— Te cred că nu, ce era să văd?… Doamna, fără doar și poate, trebuie să se fi adăpostit pe undeva.

Nu îndrăznea să-i spună că ar fi trebuit să se ducă până mai departe. Acum, mai cu seamă absența fiului îl îngrijora.

— Am văzut, adăugă Véronique, că tot satul e-n aer. De data asta le e frică să rămână pe loc… Știi doar că în septembrie casa lui Cuche s-a crăpat de sus până jos, iar Prouane, care se ducea să bată clopotul pentru slujba de seară, mi s-a jurat că mâine o să se pomenească și el sub dărăpănăturile casei.

În clipa aceea, un băiat mare, de nouăsprezece ani, păși dintr-un salt peste cele trei trepte ale peronului. Avea fruntea largă, ochii foarte deschiși la culoare, și tuleie rare, de barbă castanie, ce-i încadrau fața prelungă.

— Ah, slavă Domnului, uite-l pe Lazare! spuse Chanteau cu ușurare. Da’ știu că te-a udat, bietul de tine!

Tânărul agăță în vestibul o pelerină cu glugă, muiată toată de ploaie.

— Ei, ce s-aude? întrebă din nou tatăl.

— Ei bine, nu-i nimeni! răspunse Lazare. M-am dus până la Verchemont, unde am așteptat în șura hanului, cu ochii pironiți pe drum, care-i un adevărat râu de noroi. Nimeni!… Și cum m-am gândit că dacă mai întârzii o să te sperii, m-am întors.

Isprăvise liceul din Caen în luna august, după ce-și dăduse bacalaureatul și, de opt luni, cutreiera falezele, neputându-se hotărî să-și aleagă o ocupație, singura-i pasiune fiind doar muzica, ceea ce-o exaspera pe mama lui. Aceasta plecase supărată, deoarece Lazare refuzase s-o însoțească la Paris, unde doamna Chanteau nădăjduia să-i găsească o situație. Toată casa se ducea de râpă, oțărâți cu toții fără voia lor, situație pe care viața în comun o agrava încă și mai mult.

— Și acum, după ce ți-am spus cum stau lucrurile, reluă tânărul, vreau să mă duc până la Arromanches.

— Nu, nu, se lasă noaptea! strigă Chanteau. Nu se poate ca maică-ta să nu ne dea un semn de viață. Mă aștept la vreo teler gramă… Ia te uită! ai zice că s-aude o trăsură.

Véronique deschisese ușa.

— E cabrioleta doctorului Cazenove, vesti ea. Dar, oare, domnul doctor trebuia să dea pe-aici?… Ah, uite-o pe doamna!

Coborâră cu toții repede peronul. Un câine mare, ciobănesc, corcitură cu un terra-nova, care dormea într-un colț al vestibulului, se năpusti cu lătrături furioase. La tot tămbălăul ăsta, o pisicuță albă, delicată, se ivi și ea pe prag; dar în fața curții noroioase, coada ei avu un tremur ușor de dezgust, așa că se așeză la loc curat, în susul scărilor, ca să vadă.

În acest timp, o femeie cam de cincizeci de ani sărise din cabrioletă cu sprinteneala unei copile. Era micuță și slabă, cu părul încă foarte negru, cu fața plăcută, stricată de un nas mare, ce vădea ambiția. Dintr-un salt, câinele îi puse labele pe umeri, ca s-o pupe; și ea se supără.

— Fii cuminte, Mathieu, lasă-mă-n pace!… N-ai terminat, grăsanule!

Lazare, mergând în spatele câinelui, străbătea curtea. Strigă, ca să întrebe:

— Nimic grav, mamă?

— Nu, nu, răspunse doamna Chanteau.

— Doamne, am fost atât de îngrijorați! spuse tatăl, care-și urmase fiul, în ciuda vântului puternic. Ce s-a întâmplat?

— Oh! numai necazuri, explică doamna Chanteau. Mai întâi, drumurile sunt așa de desfundate, încât ne-au trebuit două ore ca să venim de la Bayeux. Pe urmă, la Arromanches, unde mai pui că un cal de-al lui Malivoire își rupe un picior; n-a putut să ne dea altul, și m-am gândit cu groază că va trebui să dormim la el… în sfârșit, doctorul a fost atât de îndatoritor și ne-a dat cabrioleta lui. Și Martin a avut bunătatea să ne-aducă.

Vizitiul, un bătrân cu picior de lemn, fost matelot, operat pe vremuri de chirurgul de marină Cazenove și rămas mai târziu în slujba lui, se pregătea să potrivească hățurile la cal. Doamna Chanteau se întrerupse ca să-i spună:

— Martin, ajut-o, te rog, pe fetiță să coboare.

Nimeni nu se gândise încă la copil. Podețul cabrioletei fiind tras până foarte jos, nu i se vedeau decât fusta de doliu și mâinile micuțe, înmănușate în negru. De altminteri, nici nu așteptă ca vizitiul s-o ajute, ci sări sprinten la rându-i. Vântul se înteți, făcu să-i fluture veșmintele, cârlionții bruni ai părului îi tremurară sub crepul pălăriei. Și părea foarte bine dezvoltată pentru cei zece ani ai ei, cu buzele cărnoase, fața plină și albă, albeața aceea pe care-o căpătă copilele crescute în odăile din spatele dughenelor pariziene. Toți o priveau. Véronique, venită să-și întâmpine stăpâna, rămase la o parte, cu fața împietrită și pizmașă. Dar Mathieu, fără nicio rezervă, se năpusti între mâinile copilei, lingând-o pe față.

— Nu-ți fie teamă, strigă Chanteau, nu e rău.

— O, nu mi-e teamă, răspunde blând Pauline. Îmi plac tare mult câinii.

Într-adevăr, stătea foarte liniștită, în fața asprelor acolade ale lui Mathieu. Micuța ei figură gravă se lumină de un zâmbet, în ciuda suferinței pricinuite de doliu; apoi sărută din toată inima botul câinelui ciobănesc.

— Dar pe oameni nu-i săruți? o întreabă doamna Chanteau. Iată-l pe unchiul tău, de vreme ce mie îmi spui mătușă… Și iată-ți și vărul, un băiețoi în toată puterea, mult mai puțin cuminte decât tine.

Copila nu se simțea deloc stingherită. Îmbrățișa pe toată lumea, spuse câte o drăgălășenie fiecăruia, cu o grație de micuță pariziană, obișnuită de timpuriu cu politețurile.

— Unchiule, nu știu cum să-ți mulțumesc că mă iei în casa dumitale… Ai să vezi, vere, o să ne împăcăm de minune…

— Dar e tare drăgălașă! spuse Chanteau încântat.

Lazare se uita la ea cu mirare, căci și-o închipuise mai micuță, plină de acea nerozie și sălbăticie pe care o au fetițele mici.

— Da, da, tare drăgălașă, repeta bătrâna doamnă. Și curajoasă cum nu vă închipuiți!… Vântul ne sufla drept în față, în trăsură, și stropii prefăcuți în pulbere ne orbeau. De nu știu câte ori am crezut că pocletul, care se zbătea ca o eșarfă, o să plesnească. Pe când ea se amuza, găsea că toate astea sunt nostime… Dar de ce stăm aici? Suntem și-așa destul de uzi, și ploaia se pornește iar.

Se întoarse, căutând-o din ochi pe Véronique. Când o zări stând la o parte, cu fața îndărătnică, îi spuse ironic:

— Ziua bună, dragă, ce mai faci?… Până una alta, du-te de adă o sticlă din pivniță pentru Martin, ce zici?… N-am putut să luăm și cuferele, Malivoire o să ni le-aducă mâine, dis-de-dimineață…

Se întrerupse, se întoarse spre trăsură, răscolită toată:

— Și geanta mea?… Am tras o spaimă, m-am temut să nu fi căzut pe drum.

Era o poșetă mare de călătorie din piele neagră, albită pe la colțuri de-atâta frecuș, și pe care se împotrivi din răsputeri s-o încredințeze fiului. În sfârșit, porniră cu toții spre casă, când o nouă răbufnire de vânt și de ploaie îi țintui locului, tăindu-le răsuflarea, în fața ușii. Pisica, stând așezată lângă prag, îi privi curioasă cum se luptă cu vântul; iar doamna Chanteau voi să știe dacă Minouche fusese cuminte cât lipsise ea. Numele acesta de Minouche o făcu din nou să zâmbească pe Pauline, în ciuda gravității ce-i era întipărită pe chip. Se apleacă, mângâie pisica, iar aceasta începu numaidecât să i se frece de fustă, ridicându-și coada în sus. Mathieu începuse iar să latre din răsputeri, vestind întoarcerea la vizuină și văzând familia urcând peronul, apoi se duse în sfârșit la culcușul lui din vestibul.

— Ah, ce bine-i aici, spuse mama. Credeam că n-o să mai ajungem… Da, Mathieu, ești un câine de ispravă, dar lasă-ne în pace. O, te rog, Lazare, fă-l să tacă: îmi sparge urechile!

Câinele se înverșuna, pătrunderea familiei Chanteau în sufragerie având loc în acompaniamentul asurzitor al acestei muzici de bucurie. În față, o pofteau să meargă pe Pauline, noul copil al casei; iar în spate, venea Mathieu, tot lătrând, urmat la rândul lui de Minouche, a cărei blană fremăta nervos de atâta gălăgie.

În bucătărie, Martin apucase să bea pe nerăsuflate două stacane de vin și-acum pleca, izbind pardoseala cu piciorul de lemn și zicând cu glas tare seara bună la toată lumea. Véronique pusese iar friptura pe foc, căci se răcise. Se ivi și întrebă:

— Pot s-aduc mâncarea?

— Cred și eu, e ora șapte, zise Charateau. Numai că, draga mea, ar trebui să așteptăm mai întâi ca doamna și micuța să se schimbe.

— Dar n-am cufărul Paulinei, observă doamna Chanteau. Bine că nu suntem ude până la piele… Scoate-ți pălăria și pelerina, drăguța mea. Ajut-o, Véronique, ce stai?… Și descalț-o, ce mai aștepți?, Am aici tot ce trebuie.