Carnetul din port-hart

CAPITOLUL UNU

Asemenea multor specialiști din generația lui, profesorul doctor Daniel Șerban avea o bună formație de generalist, ceea ce-l făcea să procedeze și la policlinica specială, cu plată, cum procedase o viață în spital: să nu trimită bolnavul de la Ana la Caiafa, adică să nu-l poarte din doctor în doctor, când el însuși știa și putea să-l îngrijească, și-n cazul când nu era vorba de-o problemă chirurgicală.

Pacientul care se afla în fața lui – un băiat de-aproape șaptesprezece ani, însoțit de maică-sa – ajunsese din întâmplare la «doctorul Șerban», cum îi plăcea profesorului să i se spună. Băiatul reținuse în ajun bon la «boli interne». Se prezentase a doua zi la consultație, dar internistul lipsea. La „Informații” voiau să-i restituie banii. Îngrijorată de durerile de spinare pe care le-avea băiatul, mamă-sa a rugat să se transfere bonul la un alt medic; la cine credea asistenta de la „Informații”.

*

Trecută de vârsta pensionării, muncind încă, pentru a-mplini douăzeci și cinci de ani de salarizare, Aglae «de la „Informații”» ținea cu medicii bătrâni, locul întâi în preferințele ei ocupându-l profesorul Șerban, cu care lucrase ani de zile-n spital, la sala de operații. Ea ținea cu doctorii de pe vremea când același ți se uita și-n nas, și-n gât, și-n urechi. «Nu ca acuma: cu piciorul drept te duci la un doctor, cu stângul – la altul». «Dacă n-om ține noi bătrânii unii cu alții, cine să țină domnu’ doctor?». «Aglăițo, dumneata ești un copil pe lângă mine, așa că nu te da cu bătrânii», restabilea profesorul Șerban adevărul, știindu-se cu-aproape douăzeci de ani mai vârstnic decât Aglae. Copil născut la țară, Aglae socotea omul trecut de cincizeci de ani bătrân. Cu picioare scurte și groase, cu fundul gogoneț cam în vine, cu privirea nițel încrucișată, într-un obraz care nu era urât, Aglae nu se ținuse de frumoasă nici la tinerețe. Aparținea primei promoții de asistente medicale, ieșită de pe băncile liceului sanitar, înființat după Reforma Învățământului. Terminase cu 10 liceul, într-o perioadă când absolvenții cu 10 intrau fără examen de admitere la facultăți. Părinții ei, țărani, aveau opt pogoane-n câmp și două pogoane de vie. Pogoanele-astea două-i duseseră-n rândul chiaburilor. Și uite-așa, Cergan Aglae nu fusese primită la Facultate. Rămăsese asistentă. Între timp, colege-ale ei, care n-avuseseră două pogoane de vie, ajunseseră doctorițe. Unele, după ce se bătuseră cu pumnii-n piept, în elanuri de-adeziune și de fidelitate, se răspândiseră prin cele cinci continente. Avuseseră o revelație: socialismul, pentru a cărui construcție atâta se străduiseră, nu era de ele. Îl lăsau moștenire prostimii. Prima promoție de asistente produsă de liceul sanitar făcuse ravagii, mai ales în rândul medicilor trecuți de prima tinerețe. O droaie de «nepotriviri de caracter» apăruseră în multe familii, concomitent cu apariția prin secții a unor obrazuri proaspete, a unor corpuri mlădioase, cum se cam întâmplă pe la optsprezece-nouăsprezece ani. Această primă promoție era plină de fete care, provenind din medii cultivate, vorbeau limbi străine. Părinții acestora, voind să se-adapteze timpurilor și dându-și seama că, din cauza originii lor sociale, odraslele nu le-ar fi fost primite la facultăți, le-ndreptau spre meserii practice. Aglae, care toată copilăria umblase desculță și mânase vacile și oile la păscut, n-avea înaripări de imaginație. Cu picioarele ei dolofane bine înfipte-n pământ, cu capul bine-nfipt între umeri, nici la douăzeci de ani nu i-o luase mintea razna. Cumpănise bine ce era și ce nu era de ea. Socotise că între ea și colegele ei, singura competiție în care-avea o șansă era competiția profesională. Aici nu se dădea îndărăt în fața nimănui. Muncită și muncitoare de când se știa, viața de spital i se păruse floare la ureche pe lângă sapa dusă-n spinare de la patru dimineața pe tarla, pe lângă secerat și copilit. Unde-o puneai nu-i puțea și nu crâcnea. Muncea cu tragere de inimă. O regretase toată secția când stătuse cinci ani acasă pentru a-și crește cei doi copii pe care nu voise-n ruptul capului să-i trimită nici la părinții ei, nici la ai lui Costică, bărbatu-său. Costică, băiat de la țară și el (economist, cu facultatea făcută la «fără frecvență», de gura Aglaei) nu umblase după zâna-zânelor. Pe Aglae o cunoscuse-n spital, când fusese odată internat o săptămână, cu-o operație de-apendicită. Îi plăcuse că era la locul ei și se ținea de treabă. «Asta nu sare de gâtul nimănui». Peste trei luni le punea popa pirostriile-n cap. Acum erau bunicii a doi băieți și-a două fete. Aglae și profesorul se-aduseseră unul pe altul la «cu plată». Ea aflase de la cineva din Minister că mai erau locuri la o policlinică specială, cu plată. Se gândise numaidecât la profesorul Șerban și-l anunțase. La rândul lui, profesorul o convinsese pe Aglae să lase clinica, oricât i-ar fi picat acolo, și să-și mai cruțe oasele înaintea pensionării. Aglae venise după profesor, fiindcă de fapt nu se putea-nvăța cu mentalitatea unei bune părți din generațiile mai tinere: vii ultima, pleci prima și ai grijă să nu-ți dea sângele pe nas de-atâta muncă. Se simțea și foarte singură, în spital nemaifiind nicio asistentă de vârsta ei, privită cu-ngăduință și de sus de cele tinere, care mai toate stăteau cu ochii cât cepele pe postul ei, având de adus o prietenă, o rudă, o cunoștință în locul «babei». Profesorul Șerban, ajuns la vârsta pensionării, nu stătuse o zi mai mult în clinica de care-i era legată toată viața. Nu ceruse nicio prelungire. Știa și el, ca și Aglae, câți ochi erau ațintiți spre postul lui, câtă lume număra zilele și orele până la data posibilei lui pensionări. Cum nu-i plăcuse niciodată să dezamăgească oamenii, profesorul Șerban plecase din clinică în regretele unora și-n bucuria altora, la fel de sincere. Plecase într-un moment când nici mâna, nici ochii, nici atenția nu-i slăbiseră, operând zi de zi și nemulțumindu-se – cu destule celebrități ajunse la aceeași vârstă – să apară prin sălile de operație doar pentru a-și profera sfaturile ca pe niște oracole. În spital, profesorul Șerban mai venea acum doar la solicitarea vreunuia dintre chirurgii cărora le pusese bisturiul în mână, printre care se alia și actualul șef al secției. Acesta-l chema pentru că, uneori, voia sincer să-i știe părerea în câte-un caz complicat; alteori, numai din politețe. Profesorul știa să deosebească apelurile pornite din nevoi reale de «politețurile» care se terminau în jurul unei cafele și cu taifas. Atunci alia ultimele cancanuri, cum urcau sau coborau cotele profesionale. «Mă-ntreb dacă Dan o să mă mai cheme, după ultima discuție». Dan Simionescu, actualul șef al secției pe care-o condusese profesorul Șerban.

«Te-am văzut la televizor, Dane. Am fost de acord cu toate afirmațiile tale de ordin profesional…». Urmase o tăcere destul de lungă.

«Să-nțeleg c-am spus și lucruri cu care n-ați fost de acord, domnule profesor?». «Dane dragă, dreptul să ne judece numai Dumnezeu îl are. Dar dacă nu spuneai „așa cum spune tovarășul Nicolae Ceaușescu, medicina este o știință foarte importantă”, dacă nu spuneai adevărul ăsta capital și-atât de original, crezi că te-mpușcau când ieșeai de pe platoul ălora de la televiziune?».

Profesorul Dan Simionescu roșise până-n vârful urechilor. «Tot e bine dacă mai roșește». «Domnule profesor, trebuie să-i dai cezarului ce e al cezarului ca să-i poți da lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu». «Numai că cezarului i se dă și partea lui Dumnezeu; și, ce e mai grav e că i se dă și când n-o cere». Vorbiseră apoi despre una, despre alta, pentru-a acoperi această pată din conversație. Ca și când ar fi dat cu un strat gros de cremă ca s-astupe un petec de pe-un pantof.

Orice-ar fi făcut foștii colegi pentru a-i menține profesorului Șerban iluzia eficienței lui profesionale, acesta se simțea ca o primadonă la pensie, invitată în loja direcției la premiere și la reprezentații de gală. În viața fiecărui om vine clipa când își dă seama că i-a trecut vremea. Profesorul Șerban se uita cu melancolie și cu-nțelegere la cei care umblau pe lângă el ca pe lângă sfintele moaște. Și el umblase tot așa pe lângă profesorul Bartolomeu, marele lui maestru. Puține lucruri originale inventă viața. Unii, uitând acest adevăr de-o seamă cu lumea, nu-și reveneau din uimire în fața actualității clasicilor. Profesorului Șerban nu trebuia să-i spună nimeni că trecuse la fostele glorii. Un chirurg știe că i-a trecut vremea, pe drept sau pe nedrept, când pacientul îl întreabă: «Cine să mă opereze, domnule doctor?»; așa cum o femeie frumoasă știe că i-a trecut vremea când nu mai întorc bărbații capul după ea pe stradă. Profesorul Șerban se-apucase să scrie un tratat de chirurgie generală; mai întâi, fiindcă i se părea că e păcat să rămână necunoscută atâta experiență profesională din care o sumă de chirurgi ar fi tras foloase; apoi, pentru că, de când nu mai trebuia să se scoale la cinci dimineața ca la șapte să fie-n clinică, timpul se dilatase, i se părea imens. Îi trebuise o perioadă destul de lungă pentru-a se acomoda cu noul lui fel de viață. Cel mai greu îi era însă să se-nvețe cu lipsa privirilor pline de speranță, care se oglindiseră-n ochii lui atâția ani. Fiecare epocă din viața proprie și din viață în general i se părea c-ar fi putut purta un motto.

Ani mulți, anii iubirii lui pentru Smaranda Hangan, iubire neîmplinită, purtau pe frontispiciu Păduri ce ar putea să fie/ Și niciodată nu vor fi. Un semn esențial, semnul idealului, al aspirației dar și al eșecului, fiindcă nimic nu te poate despăgubi de ceea ce n-ai trăit. Acuma, alte cuvinte-i ațineau tot mai des calea, trăgând o ceață peste cele mai de mult: Tălăngile – trist/ Tot sună dogit/ Și tare-i târziu/ Și n-am mai murit… «Chiar, tare-i târziu».

*

Pacientul, un băiețandru care-n curând urma să-mplinească șaptesprezece ani, avea «zona zoster». Profesorul Șerban îi inspirase încredere mamei băiatului, cucoană trecută de patruzeci de ani, care, deși mărunțică și subțirică, avea o gușă impozantă, brăzdată de-o droaie de mărunte zbârcituri. «Ce frumos și eufemistic i se spune gușii ăsteia la femei „colanul Venerei”». În câteva minute, profesorul aflase povestea unei familii. Cum doamna mărunțică-și crescuse cei doi băieți fără ajutorul nimănui, afară de-al bărbatului, care făcea și el ce putea, dar nici nu gătea, nici nu spăla, nici nu călca. Mama doamnei, în loc s-o ajute pe ea cu doi copii, stătea la cealaltă fiică a ei care n-avea copii, în schimb avea un bărbat tare năzuros și autoritar, în fața ăstuia stând smirnă și soacră și nevastă. Bărbatul doamnei de față lucrase la Interne și se pensionase de boală. Băiatul cel mare nu intrase la facultate. Îl așteptau să vină de la armată, de la Mediaș, de la aviație. Nu mai pridideau cu pachetele, fiindcă mâncarea pe-acolo, de… Și-acum mai făcuse și Miki, Mihai, «zona zoster». Profesorul Șerban explica totdeauna pacientului în ce-i consta boala. Numai celor care nu mai aveau mult de trăit le fabrica un diagnostic fantezist. Tânărul Miki n-avea de ce să se teamă. Avea o boală banală, frecventă în ultima vreme, datorită, probabil, stresului.

— Ce să ne mirăm, domnule doctor! Toată iarna am avut în casă între 7 și 10 grade. Și cum să mai pui ceva de-ncălzit când e 3 lei kilowatul? Ce venituri să ai ca să-ți dea mâna?

Profesorul Șerban dădu din cap a pagubă. «Zona zoster» nu era boală primejdioasă, dar durata, durerile, ca și starea generală proastă n-aveau cum să fie-nlăturate.

— Răbdare, Miki. În ce clasă ești?

— Într-a unșpea, la «mecanică».

— Și ce-ai de gând să te faci?

— Ofițer. Dar de Miliție. Și vreau să fac și Dreptul.

— Îți urez așa să fie.

Mama băiatului dădu din cap dubitativ.

— Să vii săptămâna viitoare să te văd din nou. Cu-același bon.

Profesorul îi întinse băiatului petecuțul de hârtie. Tocmai voia să strige «următorul», când intră Aglae-n cabinet.

— Domnu’ doctor, a venit aia cu ciorapii cu vărsat-de-vânt, știți dumneavoastră care.

Aglae desenă în aer ceva ce s-ar fi tradus prin lungă, slabă și zăludă.

Ciorapii cu «vărsat-de-vânt» erau «ultimul răcnet»: cu buline, cu Hori, cu arabescuri, în fine cu tot felul de chiznovături.

— Aha!

— Zice că are zece kile și că să i-o luăm pe toată. De data asta, cu-o sută cincizeci. Fără os.

— Dumnezeii mamii ei!

— Parcă eu zic altfel?

— Tu câți bani ai la tine?

— Trei sute-n cap.

— Și eu tot cam atâta. Mă duc la doamna doctor Andreianu să văd dacă ne poate da ceva.

— O să vrea și dânsa.

— O să-i dăm, și gata.

— Nici nu știu cum e: bucăți mari, pungi de-un kil. Că e-nghețată tun. Asta-i problema.

— Cum o fi, cum n-o fi, o luăm. Mă pupă nevastă-mea.

— Eu nici n-o gust, o duc toată la amărâții ăia de copii.

Pentru Aglae, oricine nu putea să stea la cozi și-avea nevoie de ajutorul altuia pentru aprovizionare era un amărât.

«Biata Aglae, are o viziune alimentară asupra lumii. Cum să n-o ai când bate vântul prin magazine? Eu ce viziune am?». Cu cât trăia, cu-atâta profesorul Șerban își făcea mai puține iluzii despre lume și despre sine. La urma urmei, de ce să nu fi recunoscut că pe lângă atracția posturii de ascultător «picaresc» al atâtor povești câte îi e dat unui medic să audă, la «cu plată»-l mânase și speranța de-a-și face niște relații utile, relații «socialiste», fără de care viața era aproape de neconceput.

*

Trecută de șaptezeci de ani, Marina Șerban, nevasta profesorului, hotărâse să nu se-așeze la cozi mai lungi de circa treizeci de persoane, drept care se mulțumea să mănânce te-miri-ce și mai nimic. «Vreau să mor în patul meu. Nici la Aiud, sub etichetă de drept-comun, nici în vreun spital de psihiatrie, declarată nebună, fiindcă numai nebunii nu-nțeleg binefacerile regimului. Nu vreau să fiu adusă-n stare să spun public ce cred». De când ieșise la pensie, neavând nici nepoți nici strănepoți de crescut, înțelegea să facă lucruri pe care, din cauza lipsei de timp, nu și le putuse-ngădui: să citească pe săturate, să vadă muzee, expoziții, să meargă la concerte, la spectacole, în excursii. De când fusese reclamată, nu se știe de cine, că face chiuretaje, reclamată și anchetată de Miliție, își încuiase tensiometru și stetescop și cu toate că era greu de crezut că cei din cartier, pe care-i îngrijea de-o viață pe gratis, i-ar fi făcut asemenea denunț, Marina Șerban nu mai accepta să consulte și să-ngrijească pe nimeni: «nici morți de i-aș vedea», cum spusese sub impresia întrevederii cu organele de Miliție, care-o luaseră cu mașina lor, dar o trimiseseră acasă pe picioare, cu troleibusul, treaba ei cum, o privea. «Noi nu credem tot ce scrie în denunț, dar vă sfătuim să vă potoliți», i se spusese patern la Miliție, după ce i se controlase trusa care conținea un tensiometru, un stetoscop, un tub cu nitroglicerină, două fiole de „Piafen” și două de „Cerucal”. Marina Șerban fusese luată, «invitată» la Miliție chiar din ușa apartamentului, în clipa când se-ntorcea de la un bolnav. Chestionată pe loc de unde venea, dăduse adresa și numele persoanei consultate, atrăgându-le atenția celor doi locotenenți, cum arătau legitimațiile lor, că era vorba de un cardiac și cu-o nevastă bătrână ca și el; și nici ea sănătoasă. Tot ce le lipsea era o sperietură. Dacă mai târziu oamenii-n chestiune fuseseră cercetați, Marina Șerban nu știa. Oricum, față-n față cu ea nu fuseseră puși. După ce i se luase trusa, pentru a fi scotocită, se vede treaba de niscaiva superiori sau de niscaiva experți, fusese lăsată s-aștepte într-o sală unde nu mai era loc pe bănci de-atâta populație de culoare, mai ales femei care-și alăptau puradeii. De miros ce să mai vorbim. Vorbeau țigănește-ntre ei, așa că doctorița nu le putuse afla păsurile. O măsuraseră odată din cap până-n picioare și-atât. Sigur nu se-ncadra-n aceleași articole ale Codului penal cu-ai lor.

Din ușa apartamentului Marinei Șerban și până la Miliția Capitalei, cei doi locotenenți nu schimbaseră nici cu ea nici între ei nicio vorbă. Unul fluieradin când în când câte-un crâmpei din Una paloma blanca. Marina Șerban avea principiul de-a trata oamenii cum o tratau. Se uitase tot timpul pe fereastră, ignorându-i pe locotenenți. Nu-ncercase-n viața ei să capteze bunăvoința cuiva. Colțoasă din fire, singura concesie pe care le-o făcea semenilor era să se stăpânească și să se uite-n altă parte când, de fapt, le-ar fi crăpat capul. Locotenenții n-o lăsaseră să-i scrie bărbatului ei niciun mesaj și nici să intre-n casă. «Vigilenți, ce mai». «Conspirativi». Să fi fost inițiativa lor, să fi fost dispozițiile superiorilor sau înaltele principii ale instituției? Ce importanță avea. Oricum, «băieții», cu un cuvânt foarte des folosit de-o vreme-ncoace, se «orientaseră». Doctoriței Șerban îi fusese dat să vadă mulți «orientați» lăsându-și morga și-ncrederea-n ei în pragul cabinetului și, la cea mai mică bănuială că valoroasa-le viață le-ar fi fost în primejdie, pleoștindu-se ca vrejul de arșiță, umili ca și când umilința ar fi putut îmblânzi, «umaniza», boala pe care medicul putea doar s-o constate și să-ncerce s-o supună.

Locotenenții se dăduseră jos și vorbiseră ceva-ntre ei. Deși pricepuse că excursia se terminase, Marina Șerban rămăsese nemișcată, așteptând dispoziții. Unul dintre locotenenți deschisese, într-un târziu, ușa mașinii.

— Ce faceți, nu coborâți?

— Am așteptat să-mi spuneți. Am mare-ncredere-n limbajul articulat – strică ea o vorbă.

Și iar tăcere până-n sala de așteptare suprapopulată, într-un târziu îi venise rândul la comandant.

— Șerban Marina.

Trecuse-atâta vreme de când n-o mai strigase nimeni ca la armată.

— Bună ziua.

Într-un alt târziu, colonelul, un domn spre cincizeci de ani, cu ochelari, cu părul cărunt, cu mutră chiar intelectuală, ridicase ochii dintr-un dosar și, fără să-i răspundă la salut, îi făcuse un semn să ia loc. Ar fi putut face semnul de la-nceput. «Protocolul autorității – protocolul umilirii». Și-l amintise pe fostul ei șef – șef pentru o perioadă foarte scurtă – pe răposatul profesor doctor-docent Voicu Marin. «La fel te poftea și el. După ce făceai un rând de varice».

— Tovarășa Șerban, vă aflați la noi în urma unui denunț.

O voce baritonală moale, fără nimic vulgar.

«S-au schimbat boierii. Gata cu punctele, acum luăm juriști!».

Marina Șerban tăcea.

— Sunteți denunțată că practicați ilegal medicina și că faceți chiuretaje.

Ea tăcea mai departe.

— Ce-aveți de spus în fața acestor acuzații?

— Mai întâi ce-nțelegeți dumneavoastră prin «a practica ilegal medicina»?

— Adică a da consultații clandestine la domiciliul bolnavilor și la al dumneavoastră.

— Și eu care mă gândeam că «a practica ilegal» înseamnă să practici ceva pentru care n-ai calificare obligatorie.

— Studiile nu vi le contestă nimeni. Numai dreptul de-a practica.

— Domnule colonel (se hotărâse Marina Șerban să vorbească, fiindcă pierderea de timp i se părea sărăcia omului, ca și vorba multă), vreau să vă spun că de când eram internă și până-n ziua de azi am răspuns la orice solicitare a unui om bolnav. Sunt convinsă că nu mi-am făcut decât datoria de medic. Cineva care practică ceva clandestin nu merge cu geantă-n mână, în văzul tuturor.

— Și cât încasați pentru datoria asta și pentru geantă? Pe sub glasul baritonal, moale, cu inflexiuni de om școlit, începea să sune goarna Miliției.

— În denunț nu scrie?

— Vrem s-auzim ce spuneți dumneavoastră.

O ironie plictisită, blazată, acompania glasul baritonal.

— Nimic. Deși n-o să mă credeți. Întrebați pe oricine dintre bolnavii pe care-i văd cât sau ce mi-a dat.

— Și-atunci pentru ce-o faceți?

Se uitase peste ochelari la inculpată cu un reproș ironic.

— Așa cum sunt oameni care cred în Dumnezeu, sunt și unii care cred în menirea lor pe pământ. Mi-ar părea foarte rău ca punctele noastre de vedere să nu coincidă.

— Nu considerați că până la pensie ați avut destul timp să vă-ndepliniți «menirea»?

— Un medic seamănă dintr-un punct de vedere cu artiștii. Atât cât e-n două picioare și-n toate mințile nu se pensionează decât oficial: dintr-un post, nu din profesie. Cred că lui Sadoveanu și lui Arghezi nu le-a spus nimeni «nu mai scrieți, fiindcă sunteți bătrâni».

— Doamnă doctor, unde-i lege nu-i tocmeală. (Colonelul părea să-și retragă ironia din glas și din ochi, ba chiar s-o regrete.) Chiar dacă dați pe gratis consultații și dacă noi nu credem ce scrie-n denunț în privința chiuretajelor, vă sfătuim să vă potoliți. Lăsați oamenii pe seama medicinei în vigoare: există policlinici, dispensare, spitale, „Salvare”.

— Nu vă urez s-aveți parte de ele, dar cui m-a denunțat îi urez să aibă parte.

Vorbele Marinei Șerban, blestemul ei pe șleau, contrastau atât de mult cu tonul detașat, elevat chiar, de parc-ar fi rostit o litanie, încât colonelul tresări, ca bătut de-un gând rău-prevestitor. Se uită la ea ca la o cobe.

În momentele grele ale vieții, Marina Șerban își trăda totdeauna obârșia rurală. Deși cultivată, vorbind două limbi străine, trăită o viață la oraș printre intelectuali, nimic nu-i clintise credința-n blestem ca-ntr-o uriașă putere mai întâi de prevestire, apoi de atragere a unor forțe obscure a căror invocare nu rămânea niciodată fără efect. De câte ori viața făcea ca unuia căruia-i menise ca a rău să pățească ceva, nu se sfia să spună: «blestemele mele, săracele!».

— Noi v-am spus ce-aveam de spus și vă rugăm să țineți seama de sfaturile noastre, cum și noi ținem seama că vă aflați pentru prima oară la noi. Nu spuneți nimănui că ați trecut pe la noi. Sunteți liberă.

— Atâta vreme cât nu sunt în pușcărie, într-adevăr. Bună ziua.

Făcuse stânga-mprejur, ca la armată, lăsându-l pe colonel cu dosarele lui și cu pluralul maiestății.

Trecuse din nou prin sala de așteptare parcă și mai plină decât înainte. Un plutonier șușotea ceva cu un țigan. Marina dăduse ușor drumul trusei din mână. Se aplecase cu-ncetinitorul să și-o ridice. «Dă-ne pe-unul c-un kil de aur și te duci acasă», căuta plutonierul să-l convingă pe țigan, care protesta că n-avea de unde. «Miliția poporului» chiar împărțea cu hoții și cu bișnițarii, chiar organiza spargeri, cum se șoptea prin lume? Își făcuse repede și foarte discret semnul crucii. În fine se văzuse-n stradă. Dăduse cu ochii de-o limuzină neagră cu număr mic, din care coborâse un civil. Părea de-ai casei. «De nimica nu mi-e frică/ Numa’ de-o mașină mică, / Vine noaptea, te ridică», își amintise un cântecel al frumoșilor ani ’50. Așa-l ridicase pe bietul Mitică Băncilă și pe câți alții. «Doamne, om mai scăpa noi vreodată?».

Deși afară de bărbatu-său, de fiu-său și de noră-sa nu pomenise nimănui de-ntâmplarea cu forța publică, în cartier se răspândise cât ai clipi vestea că doctorița Șerban fusese anchetată pentru chiuretaje. Momentul plecării ei din ușa apartamentului, cu «pază personală», putuse fi surprins de vecina de vizavi, doamna Gărdescu, profesoară pensionară, care alte distracții decât televizorul, uitatul pe fereastră și pe vizetă n-avea. «Cu pensia pe care-o are, vai de capul ei, nici la cinema nu se poate duce». Cum oamenii se tem de orice legătură cu cineva care în vreun fel ar putea contraveni legii, brusc tot cartierul se făcuse sănătos și n-o mai solicitase pe doctorița Șerban. Destui ziceau: «Ce i-o fi trebuit, dom’le? Pensie bună are, bărbatu-său e și la „cu plată”. Un băiat îi e-n „Refege” cu familie cu tot, altul – doctor aici, la casa lui. Ce i-o fi trebuit?».

Marina Șerban, nebănuitoare din fire, nu dăduse pe nimeni vina denunțului. Să-l denunți pe doctorul care te scutea de cozi pe la bonuri, de «atenții», era de necrezut, mai ales că printre cei pe care-i îngrijea nu se afla niciun psihopat, pasibil de mania denunțurilor, a anonimelor. Cine știe care dintre pacienții ei povestise inocent, față de-o ureche vigilentă, că era-ngrijit acasă de-o doctoriță pensionară; sau poate că fusese inițiativa vreunuia dintre milițienii care făceau de pază la căminul de studenți străini de la colțul străzii? Cel cu paguba e și cu păcatul. Chiuretajele poate că erau un adaos al Miliției, ca să fie masa mai bogată. Presupuneri și iar presupuneri. «Ce au ăștia „genial” e că te fac să bănuiești și pe Sfântul Duh. Nu-ți mai vine să deschizi gura față de nimeni. De când am mai auzit la „Europa” și „amintirile” drăguțului ăla de Pacepa a intrat și mai rău groaza-n oameni. Nu trebuia să fii Mafalda ca să ghicești cine era colonelul Leonte. Dacă oameni ca ăsta „colaborează”, ce să mai zici de niște amărâți…».

După ce socotea pe fiecare deasupra oricărei bănuieli, îl bănuia pe fiecare-n parte; și-n rechizitoriu trecea tot ce făcuse ea de-a lungul anilor pentru cel în cauză. Socotea mai departe că-și făcuse datoria pentru care fusese învestită, însă o neagră amărăciune-i copleșea sufletul, care nu fusese scutit nici de nori veniți pe căile obișnuite ale vieții. Fără să spună, fiindcă pentru mintea obișnuită a oamenilor ar fi sunat a ipocrizie, nu se putea mângâia că fiu-său cel mare emigrase. Iar cel de-al doilea se luase de băutură: alt motiv de tristețe. Nu vorbea cu nimeni despre aceste lucruri. În împrejurările de față se simțea umilită. În repetate rânduri fusese umilită de câte-un om în parte; acum – de niște oameni în numele unei instituții din sistemul de represiune «care-avea să țină cât clasele-n societate». Așa propovăduia marxismul. În trecut fusese umilită de organele represive ale medicinei, fiindcă nu știa cum să-i numească pe Voicu Marin etcomp.,care-și arogaseră toate drepturile, în chip de monarhi absoluți peste sănătatea publică. I-ar fi căzut bine ca, în împrejurările de-acum, cei care-i erau obligați de ani și ani să fi venit s-o-ntrebe deschis ce i se-ntâmplase. Dăduseră sau nu crezare unor presupuneri, nimeni n-o «deranjase» nici măcar cu un telefon. Stăteau cu toții-n expectativă. Peste vreo lună – timp suficient ca românul să uite și ca să se lămurească precum că doctoriței nu i se-ntâmplase nimic și că, deci, fusese vorba numai de vorbe – lumea din cartier își aduse iară aminte că avea fel de fel de șubrezenii și telefonul doctoriței Șerban începu să zbârnâie din nou. La fiecare apel, ea răspundea invariabil: «Am fost denunțată că dau consultații clandestine și că fac chiuretaje. Denunțată și anchetată de Miliție. Îmi pare rău, nu mai consult pe nimeni». Unul nu-și mai revenea, jucând toți comedia mirării.

Recomandarea Miliției cu privire la tăcerea asupra «întrevederii» doctorița o-ncălca, deoarece nu făcuse niciun jurământ de credință instituției sus-amintite. Era bine ca lumea din cartier să știe adevărul, ca să nu mai insiste. «Am fost sfătuită să mă potolesc». «Și noi ce ne facem, doamnă?». «Există policlinici, dispensare, spitale, „Salvare”. Vă doresc mult bine și sănătate». Și punea receptorul în furcă. Alții, mai perseverenți, cereau consultații prin telefon. «Eu nu tratez bolnavul la distanță. Nu sunt taumaturg. Vă rog, nu insistați». Și-n felul ăsta, Miliția-i oferise o libertate pe care singură n-ar fi fost niciodată-n stare să și-o câștige: pensionarea ei de fapt. Înainte de «eliberare» – la urma urmei, ce, 23 August nu era sărbătoarea națională a României? — cum numea ea momentul cu Miliția, destui pacienți se purtaseră abuziv, și nu o dată, chemând-o pentru fleacuri la ore la care mai tot omul doarme; o chemaseră mai ales cupluri de oameni în vârstă, care n-aveau pe nimeni pe lume. «Înțelegeți-ne, doamnă doctor, noi nu ne-avem decât unul pe altul». Deși îi înjura în gând, doctorița Șerban răspundea la apelul lor, înțelegându-i și-nțelegând, dincolo de beteșugurile de la mai toate vârstele, ce boală grea și amară era bătrânețea; ca și singurătatea, grea și fără leac. Și-acum, dacă-n vecini sau oriunde ar fi fost vorba de-o urgență reală, și-ar fi călcat numaidecât pe suflet și, fără să-i pese de-o nouă eventuală-ntrevedere cu organele forței publice, ar fi alergat să fie de-ajutor.

Fiecare om, analizându-și viața, ajunge, vrând-nevrând, la niște concluzii asupra vieții în general, asupra propriei vieți, asupra impulsurilor și-a sentimentelor care-au dominat-o.

Fără să fie de-un optimism debordant, răbdătoare, tenace și păstrând tot timpul într-un ungher de suflet speranța în mai bine, Marina Șerban trebuia să recunoască, făcându-și bilanțul vieții, că sentimentul major al concluziilor sale era dezamăgirea. În momentele când uita să se supravegheze, pe chipul ei, care de obicei nu arăta nici șaizeci de ani, apărea expresia unei ulcerări ce nu ținea doar de moment. Nu se plângea de nimeni și de nimic. Spre deosebire de majoritatea oamenilor de vârsta ei, care, cu cât li se-apropie funia de par, cu-atâta devin mai grijulii cu sănătatea, chiar când nu e precară, Marina Șerban, cu fiecare zi devenea mai indiferentă față de viața ei și de viață-n general. Deși, ca tot românul, ar fi vrut să trăiască măcar o zi după Ceaușescu, sufletul îi era copleșit de-un dor de moarte. «Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/Sufletului nostru bucuros de moarte». Venise vremea să-nțeleagă dorința de eliberare, de înălțare a cugetului și-a sufletului dincolo de robia contingentului. Nu pomenea nimănui de dorul acesta aproape voluptuos. Sacralitatea nu trebuia desacralizată. Erau gânduri care nici măcar în umilitatea spovedaniei nu-ncăpeau. Țineau de sacralitatea sufletului. Nici măcar Dumnezeu nu trebuia să le-audă.

Marina avea o tensiune de nou-născut, vedea și-auzea perfect, durerile reumatice o-ncercau când și când ca pe toată lumea, iar de cardiopatia ischemică nu-i păsa nici cât de-o bătătură; mai întâi, fiindcă era firească la vârsta ei; și-apoi, pentru frumoasa promisiune a unei morți repezi și fără chinuri, pe care-o fac bolile de inimă. Nu-i era teamă nici de boală, nici de singurătate. Avea o neabătută-ncredere-n soartă. «Ce ți-e scris în frunte ți-e pus». Toată seninătatea-n viață de-aici i se trăgea. Ce rost avea să-ți faci griji pentru ceea ce nu depindea de tine? Desigur, nu trebuia să stai cu mâinile-ncrucișate, însă nici să nu dormi de grijă că riști a greși ceva ce putea fi greșit dincolo de voința ta. Ca urmare a acestor păreri, toată viața muncise cât o ținuseră puterile și nu se eschivase de la nimic. Se purtase ca și când și-ar fi clădit destinul cu propriile mâini, deși nimic n-o clintise din credința că marile evenimente-ale unei vieți erau de mult prevăzute, hotărâte. Cum ar fi putut lipsi dintre ele nașterea și moartea? Credea, la fel, într-o viață de-apoi. Fiindcă altfel lumea ar fi părut ilogică și fără finalitate morală. Ea avea o minte și-un suflet de țăran. Analizându-se, fără-nduioșări și fără indulgență, socotea că-mbătrânise – fizic și moral – cuviincios. Uscățivă la față, brună cu piele albă, vremea nu făcuse asupra ei ravagiile pe care-adesea le face asupra obrazurilor ce, la tinerețe, arată ca piersica pârguită. La corp, deși formele nu-i mai erau aceleași, greutatea-i rămăsese cea de la treizeci de ani. Moral nu i se rosese frâul într-atât încât să lase cusururile chiar slobode, fără putință de-a le stăvili. Spre deosebire de-atâtea suflete pe care vremea le-nmoaie în asemenea măsură încât uneori în unii moșnegi e greu să bănuiești zbirii de la tinerețe. În unele glasuri plângărețe, glasurile de tunet învățate numai să dea porunci, spre deosebire de ele, sufletul ei nu-și slăbise chingile. Nu-și surprindea înduioșări nici pe chip, nici în glas. Nici în suflet. Asprimea de la tinerețe se asprise și mai mult. Înțelesese totdeauna mult, dar aprobase puțin. N-ajunsese chiar ca personajul lui Strindberg din Dansul morții,căpitanul, căruia nu-i puteai pomeni un nume fără ca el să nu zică «un tâmpit». Dar nici departe nu era. În judecățile asupra oamenilor nu se lua pe sine unitate de măsură, ci lua bunul-simț, etalon din bătrâni, pe care niciun progres nu-l scosese din uz. Spre deosebire de căpitanul lui Strindberg, ea-și păstra părerile pentru sine. Evita să spună ceea ce nu crede. Cu toată elocvența de neegalat, tăcerea era parte constitutivă a minciunii. Nu mai plânsese de când nici nu se mai ținea minte. Nici la vii, nici la morți. Sub privirea ei, chiar indulgentă, sub tăcerile ei atotcuprinzătoare, bărbatu-său, Daniel Șerban, se simțea ca un bondar străpuns de-un bold și studiat la microscop.

— Înainte vorbeai mai mult, observa el din când în când, obosit și chiar îngrijorat de tăcerea ei.

— Înainte mă găseam datoare să particip la stabilirea sau la restabilirea adevărului, acum nu mai am asemenea ambiții. Mi-am dat seama, destul de târziu, ce-i drept, că lumea e asta care este și-ți oferă două posibilități mari și late: ori s-o iei așa cum e, fie că ești, fie că nu ești de acord cu ea, și ca urmare să-ncerci să-ți afli pacea interioară; ori să te spânzuri. Mi se pare mai demn să trăiești decât să te spânzuri. Ai nevoie de mai mult curaj și de mai multă abnegație. Schimbarea lumii… ce schimbare dacă o fac tot oamenii?

Și iar se-așterneau tăceri fără ostilitate, care nu știai ce-ascund. Daniel Șerban, în primul moment, dimineața, când dădea cu ochii de Marina, simțea un fel de jenă, un fel de inconfort.

Într-o lume plină de suferințe de tot felul, de toate dimensiunile și care n-aveau nimic de-a face cu ipohondria, Marina Șerban n-ar fi spus nimănui că suferința ei majoră era imperfecțiunea lumii. Nu voia să-i scandalizeze pe cei copleșiți de suferințe la vedere și care n-aveau timp să se gândească la metafizica suferinței. Să vorbești, de pildă, de libertate spirituală într-un regim al genocidului organizat… La 5 grade explică-i omului că nu e liber spiritual. Îi era de-a dreptul rușine să vorbească despre imperfecțiunea lumii și nici nu voia să-l mânie pe Dumnezeu.

Pentru Marina, cea mai mare durere fusese moartea lentă a părinților ei, împuținarea lor fizică, dependența lor de alții, într-un cuvânt umilirea lor: umilire cum numai viața știe s-aducă, deposedându-te încet-încet de toate câte ți le dăruise. Gheboșați de-o viață trudită, cu mâinile și cu picioarele noduroase și strâmbe ca niște cioturi, abia mai purtându-și trupul nevolnic, ani de zile însemnaseră pentru ea cel mai trist spectacol din câte-i fusese dat să vadă.

Atunci se depărtase de bărbatu-său. Indiferența lui față de suferințele părinților ei o duruse mai mult decât infidelitățile lui conjugale. Acelea erau păcate bărbătești, țineau de trup: indiferența era păcat grav, care ținea de suflet. Dacă Marina ar fi discutat la timp acest subiect cu bărbatu-său, dacă și-ar fi vărsat atunci paraponul, poate fisura dintre ei nu și-ar fi depărtat atâta marginile. Morala ei se-ntemeia pe vorbe populare, pe adevărurile pe care le sintetizau acestea. Dragoste-cu-sila nu se putea. Dacă toți anii cât bătrânii ei scădeau și piereau el nu găsise de cuviință o singură dată să meargă la țară împreună cu ca, ca să le facă și lor inimă-bună, ce era de vorbit? Părinții ei n-o aveau decât pe ea. Fără să fi spus o singură vorbă cu care să-și învinuiască ginerele, Marina simțise cât îi rodea pe bătrâni că o dată nu-l văzuse satul călcându-le pragul. Să nu se fi gândit el niciodată cât de strict erau codificate relațiile de familie la țară? Și nu numai cele de familie. Daniel Șerban, până ce-și începuse profesia de medic, își petrecuse mai toate vacanțele la Cernați, la moșia bunică-sii, Luxița Bantaș. Nu putea invoca ignorarea obiceiurilor sătești. Inteligența, spiritul de observație și neobosita lui curiozitate erau argumente-mpotriva acestei ignorări. Nu putea fi vorba decât de-o neglijență cu sau fără voie. De indiferență, categorie atât de cuprinzătoare, îmbrăcând forme atât de variate. Și părinții lui erau bătrâni și nevolnici și-n același timp cu-ai ei. Părinții lui mai aveau doi copii afară de el, un fiu și-o fiică. Aceasta, măritată cu viitorul (pe-atunci) profesor doctor Dinu Serafiotti, fiind o naturăsensibilă, demoralizată de spectacolul pe care i-l ofereau părinții decrepiți, venea doar din când în când să-i vadă, aducându-le ceva de mâncare și ceva bani, totdeauna grăbită și debordată de treburi foarte importante. Greul îl duceau Costana – slujnica, mai târziu nevasta lui Matei – și Marina. Marinei i se rupea sufletul s-o vadă pe Costana spetindu-se cu bătrânii, după ce venea din altă casă unde muncise câte zece ore pentru a se-ntreține pe sine și-n bună parte și pe «domnul» Matei, pictor decadent pe vremea aceea.

Cu toată inteligența lui, Daniel Șerban punea răceala Marinei pe seama infidelităților lui de soț. Altminteri, la nimeni pe lume nu ținea mai mult decât la ea. Nimeni nu-i era mai indispensabil. Nici nu se putea gândi ce-ar fi fost viața lui fără Marina. Deci, infidelitățile lui erau de vină, credea el. De unde se vedea câtă dreptate-avusese moralistul când spusese că nimeni nu e nici atât de bun nici atât de rău pe cât pare. Parafrazându-l, Marina-și zicea, gândindu-se și la bărbatu-său, că nimeni nu e nici atât de deștept nici atât de prost pe cât pare. Oamenii se-nșală unii pe alții și tot așa de mult unii asupra altora și, destul de des, asupra celor cu care o viață trăiesc alături.

Într-un climat în care multă lume nu vedea altă cale de mântuire decât emigrarea, Marina Șerban nu-ndrăznea să spună cuiva că cel mai mare eșec al vieții ei i se părea plecarea lui fiu-său, Mihai, în „Refege”. Dintre toate mamele care-aveau copii plecați, ea și noră-sa, Sânziana, erau cele mai nemângâiate. Amândouă-și vedeau investiția majoră a vieții lor și-a atâtor generații din neamul lor ducându-se pe apa-sâmbetei. Oricât de rău ar fi ajuns țara asta, oricât s-ar fi lucrat dibaci și perseverent la pervertirea ei, la macularea ei morală, chiar să nu i te simți dator cu nimic și să nu-ți mai pese de soarta ei… Mai rău de-atât nu se putea. Regimul nu distrusese doar material poporul. Avusese el grijă: la-nceput, tratând patriotismul drept «naționalism șovin», apoi, printr-o deșănțare de limbaj, făcându-l pe om să nu mai poată auzi cuvântul «patrie» fără să vadă imaginea paranoicului și steagul partidului, îl făcuse să nu mai închine niciun gând de fidelitate țării. Exterminase această idee. În valul imens de «scapă cine poate», țara era un concept desuet. Erai aproape luat în râs să mai pomenești de ea, slab de minte să mai crezi în ea și să-ți mai legi de ea viața, speranța și mai ales principiile. De bine-de rău, Marina și Sânziana mai aveau fiecare câte un copil în țară. Tudor era cel mai năpăstuit. Fosta lui nevastă plecase cu fiul lor tocmai în Statele Unite. El – alt copil n-avea.

Marina-și vedea de gospodărie ca totdeauna. Trei țigănci între șaisprezece și treizeci de ani, Roxana, Luminițași Meta, erau principalele ei furnizoare. Aprovizionare sporadică. Până nu de mult venea Mița o dată-de două ori pe săptămână la curățenie. Îi părăsise, fiindc-avea de crescut un nepot.

Când reușea să facă mâncare mai consistentă și să lase frigiderul mai asortat. Marina Șerban își lua rucsacu-n spinare, câteva lucruri de schimb, niște conserve și-o pornea-n drumeție. Își propusese, cât aveau s-o țină puterile, să bată țara-n lung și-n lat.

Bărbatu-său îi oferise totdeauna mașina, dar ea o refuza. Voia să-l scutească de enervările mersului cu mijloacele de transport în comun. La vârsta lor, cel mai important lucru era să-și cruțe nervii. Știind cât de mult îl rodeau pe bărbatu-său neregulile din comportamentul oamenilor, cu-atât mai mult cu cât își reprima nemulțumirea și nu crâcnea, Marina se-așeza ea la coadă la benzină. În timpul cozilor tricota. Lecturile-i plăceau în vârful patului, fără bruiaj de claxoane, fără bruiajul unor voci iritate care de multe ori revărsau șuvoaie de mitocănie.

Într-o zi, la benzinăria din spatele Teatrului Național, între mașina ei și cea din față lăsase spațiu pentru două mașini. Trebuia loc pe unde să poată circula mașinile care-și aveau garajul sub teatru. Vine unul fălcos, cu-o ceafă de taur, în costum, cu vestă, cu cravată, și-și postează mașina în spațiul lăsat de Marina. Ea coboară din mașină și se-apropie de individul cu mutră de activist.

— Domnule, nu v-ați dat seama că eu am lăsat spațiul dintre mine și mașina dinainte pentru garajul de sub teatru?

— Dacă ești proastă, cucoană, te privește.

Îi pierise graiul. I se ducea sângele din vine și-o apucase tremuratul. Abia izbutise să se ducă-napoi în mașină. Nu-și mai amintea ce-i trecuse prin minte. Știa doar că țâșnise din mașină cu andrelele și cu ghemu-nfipt în ele și-i deschisese ăluia portiera cu un gest de killer venitsă execute.

— Domn’e, fiindcă tot ești dumneata așa de deștept, ia pune-mi și mie ulei la mașină.

— Da, cum să nu.

Și se dăduse jos cât ai clipi.

Marina-l păzise ca un vătaf. Nu mai deschiseseră gura nici unul nici altul. Seara, Marina luase două „Rudotele” și două „Nitrazepame”. «Ne-om mai reveni noi vreodată? Om mai intra vreodată-n rândul oamenilor?». Zece zile nu mai ieșise din casă. Nici „România liberă” n-o mai citise. Nici foaia de la mijloc a ziarului care măcar pe-o parte era adevărată. Cine murea – murea, cine vindea – vindea.

Nu se-așeza la cozi mari. Fiindcă acolo era totdeauna dezordine. O demoraliza să vadă cum se dezlănțuia ce este mai hidos în om. Nici să vadă ciurdele de țigani cum dădeau lumea la o parte și se-așezau în față nu mai putea. În ea creșteau valuri de ură. Mai rele decât tensiunea și decât colesterolul. Se temea și de reacții verbale nedorite. Cumpăra totul la speculă, și gata. Avere dacă nu făcuseră până la șaptezeci de ani, sigur n-aveau să mai facă. Și, la urma urmei, pentru cine? Ca și noră-sa, Sânziana, Marina devenise cvasi vegetariană. Gătea carne pentru Daniel, iar Sânziana pentru Tudor. «Ce viață frumoasă! Ce preocupări înalte! Totul e bine gândit, bine pus la punct. Abrutizarea prin frig, prin cozi e sigură. Cine să se mai gândească la suflet, la idealuri. Nu mai e timp de metafizică. Să te mai gândești la condiția esențială a omului, la drama trecerii timpului, la proiectarea ghidului, la memorie, la atitudinea față de viață, de moarte? Ce, de asta ne arde nouă?!».

Apăreau «miracole» terapeutice, tratamente cu-atât mai miraculoase cu cât erau la-ndemâna oricui: chefir, frunze de aloe, clătitul gurii cu ulei (dimineața pe nemâncate); mai de curând, așa-zisele ciuperci japoneze, frumoase, translucide, îți venea să ți le-nșiri la gât. «Bieții oameni». Diversiuni populare mărunte și nevinovate. Oricum erau mai liniștitoare decât știrile despre taberele de teroriști din Făgăraș, despre drogurile capturate de noi și vândute-n Occident tot de «noi», despre ucigașii cu plată pe care-i închiriam altora. «Daniele, te rog nu-mi mai spune absolut nimic. Prefer să nu știu. Ce se vede mi-ajunge». Oroarea avea asemenea dimensiuni, încât uneori simplul fapt de-a-ți ajunge la cunoștință îți depășea puterea de-a-ndura. Mitică Băncilă îi povestise, în mare taină, câte ceva din viața lui de prizonier în Rusia. La un moment dat ea ieșise din cameră să verse, nu de silă, ci de groază.