Casa cu aburi

PARTEA ÎNTÂI.

Capitolul I.

S-A PUS UN PREMIU PE CAPUL UNUI OM.

Se oferă un premiu de 2 000 de lire sterline persoanei care-l va preda viu sau mort, pe unul dintre conducătorii răscoalei șipailor1, a cărui prezență a fost semnalată în guvernământul2 Bombay, nababul3 Dandu-Pant, care este mai bine cunoscut populației sub numele de…

Acesta este scurtul comunicat pe care locuitorii din Aurangabad îl puteau citi în seara zilei de 6 martie l867.

Ultimul nume – un nume detestat de unii și admirat în ascuns de alții – lipsea din înștiințarea care fusese de curând afișată pe zidul împrejmuitor al unui bungalow năruit, aflat pe malul râului Dudna.

Numele lipsea, întrucât colțul de jos al afișului unde era tipărit cu litere groase fusese smuls de mâna unui fachir pe care nimeni nu-l putuse zări pe malul apei, atunci pustiu. Odată cu acel nume, dispăruse și numele guvernatorului general al guvernământului Bombay, care semna înștiințarea alături de viceregele Indiilor.

Ce scop urmărise oare fachirul? Sfâșiind afișul, spera el oare că răzvrătitul de la l857 poate scăpa de urmările sentinței pronunțate împotriva persoanei sale?

Ar fi fost o adevărată nebunie din partea lui.

Într-adevăr, alte afișe, răspândite din belșug, se lăfăiau pe zidurile caselor, palatelor, moscheilor și hotelurilor din Aurangabad. În plus, un crainic străbătea străzile orașului citind cu glas tare hotărârea guvernatorului. Chiar și locuitorii celor mai mărunte târgușoare din ținut știau de pe acum că o adevărată avere era făgăduită aceluia care îl va preda autorităților pe Dandu-Pant. Numele său, zadarnic smuls de pe afiș, avea să străbată în mai puțin de douăsprezece ore întreg cuprinsul guvernământului. Dacă știrile erau exacte, dacă nababul întradevăr își căutase scăparea prin părțile acestea ale Hindustanului, fără doar și poate că avea să cadă cât de curând în mâinile unor oameni foarte interesați să-l captureze.

Cărui simțământ îi dăduse, așadar, ascultare fachirul atunci când se apucase să rupă în bucăți un comunicat tipărit în mai multe mii de exemplare?

Fără îndoială unui simțământ de mânie, ba poate și vreunui gând plin de dispreț. Oricum, după ce ridicase din umeri, el s-a înfundat în cartierul cel mai populat și mai sărăcăcios al orașului.

Se numește Dekkan porțiunea aceea întinsă a peninsulei indiene, cuprinsă între munții Ghații occidentali și Ghații golfului Bengal. Este numele care se dă în general părții meridionale a Indiei, situată dincoace de fluviul Gange. Dekkanul, care în limba sanscrită înseamnă sud, cuprinde un număr oarecare de ținuturi aflate în guvernămintele Bombay și Madras. Unul dintre cele mai de vază este ținutul Aurangabad, al cărui oraș de reședință a fost odinioară însăși capitala întregului Dekkan.

În secolul al XVII-lea, celebrul împărat mogul4 Aurangzeb și-a transportat curtea în acest oraș, care era cunoscut în primele timpuri ale istoriei Hindustanului sub numele de Kirkhi. El număra pe atunci o sută de mii de locuitori. Sub dominația englezilor, care îl administrează în numele Nizamului5 de Hyderabad, nu are mai mult de cincizeci de mii. Cu toate acestea este unul dintre orașele cele mai sănătoase din întreaga peninsulă, cruțat până acum de înspăimântătoarea holeră asiatică și pe care nu-l bântuie niciodată epidemiile de friguri, atât de primejdioase în India.

Aurangabadul a păstrat falnice vestigii din vechea sa splendoare. Palatul Marelui Mogul, înălțat pe malul drept al Dudnei, mausoleul sultanei favorite a lui Shah Jahan, părintele lui Aurangzeb, moscheea copiată după elegantul Taj Mahal6 din Agra, care își înalță cele patru minarete în jurul unor cupole grațios rotunjite, ca și alte monumente, clădite artistic și bogat împodobite, atestă puterea și măreția celui mai ilustru dintre cuceritorii Hindustanului.

Cu toate că față de acea epocă îndepărtată populația Aurangabadului se redusese foarte mult, așa cum am mai spus, un om se mai putea ascunde încă ușor în mijlocul unor tipuri umane atât de diferite. Adevărat ori fals, fachirul, amestecat prin acea mulțime, nu bătea la ochi câtuși de puțin. Semenii săi mișună prin India. Împreună cu sayezii, alcătuiesc o breaslă de cerșetori religioși care cer de pomană umblând pe jos sau călare și știu s-o pretindă atunci când nu li se dă de bună voie. Ei nu disprețuiesc nici rolul de martiri voluntari și se bucură de mare trecere în rândurile claselor de jos ale poporului hindus.

Fachirul despre care vorbim era un om înalt de statură, având peste cinci picioare și nouă degete englezești7. Să tot fi avut ceva peste patruzeci de ani – un an, doi, cel mult. Figura lui amintea de frumosul tip maharat, mai cu seamă prin strălucirea ochilor săi negri cu privirea veșnic trează; dar ai fi regăsit cu mare greutate trăsăturile atât de fine ale rasei sale sub miile de ciupituri de vărsat care îi ciuruiau obrajii. Omul acesta, aflat încă în plină vigoare, părea mlădios și zdravăn. Ca semn particular, la mâna stângă îi lipsea un deget. Cu părul vopsit în roșu, umbla pe jumătate gol, fără încălțări în picioare, cu un turban pe cap, îmbrăcat doar cu o cămașă proastă de lână vărgată, strânsă la brâu cu o cingătoare. Pe piept îi apăreau, zugrăvite în culori vii, emblemele celor două principii – conservator și distrugător – ale mitologiei hinduse, capul de leu al celei de a patra încarnări a lui Vișnu8 și cei trei ochi și tridentul simbolic al cumplitului Siva9.

Între timp, o tulburare adevărată și lesne de înțeles agita străzile Aurangabadului, mai cu seamă acelea în care se înghesuia populația cosmopolită a mahalalelor sărace. Ea forfotea acolo, primprejurul maghernițelor care-i serveau drept locuințe. Bărbați, femei, copii, bătrâni, europeni sau localnici, soldați din regimentele regale britanice sau din regimentele băștinașe, cerșetori de toate soiurile intrau în vorbă unul cu altul, tăiftsuiau, gesticulau, comentau comunicatul, cântăreau sorții de a câștiga uriașul premiu făgăduit de guvern. Spiritele n-ar fi fost mai ațâțate înaintea unei roți de loterie, unde lozul cel mare ar fi fost de două mii de lire sterline. Se mai poate chiar adăuga că, de data aceasta, orișicine ar fi putut trage biletul câștigător: acest bilet era însuși capul lui Dandu-Pant. Nu-i mai puțin adevărat că trebuia să fii destul de norocos ca să-l întâlnești pe nabab și destul de îndrăzneț ca să pui mâna pe el.