Casa de pe colina
Aa
CAPITOLUL I
Abia am apucat să ciocănesc și ușa s-a deschis imediat de parcă stăpîna casei, avertizată, m-ar fi așteptat de partea cealaltă.
— Bună seara! Mi s-a spus că la dumneavoastră...
— Intră!.... Intră odată, domnule! mă întrerupse gazda cu ton nerăbdător ca și cînd explicația i s-ar fi părut inutilă.
Fără să ia mîna de pe clanță stătea cu spatele rezemat de perete, cu trupul ascuns pe jumătate înapo-ia ușii. Am pășit în antreiașul minuscul, cumva stîn-jenit, cumva neliniștit, străduindu-mă cît mai neobservat să-mi dau seama cum arată stăpîna casei, căreia venisem să-i cer găzduire pentru o noapte. La lumina puțină — lampa ardea în cealaltă încăpere — vedeam o femeie înaltă, mult mai înaltă decît mine, care, dacă țineam seama de părul cu desăvîr- șire alb, era fără îndoială bătrînă. De altfel, culoarea părului părea a fi singurul indiciu de bătrînețe. Fiindcă, pe cît era de înaltă pe atît era de dreaptă și de suplă. Pe de altă parte, nici vocea nu era a unei femei în vîrstă.
Cum mă văzu trecînd pragul, închise ușa înapoia mea, încuind-o. Și, în aceeași clipă, cîinele din curte începu să urle. Avea o voce răgușită și împuținată, ca la dulăii foarte bătrîni.
— Poftim! iarăși a început. De cap să-ți fie, măi Pluto! Auzi, de cap să-ți fie!
Am înțeles că blestemul era adresat cîinelui și am zîmbit, fiindcă fusese rostit nu cu supărare, ci mai curînd ca un fel de dezmierdare.
Dar ceea ce s-a întîmplat după aceea a făcut să-mi piară pînă și cel din urmă dram de bună dispoziție. Bătrîna, care între timp mă invitase s-o urmez, se întoarse brusc, descuie ușa, o deschise și adresă cîinelui același blestem, care mai ales acum sună a dezmierdare.
— De cap să-ți fie, măi Pluto! Pricepi, de cap să-ți fie!
Cîinele, auzind vocea stăpînei sale, schelălăi de bucurie; pe urmă începu din nou să urle.
„Ciudată femeie! mi-am zis. Nu cumva....” Și nu îndrăznii să formulez nici măcar în gînd bă-nuiala.
— Poftim, domnule! Poftim!
Am trecut pragul. Încăperea era un fel de sufragerie. O masă la mijloc, prea mare, care ocupa aproape tot spațiul. Șase scaune tapițate în jurul mesei. Un bufet demodat și nu de o calitate deosebită. Sub cele două ferestre, un divan cu tapițerie decolorată. Pe masă, în mijloc, ardea o lampă de alabastru cu un picior înalt de aproximativ treizeci de centimetri.
— Ia loc, domnule! mă invită fără să mă privească, ducîndu-se la rîndul ei să stea pe un colț al divanului.
M-am așezat pe un scaun, oarecum stînjenit, căin- du-mă în gînd că avusesem neșansa să dau de o gazdă atît de ciudată. Totodată eram furios pe necunoscutul întîlnit mai adineauri pe uliță, pe care întrebîndu-l unde aș putea găsi adăpost pentru o noapte, îmi răspunsese fără nici un fel de ezitare:
— În satul ăsta al nostru, dumneavoastră, care sînteți om de la oraș, nu v-ați putea simți bine decît la învățătoare.
— Dar are să vrea să mă primească?
— Cum să nu! Cum să nu! Dumneaei primește pe toți drumeții.
— Și unde stă învățătoarea?
— Priviți, casa aceea de pe colină, unde se vede lumina.
Pe urmă, după ce îmi arătase casa, își văzuse de drum.
Ceea ce numise necunoscutul o colină, de fapt nu era decît un tăpșan ceva mai ridicat.
Așa se face că acum stăteam pe unul din cele șase scaune tapițate, străduindu-mă să-mi dau seama, cît mai bine, cum arăta la față bătrîna mea gazdă. Dar nu am avut timp. Sau, mai precis spus, în același timp cînd înregistram reacțiile de pe chipul ei, tot atunci luam cunoștință și cum arăta: era, într-ade- văr, bătrînă, la vreo șaizeci și cinci de ani. Poate chiar mai mult. Părul cu desăvîrșire alb, lins și strîns la spate într-un coc. În ciuda vîrstei, după cît îmi puteam da seama, chipul slab se păstrase neted, fără riduri. Doar bărbia ascuțită și colțurile gurii căzute dezvăluiau, fără nici un fel de dubiu, vîrsta. Ochii pătrunzători, de o culoare nedefinită din cauza luminii puține, priveau trist. De fapt, mult mai tîrziu mi-am dat seama că în mod obișnuit priveau așa. Cercetîndu-mă, ei exprimau uimire și, aș zice, panică. Din cauza panicii, sau, mai precis, a ceea ce luam eu drept panică, chipul îi deveni dintr-o dată alb, iar buzele începură ușor să-i tre-mure așa ca la copii cînd sînt gata să plîngă.
,,Ciudată ființă”! mi-am zis din nou, aproape ho- tărît ca, în pofida orei înaintate, sub un pretext oarecare, să plec neîntîrziat și să caut adăpost la o altă casă.
Dar cu adevărat ciudată fu purtarea ei imediat după aceea. Părăsind divanul, cu o sprinteneală uimitoare pentru vîrsta ei, veni lîngă mine. Luă lampa de pe masă și, ridicînd-o deasupra capului meu, îmi cercetă chipul cu o privire îndurerată cum nu mi-a mai fost dat să întîlnesc vreodată. O clipă, două
Deși mă simțeam tare prost, vreau să spun, deși mă simțeam tare jenat de acest examen care mi se părea că se prelungea nefiresc, nu eram capabil să-l curm în vreun fel. Într-o atitudine cu desăvîr- șire pasivă așteptam ca bătrîna să se sature privin- du-mă. În schimb, mă străduiam să înțeleg ce se petrece cu ea. Și acum abia mi-am dat seama cu adevărat cît de mîhniți îi erau ochii. Priveau triști, dar, în același timp, cu un fel de aviditate nepoto-lită. Da, nu era curiozitate. Era aviditate. Cu atîta aviditate, încît nici nu-și aminteau să mai clipească.
,,De ce s-o fi uitînd așa la mine? Parcă nu se mai satură să mă privească!”
Cu aceste cuvinte tîlcuii constatarea pe care o făceam.
În sfîrșit, după nu știu cît timp, de fapt nu știu dacă a durat mai mult de cinci minute, bătrîna așeză din nou lampa pe masă. Oftă, apoi cu o voce abia auzită, sfîrșită parcă, îmi spuse:
— Ți-o fi foame, domnule. Să-ți dau ceva să pui în gură!
— Nu, mulțumesc! Am mîncat la cooperativă. În schimb, sînt tare, tare obosit. Vă rog să-mi arătați unde aș putea să mă întind puțin.
— Nu se poate, domnule! Trebuie să mănînci ceva. Nu s-a întîmplat încă să-mi treacă cineva pragul fără să-l ospătez. Dacă zici că ai cinat, o cană cu lapte înainte de culcare este ceva cum nu se poate mai nimerit.
Și fără să țină seama de refuzul meu repetat, dispăru din cameră. Se întoarse curînd cu o tăviță din material plastic. Pe tăviță, o cană mare cu lapte și într-o farfurioară cîteva felioare de pîine de casă.
— Poftim! Ospătează-te, domnule!
Pe urmă, ridicînd fitilul lămpii, ca să facă lumina mai mare, se duse să-și reia locul de pe divan. De acolo continuă să se uite la mine cu aceeași aviditate. Și abia acum am înțeles că ținuse să mă ospăteze nu atît pentru a nu încălca datina, ci ca să aibă prilejul să mă mai privească.
O mințisem. Nu mîncasem nimic și-mi era o foame de lup. Laptele rece era dulce și pîinea de casă minunată. Constatînd aceasta după prima îmbucătură, cît ai clipi din ochi am înfulecat totul.
— Vezi că ți-a fost foame! mă mustră ea. Să-ți mai dau?
— Nu, mulțumesc!
— Lasă că ai să-mi mulțumești după aceea.
Dispăru din nou și se înapoie cu o tavă mai mare. Într-o farfurie o bucată de slănină afumată. Alături, un codru de pîine, o ceapă și o solniță.
— Mănîncă, domnule, ca lumea. Poftim!
Îndemnul sună aproape vesel. Și din nou am înțeles că bătrîna era bucuroasă fiindcă foamea mea îi da un nou prilej să mă mai privească.
Am început să mănînc. De cîte ori mă uitam la ea îi întîlneam privirea. Avidă, dar tristă, îndure- rată. Nu-mi punea nici o întrebare, nu părea cu-rioasă deloc să afle cine sînt și cum de am ajuns în satul lor, noaptea. La rîndul meu, tăceam, incapabil să leg o conversație cu bătrîna aceasta atît de ciudată, care ar fi fost în stare să mă îndoape toată noaptea numai ca să aibă prilejul să se uite la mine.
Poate că aș fi sfîrșit prin a descoperi singur explicația, dacă de la început purtarea ei nu mi s-ar fi părut neobișnuită. Mai întîi, faptul că, deschizîn- du-mi ușa larg, se ascunsese pe jumătate înapoia acesteia. Pe urmă, blestemul adresat cîinelui cu ton de alintare. În fine, contemplația mută și îndurerată. Toate acestea — și trebuie să precizez că și urletul continuu al dulăului a avut partea lui de contribuție — au făcut ca, ignorînd explicația cea adevărată, să caut, fără să izbutesc bineînțeles, o alta, tot atît de stranie ca și întreg comportamentul bătrînei.
Mîncam fără poftă, deși îmi era tare foame, ascul- tînd urletul neobosit al cîinelui. Între timp, începuse să plouă. Ploua cu stropi mărunți și deși, dar fără grabă, cu un fel de îndîrjire încăpățînată. Cînd nu urla cîinele, auzeam zgomotul ploii care mi se părea mai curînd susurul unei ape năvalnice de munte.
— Mulțumesc pentru masă!
Bătrîna tresări, ca și cînd aș fi smuls-o din cine știe ce gînduri grele și încîlcite, apoi clipi des — ea, care aproape nu clipea deloc — și cu o voce iarăși parcă sfîrșită, îmi răspunse:
— Să-ți fie de bine, domnule. Apoi cu alt ton, îndurerat, de parcă îi părea tare rău: acuma, fără îndoială, vrei să te odihnești.
— Aș vrea! Sînt tare obosit.
— Mda!
Oftă și se ridică în picioare. Am făcut și eu la fel.
— Mai așează-te un pic pînă strîng masa.
M-am executat. Cînd se reîntoarse din bucătă- rie, de data asta fără tavă, cîinele, care între timp contenise, începu din nou să urle.
— Ce-o fi avînd de urlă așa? am întrebat mai mult ca să spun ceva.
— Cine, Pluto? Așa urlă el cînd plouă. O fi săracu’ reumatic și urlă fiindcă îl dor ciolanele lui bătrîne. Căci e bătrîn, tare bătrîn, domnule dragă.
Apoi, luînd de pe masă lampa, îmi spuse:
— Urmează-mă, domnule!
Și o porni înainte.
M-am luat după ea. Am trecut mai întîi printr-un fel de holișor, pe urmă am intrat într-o cameră care mirosea a levănțică, mobilată cu un pat de bronz, apoi am deschis ușa unei alte odăi.
— Iată, asta este camera în care vei dormi dumneata.
Și ridică din nou lampa deasupra capului meu, ca să mă privească pentru ultima oară, înainte de a ne despărți.
— De ce mă priviți așa am întrebat-o aproape involuntar.
Continuă să se uite, pe urmă fără să-mi răspundă la întrebare îmi spuse:
— Atunci, noapte bună! Comutatorul e aici, în dreapta ușii.
— Ați spus comutatorul?
— Da, comutatorul. Nu-ți vine să crezi, nu-i așa? Casa are instalație electrică. Eu însă prefer lampa. Din cauza ochilor. Lumina becului mă supără.
Fu acesta un nou prilej de uimire. Casa avea instalație electrică și cu toate acestea stăpîna ei prefera lampa, fiindcă suferea de ochi. Dar cum puteam crede că lumina puțină și difuză a fitilului îmbibat cu petrol ar putea face mai puțin rău unor ochi bolnavi decît electricitatea? Era și aceasta încă o dovadă a ciudățeniei bătrînei mele gazde.
— Noapte bună!
— Noapte bună! i-am răspuns urmărind-o cu privirea cum se depărta, înaltă și dreaptă, cu mersul ei sprinten, care nu trăda deloc vîrsta.
Cînd n-am mai văzut-o, am intrat în odaia ce îmi fusese destinată și am răsucit comutatorul. Becul cu puține lumini își împrăștia timid razele de sub anacronicul abajur confecționat din mătase roșie, abia luminîrtd covorul și nici pe acela în întregime. Ceva mai departe jucau penumbre. În schimb, spre peretele unde se găsea patul, era aproape întuneric. Între cele două ferestre se afla o consolă demodată, cu o oglindă deasupra, nu mai puțin demodată. Mai era în cameră un scrin cu niște fotografii înrămate pe el, dar, din cauza luminii puține și a miopiei mele, nu distingeam dacă ele reprezintă chipuri de femei sau de bărbați.
Patul, un pat tot demodat, cu tăblii din lemn de nuc, altădată lustruit, dar acum scorojit și înnegrit era pregătit, de parcă stăpîna casei ar fi știut că aveam să vin să-i cer adăpost. Așternutul impecabil de curat mirosea a levănțică.
Cu un oftat de ușurare m-am așezat pe marginea patului. Și abia acum mi-am dat seama cu adevărat cît de trudit eram. M-am dezbrăcat în grabă, cu ochii micșorați de somn și m-am vîrît în așternut. Cu mîinile sub cap, așa cum obișnuiesc, am închis ochii. Cred că eram pe punctul de a adormi cînd am auzit ușa de la intrarea casei deschizîndu-se cu un scîrțîit.
„La ora asta bătrîna primește vizite!” m-am mirat.
Dar în clipa următoare am auzit pași în ogradă. Involuntar am sărit din pat și m-am repezit la fereastră. Am apucat să văd pe gazda mea îndreptîn- du-se cu pasul ei deloc bătrînesc spre poartă, ur- mată de un cîine mare cum nu-mi mai fusese dat niciodată să văd. Deschise portița, și în clipa următoare dispăru în bezna nopții de pe uliță.
„Unde s-o fi dus bătrîna la o oră atît de tîrzie, și mai ales pe o asemenea ploaie?” m-am întrebat, mărturisesc, vag neliniștit. Pe urmă, cînd m-am lungit din nou în așternut, neliniștea mi se păru de-a dreptul absurdă. Nu aveam absolut nici un motiv, și în propriii mei ochi apăream într-o postură ridicolă.
„În cel mai rău caz — mi-am zis — s-ar putea ca bătrîna să nu fie în toate mințile”.
Totuși eram hotărît să nu adorm pînă cînd nu avea să se reîntoarcă. De ce, nu știu. Îmi ziceam, din curiozitate. Voiam să știu dacă avea să întîrzie mult. Mi-am aprins o țigară și am început să fumez cu destulă silă. Era doar ultima țigară din cel de-al treilea pachet. Niciodată pînă atunci nu atinsesem un asemenea record. Fumam și încercam să mă gîndesc la bătrînă, mai precis la comportamentul ei ciudat. Dar nu izbuteam. Gîndurile veneau și se duceau fără nici o legătură între ele...
Sînt cîteodată distrat. Din cauza aceasta mi se întîmplă să mă găsesc uneori în situații de-a dreptul caraghioase sau de-a dreptul neplăcute. Și iată că tot datorită distracției mele incorigibile mă găseam acum în satul acela, găzduit de o femeie bătrînă și poate un pic nebună.
Eram în tren. Mă gîndeam... nu-mi aduc aminte la ce. Trenul s-a oprit într-o stație. Și nu știu cum am fost convins că era stația în care trebuia să mă dau jos. Mi-am luat pardesiul pe braț și am coborît. Am făcut aceasta fără să încetez o clipă de a mă gîndi la ceea ce acum nu izbutesc să-mi amintesc. Vagonul meu era ultimul. Am coborît și am pornit-o agale spre stație. Cînd am ajuns acolo, trenul abia se mai zărea. Și atunci mi-am dat seama de greșeală. Mi-am dat seama, fiindcă n-am recunoscut clădirea gării.
„Ce gară e asta?” am întrebat pe un ceferist, murdar de ulei de sus pînă jos.
S-a uitat la mine lung, măsurîndu-mă din cap pînă în picioare.
— „Sărăcuți, măi tovarășe!” mi-a răspuns, tre- cîndu-și dintr-o mînă într-alta felinarul.
„Acum ce naiba mă fac? m-am întrebat necăjit, după ce omul cu felinarul își văzu de treabă.
La biroul de mișcare am aflat că primul tren cu care mi-aș fi putut continua călătoria urma să sosească abia pe la orele trei dinspre ziuă. Impiegatul mă sfătui să dorm în sat, și dimineața, nu cu acela, ci cu următorul, care avea sosirea la orele zece, să-mi continui călătoria. L-am ascultat. De la gară pînă în sat nu sînt mai mult de cinci kilometri. I-am făcut aproape într-o oră. Se înnoptase și pe uliță nici țipenie de om. Satul, al cărui nume era tot Sărăcuți se întindea de-a lungul șoselei. Era un sat mare, mai bine zis răsfirat, cu case nu prea arătoase, ca mai toate satele de prin părțile acelea. Numai locuințele noi ale unor colectiviști prefigu-rau cum avea să arate el peste cîțiva ani. Cînd am ajuns, am mai mers pe ulița principală încă un kilometru, pînă mi-a ieșit în cale omul care mă sfătuise să cer găzduire la casa de pe colină, casa învățătoarei.
La toate acestea mă gîndeam fumînd țigara și așteptînd reîntoarcerea gazdei mele. La acestea și la altele. De pildă, la călătorii din compartiment și, în special, la cei doi studenți care tunau și fulgerau împotriva incompetenței arbitrilor noștri de fotbal; la puiul de căprioară domesticit de prietenul meu, pădurarul; la slăbiciunile scenariului ultimului film italian pe care-l văzusem și la multe altele. Și tot gîndindu-mă așa, fără să-mi dau seama, am adormit, mai înainte ca noctambula mea gazdă să se fi întors.
În timp ce dormeam am auzit sau mi s-a părut că aud, urletul lui Pluto — semn că stăpîna lui reve-nise —, dar nu am izbutit să mă mai trezesc.
Dimineața, cînd m-am deșteptat și cînd am deschis pleoapele, ochii mi s-au oprit mai întîi asupra celor două fotografii.
A trebuit să treacă cîteva minute pînă să-mi dau seama că atît chipul surîzător din fotografia din dreapta, cît și cel melancolic, gînditor al celei din stînga nu-mi erau necunoscute.
„Păi ăștia sînt.... Ei da, ăsta e Vlaicu și ăsta Bucur. Nu încape nici o îndoială!” mi-am zis sărind din așternut.
Din doi pași am fost lîngă scrin. Am luat amîn- două fotografiile în cîte o mînă să le privesc mai îndeaproape.
„Ei sînt! Ei, frații Vișinoiu”.
Vlaicu cel din fotografie nu se deosebea de cel pe care îl cunoscusem. Surîdea. Surîsul trăda omul dintr-o anumită perioadă a vieții sale: un pic zeflemist, un pic egoist — sau poate chiar ceva mai mult — gata să se eschiveze de la greutăți și primejdii, un pic superficial, mulțumindu-se doar cu aparența lucrurilor. Da, așa fusese Vlaicu. Mai precis, așa fusese pînă în ziua cînd avea să primească lovitura aceea teribilă care avea să-l schimbe profund.
Iată-l și pe Bucur, Bădia cum îi spunea Vlaicu, deși era cu doi ani mai mic. Bădia Bucur era antipodul lui Vlaicu. Lui Bucur îi plăcea să gîndeaseă și natura îl înzestrase cu o asemenea facultate. Bucur nu era de fel laș, și curajul avea să și-l dovedească într-o împrejurare care avea să-l coste viata. Dar, mai ales, spre deosebire de fratele său, Bucur avea convingeri.
Nu se întîmplă des ca doi frați — mai ales cînd între ei diferența de vîrstă este de doi ani — să nimerească în aceeași companie, în același pluton, ba chiar în aceeași grupă. În ceea ce privește pe frații Vlaicu și Bucur Vișinoiu nu fusese deloc o întîmplare că au ajuns în aceeași subunitate, res-pectiv în compania a cineea, plutonul doi, grupa a treia. Faptul acesta s-a datorat intervenției lui Vlaicu. Acestuia oamenii din pluton îi spuneau Vișinoiu I, lui Bucur Vișinoiu II, iar mie, deși nu purtam același nume, mi-au zis Vișinoiu III. Mi-au spus așa datorită unei oarecare asemănări fizice întîmplătoare. Și mi-au zis așa probabil fiindcă mai înainte de a se naște porecla mă împrietenisem cu amîndoi frații.
Acum, cînd descoperisem cele două fotografii, purtarea bătrînei mele gazde nu mai mi se părea chiar atît de ciudată. Ea era mama lor. A lui Vlaicu și a lui Bucur. Faptul că, în ajun, ridicase lampa deasupra capului meu ca să mă vadă mai bine, iar apoi mă ospătase din belșug ca să aibă posibilitatea de a mă privi în voie nu mă mai intriga. Se datora, fără îndoială, aproximativei mele asemănări fizice cu cei doi fii ai săi.
„Dacă ar ști bătrîna că i-am cunoscut, și încă bine!” mi-am zis, depunînd înapoi pe scrin cele două fotografii înrămate.
În clipa aceea am auzit în odaia de alături pași și șoapte. Am tușit ca să dau de veste că nu mai dorm.
— Te-ai trezit, domnule dragă?
— Da, bună dimineața!
— Bună dimineața! Cînd vei vrea să te speli, să ști că ți-am pregătit aici de spălat.
— Mulțumesc!
Cîteva minute mai tîrziu am trecut dincolo. Imediat lîngă ușă era lavoarul. Un lavoar de lemn. Un lighean de porțelan înflorat, pe jumătate plin cu apă și o cană pîntecoasă, tot de porțelan, mă așteptau. Pe un scaun, un prosop lung din borangic. Apa era rece și nimic nu-mi face o mai mare plă-cere decît s-o simt așa pe față. M-am dezbrăcat pînă la brîu și m-am spălat ferindu-mă să fac lăcăraie pe jos.
Ceva mai tîrziu, cînd am intrat în sufragerie, bătrîna nu era singură. Pe sofa, cu picioarele adunate sub ea, îmbrăcată într-o rochie neagră o femeie ca la vreo patruzeci de ani împletea un ciorap. Bătrîna stătea pe un scăunel la celălalt capăt, lîngă ușa care da în bucătărie.
— Bună dimineața! am spus trecînd pragul.
— Bună dimineața! mi-a răspuns bătrîna, în- dreptîndu-se de spate și lipindu-și-l de perete.
Cealaltă femeie cînd îmi auzi vocea încetă să mai împletească. Se uită la mine, mai întîi cu un fel de curiozitate sceptică. Pe urmă păli și cu voce alterată de emoție îmi răspunse la binețe.
— Ai dormit bine, domnule? se interesă bătrîna.
— Minunat. Am dormit dus.
Pe urmă, văzînd că mă tot uit la femeia care, de asemenea, nu-și lua ochii de pe mine, îmi spuse:
— Asta e noră-mea, Varvara. Așează-te, domnule dragă, să iei ceva în gură. Tu, Varvară, adu-i de mîncare.
Varvara coborî de pe divan, încălță niște papuci vechi și, în drum spre bucătărie, trecu pe lîngă mine, mlădioasă și felină, fără să se grăbească. Nu era propriu-zis frumoasă. În schimb, nu știu cum, dar parcă din întreaga ei făptură se degaja femini- tatea.
Varvara era nora bătrînei. Dar oare a cui nevastă fusese? A lui Bucur sau a lui Vlaicu? Nu apucai să-mi răspund că o auzii întrebîndu-mă de dincolo, din bucătărie:
— Vrei cafea cu lapte, domnule sau cacao?
— Lapte simplu...
— Cum ți-e voia, domnule!
După cîteva clipe îmi puse dinainte o ulcică plină cu lapte, pîine și, la fel ca în ajun, slănină. Am început să mănînc, urmărit de privirile celor două femei.
— De unde ești, domnule dragă? mă întrebă bătrîna.
— Din București.
— Pleci cu trenul de zece?
— Da, cu acela.
Bătrîna oftă:
— Departe mai e Bucureștiul!...
— Nu-i chiar așa departe. În trei ore....
— Departe-i. Dacă ar fi mai aproape poate că ai mai trece pe la mine.
Și fu atîta tristețe în tonul cu care rosti aceste cuvinte, încît mă tălăzui mila. Înțelegeam de ce ar fi fost bucuroasă să mă mai vadă. Semănăm doar cu cei doi fii ai săi.
„Oare să-i spun că i-am cunoscut? Să-i spun, de ce nu!”.
— Dumneavoastră vă numiți Vișinoiu, nu-i așa? am întrebat-o pe bătrînă.
— Da, așa mă numesc. Dar de unde știi? Apoi tot ea, imediat: Ce întrebare! Ți-au spus, de bună seamă, oamenii din sat.
— Nu mi-au spus oamenii. Am văzut fotografiile de pe scrin. Sînt fiii dumneavoastră, nu-i așa?
— Da! răspunse bătrîna cu mîndrie de mamă.
— I-am cunoscut pe zonă, în Moldova. Toți trei am făcut parte din același pluton.
— Așa!... I-ai cunoscut!...
Și deodată ochii bătrînei se umplură de lacrimi. Plîngea. Numai după atîta se cunoștea că plînge : că-i curgeau lacrimile. Multe, mari, nefiresc de mari. Se scurgeau pe obraji încet și, din cauza aceasta, nu păreau lacrimi adevărate, ci mai curînd de gli- cerină. Plînsul acesta mut era mai sfîșietor decît oricare alt fel de plîns.
— Vorbește-mi, domnule dragă, despre Bucur!
Vocea era aproape cea obișnuită. Și cu toate acestea mi-am dat seama că suferința bătrînei era cumplită și de nealinat.
— Vorbește mai bine despre Vlaicu! îmi ceru Varvara care, din clipa cînd auzise că i-am cunos- cut pe amîndoi frații atîta se foise pe divan, încît rochia strîmtă i se ridicase dezvelindu-i genunchii.
— Tu să taci! se răsti la ea bătrîna. Să vorbească despre Bucur. Mai întîi despre el. Și pe urmă și despre Vlaicu. Despre băiatul meu Vlaicu.
Nu era deloc o treabă ușoară ceea ce mi se cerea. Aveam ce povesti despre fiecare din ei, dar nu știam cum să încep. Pe de altă parte, nu știam nici dacă ceea ce mie mi se părea interesant li s-ar fi părut la fel și lor. Aveam sentimentul vag că nu orice se așteptau să audă de la mine, ci numai anumite lucruri.
Și, fiindcă trecuse cîtva timp, de cînd fusesem întrebat, deodată m-am trezit că spun:
— Bucur, să știți, a fost un om adevărat!
Erau exact cuvintele pe care nu aș fi vrut să le rostesc, tocmai fiindcă mi se păreau de o banalitate exasperantă. Și, copleșit de ridicolul în care eram convins că mă găsesc, deși doream tare mult, alte cuvinte nu mi-au mai venit pe buze.
— Dar Vlaicu? întrebă Varvara. Ce, el nu a fost un om adevărat?
— Taci! Tu nu auzi să taci? Taci îți spun! Ar trebui să-ți fie rușine! Lasă-l să vorbească de Bucur. Mai întîi de Bucur. Apoi către mine: Da, a fost un om adevărat. Asta o știam. Dar altceva ce-mi poți spune despre el? L-ai cunoscut bine?
— Am fost puțintel prieteni. Și cu Vlaicu, soțul dumneavoastră, am adăugat, fiindcă observasem că Varvara tocmai se pregătea să-mi pună o astfel de întrebare.
— Nu Vlaicu a fost bărbatul ei, ci Bucur, mă lămuri bătrîna.
„Atunci de ce se interesează de Vlaicu?”
Dar întrebarea mi-am pus-o numai în gînd. Și răspunsul tot în gînd mi l-am dat:
„Dacă bătrîna a mustrat-o că se interesează de Vlaicu, probabil că între această Varvara și cumna-tul ei au existat și altfel de legături decît cele de rudenie. Altă explicație nu văd”.
Cu toate acestea, femeia nu-mi deveni acum antipatică. Îmi era, mai curînd, milă de ea. De ce, neapărat milă, nu știu! Poate pentru că aveam presentimentul că suferise mult.
— ...Și cînd l-au executat nu i-a fost prea greu? întrebă bătrîna. Nu s-a arătat slab?
— Nu!... Dimpotrivă. În timp ce comandantul plutonului de execuție urla comanda, Bucur a stri- gat din adîncul plămînilor: „Moarte fascismului!”
— Și l-au împușcat ca pe un cîine!... Fără judecată... fără nimic, murmură bătrîna care, între timp, contenise să plîngă.
— Chiar fără judecată, nu. L-au judecat la pre- tura diviziei. Dacă se întîmpla cu cîteva luni mai înainte, îl trimiteau la Curtea Marțială.
— Unii spun că dacă l-ar fi judecat Curtea Marțială, ăia nu l-ar fi condamnat la moarte. Oare adevărat să fie? întrebă bătrîna cu îndoială.
— Da de unde! Pentru astfel de „crime” nu exista atunci decît o singură pedeapsă: plutonul de execuție. Numai într-un singur caz poate că ar fi scăpat cu viață. Doar dacă ar fi avut șansa să nu-i vină rîndul de a fi judecat pînă la evenimentele în- tîmplate la 23 August. Știți, în perioada aceea, dezertările, nesupunerile la încorporare se țineau lanț. Cauzele acestei avalanșe de acte de nesupunere erau multe. De pildă, mizeria din ce în ce mai accentuată a celor rămași acasă care, pe deasupra trebuiau să îndure și samavolniciile sălbatice ale aparatului de represiune antonescian. Dar ceea ce îi făcea să urască și mai mult războiul era faptul că ei își dădeau seama că li se cerea să lupte împotriva propriilor lor interese. Nemulțumirea și revolta mocnită erau așa de mari în rîndul unităților de pe zonă, încît pînă și unii comandanți de unități erau nevoiți să recunoască, în rapoartele lor secrete și strict-secrete, că nu se mai putea conta pe armată.
În fața unei atari situații au fost luate, bine- înțeles, măsuri de „redisciplinare”, din cele mai severe. Pentru te miri ce vini, reale sau închipuite, ajungeai ușor la Curtea Marțială. Cei de acolo nu mai pridideau să judece pe toți cei presupuși vinovați. Stăteau bieții oameni închiși cu lunile pînă să le vină rîndul. Tocmai de aceea, Antonescu a împuternicit pe comandanții de mari unități să aplice pedeapsa cu moartea în cazurile grave, spre pildă în cazurile de dezertare de pe front, fără ca cei vinovați să mai fie înaintați Curților Marțiale. Dacă Bucur ajungea la Curtea Marțială, ar fi avut șansa să scape cu viață doar în cazul cînd nu i-ar fi venit rîndul să fie judecat înainte de evenimen- tele întîmplate la 23 August.
— Două luni!... Numai două luni și ar fi scăpat cu viață!...
De data asta vorbise Varvara. Cuvintele îmi sunară straniu. Cum să explic? Îmi sunară ca o constatare exterioară, obiectivă, imparțială. Pronun- țase cuvintele rămînînd disponibilă sufletește.
— Taci!... Ți-am spus să taci... Să-l lași să vorbească... Ar trebui să-ți fie rușine... Știi tu din ce motiv, se răsti la ea bătrîna, fără ură. Tonul trădase doar o mare amărăciune.
— Mamă! De ce vorbești așa! Știi bine că nu este adevărat.
Bătrîna, ca și cînd s-ar fi rugat de ea, murmură:
— Lasă-l să vorbească despre Bucur. Apoi către mine: Vezi dumneata, am avut doi băieți. Pe amîn- doi i-am pierdut. Iată, au trecut atîția ani, dar durerea sufletului meu nu s-a alinat. Pe Bucur mi l-au împușcat. Vlaicu a murit și el. Durerea asta din urmă s-a mai astîmpărat cumva. Dar nu și aceea pricinuită de moartea lui Bucur. Mi l-au împușcat. Mi l-au împușcat ca pe un cîine. E adevărat că, înainte de a-l împușca, i-au legat mîinile la spate?
— Da, i-au legat mîinile la spate.
— Și ochii?
— Și! El a cerut să nu-i acopere ochii, ca să-și poată lua rămas bun cu privirea de la noi.
— Și cîinii, de ce nu i-au făcut pe plac? De vreme ce urmau să-l împuște, pentru ei nu era to-tuna dacă el avea să moară cu sau fără ochii legați?
— Totuna, bineînțeles. Altcineva dacă ar fi comandat plutonul de execuție aproape sigur că ar fi ținut seama de ultima lui dorință. Locotenentul Marinoiu însă n-a vrut.
— Și de ce n-a vrut cîinele?
— Fiindcă nu era un om. Era o fiară cu chip de om. Nu i-a fost de ajuns că avea să împuște un nevinovat. Și nu i-a fost de ajuns, fiindcă plăcerea lui era să chinuiască. În bestialitatea sa, socotind aceasta ca o metodă de supliciu, i-a refuzat lui Bucur ultima dorință înainte de moarte: să nu i se lege ochii ca, înainte de a trece dincolo, în ne- ființă, să-și poată lua rămas bun, cu privirea, de la noi.
— Ce fiară, Dumnezeule, ce fiară! se revoltă bătrîna frîngîndu-și mîinile.
— Da, fiară! Din păcate, deși erau acolo, de față, mulți ofițeri, nimeni n-a protestat, chiar dacă vreunul, în sinea sa, — și sînt sigur că au fost și dintr-aceștia — era revoltat de cruzimea locotenentului. L-au lăsat să-și facă mendrele, să se facă risipă de exces de zel, care, în fond, nu era altceva decît bestialitate.
Și fiindcă întîmplarea de atunci, retrăită prin amintire, mă tulburase, am tăcut.
— Și? Spune, domnule dragă, rogu-te, spune! se frămîntă bătrîna pe scăunel continuînd să-și frîngă mîinile.
— Ce să vă mai spun! Din cauza fiarei de locotenent și execuția s-a desfășurat altfel decît după tipic. Locotenentul n-a mai rostit comenzile cu glas tare, așa cum ar fi fost normal. I-a instruit în prealabil pe cei din plutonul de execuție ca atunci cînd el avea să ridice batista deasupra capului, ei să ducă armele la ochi, iar atunci cînd avea s-o lase în jos, să tragă. Totuși, nu-mi pot explica defel cum, dar Bucur a știut exact cînd va muri. Cu o clipă mai înainte ca locotenentul Marinoiu să lase ba- tista, a strigat, cît a putut de tare: „Moarte fascismului!”. Așa a murit Bucur! am încheiat după o clipă, privind pe rînd la cele două femei. Chipul bătrînei arăta ca o mască a durerii, deși nu mai plîngea. În schimb, al Varvarei era de nerecunoscut. Nu-mi puteam da seama dacă cele relatate de mine o impresionaseră în vreun fel, deși acela despre a cărui moarte amintisem fusese soțul ei.
„Ce ciudată ființă!” mi-am zis. Poate chiar mai ciudată decît bătrîna.
— Și cîinelui, fiarei de locotenent, nu i s-a cerut după aceea să dea socoteală?
— Nu, fiindcă n-a mai apucat să trăiască mult. L-a împușcat unul de-ai noștri. Îl cheamă Ciz- maru. Trăiește în București. Acum vreo doi ani, cînd l-am revăzut întîmplător, mi-a mărturisit adevărul.
— Dacă ai să-l mai întîlnești, să-i spui că-l bine- cuvîntează o mamă.
M-am uitat la ceas. Repede mai trecuse timpul! Dacă voiam să nu pierd trenul trebuia să mă gră-besc.
— Într-o oră trenul meu sosește în gară. Și pînă ajung acolo, pe jos... Ar trebui să mă grăbesc.
Bătrîna se neliniști. Se neliniști și Varvara. Ultima poate chiar mai mult.
— Să nu plecați încă!
Cuvintele Varvarei n-au sunat ca o rugăminte, ci mai curînd ca o poruncă. Înțelegeam: cum să pleci, de vreme ce încă nu ne-ai povestit nimic despre Vlaicu?
— Domnule dragă — vorbi bătrîna — iată sîntem două femei care te rugăm să-ți amîni plecarea. Să rămîi pînă mîine, pînă poimîine. Oare nu-ți stă în putință, dragă domnule?
Cuvintele sunară atît de rugător, încît mi-am simțit sufletul inundat de un val de duioșie și, aș zice, de dragoste. În clipa aceea, bătrîna nu era numai mama prietenilor mei Bucur și Vlaicu, ci parcă și propria mea mamă. Nu, n-o puteam refuza. Mai precis, nu-i puteam refuza mîngîierea de a sta de vorbă cu cineva care îi cunoscuse copiii. Apoi, dacă aproape mă hotărîsem să rămîn, o făceam nu numai pentru a-i face ei plăcere ci și pentru alt motiv. Aveam vagă intuiție că, rămînînd, voi afla poate lucruri mult mai interesante în legătură cu cei doi frați decît ceea ce le-aș fi putut eu povesti despre Bucur și Vlaicu.
În definitiv, ce știam eu despre ei? Știam numai ceea ce mi se păruse că sînt în cele patru luni cît fuseserăm toți trei pe zonă în Moldova. Și mai știam în ce împrejurare muriseră amîndoi. Atît. Dar care fusese viața lor mai înainte de a ne fi întîlnit? Bucur nu-mi povestise niciodată nimic. E drept, nu se ferise de mine și îmi dăduse pri- lejul să-i cunosc concepțiile. Dar mai mult de atît nimic. „Mama este învățătoare. Tată n-am și nici nu mi-l amintesc. A murit pe cînd eram mic într-un accident de vînătoare. Mai tîrziu, am auzit că n-ar fi fost un stupid accident de vînătoare, ci unul aranjat. Adică, o crimă premeditată. Culmea, cică, asasinul ar fi fost chiar propriul său frate. Dar eu n-am crezut niciodată, și nici n-am între- bat-o pe mama. Ce rost avea să răscolesc asemenea murdării!”...
Atîta aflasem de la el despre familia lui. Iar despre sine însuși, Bucur a evitat întotdeauna să vorbească. Cît privește pe Vlaicu... Cu Vlaicu, atunci cînd l-am cunoscut, pe frontul din Moldova, nu se putea niciodată discuta serios. Pe atunci, îi pu- teai pretinde să-ți cînte ceva din muzicuță — și se pricepea așa de bine s-o facă, încît nu-ți venea să crezi că o drăcie atît de mică e în stare să scoată asemenea sunete — să-ți spună o anecdotă, să-ți dezvăluie ultimele întîmplări senzaționale petrecute în regiment, brigadă ba chiar divizie, sau să-ți relateze una din multele lui aventuri sentimentale, reale sau închipuite. La vremea aceea, cu Vlaicu nu se putea „discuta serios”, nu numai fiindcă avea oroare de așa ceva, ci, în primul rînd, fiindcă ție nu-ți trecea prin minte că ai putea purta cu el asemenea discuții. Dintr-un anumit punct de vedere, Vlaicu era pentru noi toți un fel de tonic. Cu muzicuța, glumele, anecdotele și snoavele sale, cu buna sa dispoziție care nu-l părăsea niciodată risipea tristețile și amărăciunile zilelor și nopților noastre de ostași din primăvara și vara anului 1944.
Dar nici despre viața lui, în afară de faptul că avusese nenumărate aventuri sentimentale — care nici măcar nu știam dacă toate sînt adevărate —, mare lucru nu izbutisem să aflu. Și nici Vlaicu de mai tîrziu nu fusese mai predispus la confesiuni. De aceea, consimțind să-mi amîn plecarea, am fă- cut-o hotărît mai mult să întreb decît să aștept să fiu întrebat.
— Măicuță, nu am niște treburi atît de urgente care să facă imposibilă amînarea plecării, să zicem cu douăzeci și patru de ore.
I-am spus „măicuță” atribuind cuvîntului nu un sens peiorativ, ci fiindcă de cînd mă rugase cu „domnule dragă” să mai rămîn începusem s-o simt puțin și măicuța mea.
