Casa oglinzilor

Casa oglinzilor de Amanda Quick

PROLOG

CU UN AN ÎNAINTE

Halucinațiile se amplificau cu repeziciune.

Se opri la capătul scărilor, încercând să se liniștească. Holul îmbrăcat în oglinzi întunecate se întindea la nesfârșit, ca o casă a groazei cufundată în noapte și bântuită de umbre înșelătoare. Trebuia să străbată drumul acesta înainte de a-și pierde și ultimele sclipiri de luciditate.

Unghiurile coridorului întunecos se topeau, căpătând forme ce-i aminteau de dungile Möbius. Cercuri infinite, fără sfârșit. Nu știa cât timp se mai putea agăța de ultimele gânduri conștiente. Ar fi vrut să doarmă, dar nu se putea lăsa pradă dorinței copleșitoare. Nu încă. Mai era ceva ce trebuia făcut.

Curentul se întrerupsese în urmă cu câteva clipe. Lumina slabă a stelelor se furișa prin ferestrele mici de la cele două capete ale holului. Privi înainte, spre drumul îngust, zărind o licărire argintie. Știa că acolo era intrarea în bibliotecă. A patra ușă pe stânga.

O dorință disperată îi străbătu ființa. Ar putea lăsa mesajul dacă ar ajunge la acea lumină.

— Bethany? auzi vocea ucigașului la capătul scărilor. Unde ești? Lasă-mă să te ajut. Cred că acum ești foarte somnoroasă.

Spaima îngrozitoare îi dădu energia de a depăși pentru o clipă efectul substanțelor halucinogene. Strânse poșeta, făcând câțiva pași împleticiți de-a lungul holului, apoi se opri din nou. Se străduia să-și amintească ce trebuia să facă. Deși totul i se păruse foarte clar la capătul scărilor, acum lucrurile deveniseră din nou confuze.

Privi în cele mai apropiate oglinzi care acopereau pereții. Abia putea distinge în întuneric rama grea a sticlei din secolul optsprezece, astfel încât pipăi materialul rece încercând să-și amintească.

Mai era ceva de făcut înainte de a adormi.

— Pot să te ajut, Bethany.

I se păru că vede o umbră mișcătoare în oglinda unde o imagine stărui doar o clipă. Se strădui să înțeleagă ce era. Biblioteca. Trebuia să meargă în bibliotecă. Da. Asta era. Trebuia să ajungă acolo înainte ca ucigașul să o găsească.

O cifră apăru dincolo de amintirile ce începeau să se cufunde în uitare.

Patru.

Intrarea în bibliotecă era a patra ușă pe stânga. Recunoscătoare, încercă să se concentreze asupra cifrei care îi oferea puțină liniște. Se simțea nespus de bine în lumea matematicii; calmă, mulțumită, așa cum nu fusese niciodată în universul unde emoțiile oamenilor complicau totul. A patra ușă pe stânga.

Pentru a ajunge acolo trebuia să treacă de infinitul număr de oglinzi. Gândul acesta o paraliza.

— Nu trebuie să te ascunzi de mine, Bethany. Nu vreau decât să te ajut.

Trebuia să o facă. Deke trebuia să primească niște răspunsuri. Nu va avea liniște până când nu va afla adevărul. Și Thomas îl va ajuta, fiindcă era fratele lui, iar cei din familia Walker erau întotdeauna unul alături de celălalt. Deși nu înțelesese niciodată profunzimea unei astfel de legături, mintea ei accepta relația puternică dintre cei doi. Era la fel de reală ca orice ecuație matematică.

Adunându-și ultimele picături de voință începu să străbată coridorul spre licărirea slabă care marca ușa bibliotecii.

Halucinațiile deveniră mai puternice. Făpturi ciudate se iveau dincolo de suprafața oglinzilor ce o înconjurau, rugând-o să li se alăture.

Nu încă.

Încleșta dinții, concentrându-se doar asupra pașilor săi.

Nu îndrăznea să privească în oglinzile vechi și întunecate dinaintea ei, ca să nu fie atrasă în lumea de dincolo. Nu se temea de asta, dar știa că mai trebuia să rămână câteva clipe aici. Le datora măcar atât lui Deke și Thomas.

— Bethany? Nu te simți bine, Bethany. Lasă-mă să te ajut.

Ucigașul se afla pe hol, în urma ei.

— Nu mai e mult, Bethany. Halucinațiile trebuie să fie îngrozitoare. Curând însă vei dormi și totul se va termina.

Își fixă gândurile asupra triunghiului de lumină aruncată de razele lunii. Liniile strălucitoare o atrăgeau și o linișteau. Puritatea formei geometrice era un antidot puternic, chiar dacă pentru scurt timp, împotriva halucinațiilor.

Ajunse la a patra ușă, intră, apoi se opri în mijlocul camerei pline de cărți, încercând să se gândească. Aici, undeva, trebuia să fie un mic birou, iar în el, o carte. Chiar în după-amiaza asta o răsfoise. Era o carte foarte importantă deoarece în ea se afla fotografia ucigașului ei. Trebuia să facă un semn pe acea imagine pentru Deke și Thomas.

Rafturile din jurul ei se învârteau, topindu-se în ceață. Adunându-și ultimele puteri, se îndreptă spre birou.

Cartea micuță se afla chiar pe masă, întocmai cum își amintea. O deschise, privind descumpănită prima filă. Fotografia se afla undeva între paginile acesteia. Trebuia să o găsească cât mai repede. Ucigașul era deja pe hol.

Întoarse foile, încercând să se gândească din nou doar la cifrele din fața ei.

Șaptezeci și nouă.

Optzeci.

Optzeci și unu. Aici era. Fotografia ucigașului.

Lângă carte se afla și un stilou. Reuși să-l ridice abia la a treia încercare. Deși nu mai putea scrie ceva, găsi puterea de a trasa un cerc tremurător în jurul fotografiei de la pagina optzeci și unu.

După aceea se opri, încercând să se gândească. Mai trebuia să facă ceva pentru a fi sigură că Deke și Thomas aveau să înțeleagă.

Plicul, acum.

Zâmbi mulțumită când amintirea își făcu loc prin gândurile încețoșate.

Plicul se afla în poșeta ce-i atârna pe umăr. Îl scoase, reușind să-l strecoare printre paginile volumului. Și acum?

Să ascundă cartea cu plicul. Nu-și putea asuma riscul ca ucigașul să le găsească.

— Știu unde ești, Bethany. Credeai că te poți ascunde în bibliotecă?

Privi un loc potrivit pentru a ascunde obiectele.

Un fișier vechi, din lemn, cu sertare mici era sprijinit de un perete.

Minunat.

— Oglindă, oglinjoară, murmura ucigașul din pragul bibliotecii. Cine este cel mai inteligent? Nu tu, Bethany. Și nici Sebastian Eubanks. Eu sunt acela, Bethany.

Ignoră cuvintele, strecurând cartea și plicul în ascunzătoare. Mai devreme sau mai târziu, Deke și Thomas aveau să le găsească.

Terminase. Se simți învăluită de liniște. Își îndeplinise misiunea. Acum putea în sfârșit dormi. Se întoarse, încercând să se sprijine de masă.

Ucigașul se ivi în ușa biroului.

— Eu sunt cel mai inteligent dintre toți, Bethany.

Bethany Walker nu răspunse. Închise ochii, alunecând în lumea liniștită de dincolo de oglinzi, unde legile matematicii erau cele mai importante, dând înțeles tuturor lucrurilor.

1

PREZENTUL

Raza de lumină, alunecând din oglinda de deasupra dulapului constituia un indiciu că nu era singură în apartamentul femeii moarte. Își simți mâinile reci ca gheața, iar părul la ceafa i se ridică de parcă ar fi fost electrizat.

Leonora renunță să mai cerceteze sertarul și se întoarse ținând în mâini un pulover moale, roz pal, din cașmir.

Două făpturi se aflau în pragul dormitorului.

Una dintre ele, o siluetă umană.

Umerii lui largi acopereau o mare parte din priveliștea coridorului din spate. Avea aerul relaxat, grațios al unei fiare sălbatice. Nu un vânător ce se năpustește asupra primei prăzi, ci un profesionist care preferă să-și aleagă victimele. Chipul era al unui om ce obținuse greu anumite lucruri, iar ochii reci și cenușii îți întăreau această impresie.

Fiara asemănătoare unei fantome de la picioarele lui semăna foarte mult cu tovarășul său. Deși nu foarte mare, era totuși masiv. Una dintre urechi era întoarsă, fiind, fără îndoială, dovada unei lupte. Era greu să îți imaginezi acest animal alergând să prindă un frisbee^[1]. Probabil că ar rupe jucăria, înghițindu-i marginea de plastic.

Cu toate că amândoi intrușii păreau primejdioși, intuiția îi spunea că e bine să fie mai atentă la bărbat. Nu-i putea zări mâinile ascunse în buzunarele adânci ale fâșului de culoarea mangalului. Pe sub jacheta deschisă se vedea o cămașă din material de blugi; purta o pereche de pantaloni kaki, iar în picioare avea cizme de piele ce păreau mai mari decât ar fi trebuit.

Atât bărbatul cât și câinele erau uzi până la piele din pricina ploii ce se năpustise asupra Californiei de Sud în acea zi. Amândoi păreau cât se poate de capabili să o atace fără prea mare greutate și într-o clipită.

— Îi erai prietenă sau pur și simplu ai aflat de moartea ei și ai venit să vezi dacă nu cumva poți șterpeli ceva de pe aici? întrebă bărbatul.

Chiar și vocea se potrivea înfățișării: era joasă, amenințătoare, ca un mârâit.

Se strădui să-și potolească imaginația prea bogată.

— Cine ești?

— Eu te-am întrebat primul. Ce ești, prietenă sau o oportunistă ocazională? Oricum, cred că ești o hoață, așa că răspunsul devine inutil.

— Cum îți permiți? Teama ce-i iuțise bătăile inimii făcu loc furiei. Nu sunt o hoață, ci bibliotecară. La naiba, cuvintele sunaseră extrem de ciudat. Ei bine, își zise, cel puțin nu se poate spune că nu se pricepea să dea replici rapide.

— I-auzi! rosti bărbatul cu buzele arcuite într-un zâmbet batjocoritor. Și cauți cărți cu termenul de predare expirat? Ar fi trebuit să știi că nu trebuie să-i împrumuți nimic lui Meredith Spooner. Mă îndoiesc că a înapoiat ceva din lucrurile pe care le-a furat.

— Nu prea ai simțul umorului.

— Nu am de gând să mă fac comedian.

În astfel de situații trebuie să fii prompt, gândi Leonora. Să iei inițiativa. Să preiei conducerea situației dovedind siguranță și autoritate. Nu se putea spune că nu mai avusese de-a face până atunci cu oameni dificili. Ca bibliotecară era din când în când obligată să discute cu persoane antipatice, de la profesorii egoiști și pretențioși ai facultății până la studenți prost crescuți.

Se îndreptă așadar spre ușă, rugându-se ca străinul și câinele lui să se dea înapoi în mod automat, cum se întâmplă când vrei să treci pe lângă cineva.

— De fapt, sunt îndreptățită să mă aflu aici, lucru care nu e valabil și pentru tine, spuse zâmbind cu răceală către cei doi intruși. Propun să discutăm asta cu proprietarul apartamentului.

— E ocupat. Spunea ceva de o urgență la instalațiile de la etajul trei. Oricum cred că e mai bine să ne ocupăm noi singuri de această situație. Ai un nume?

Era clar că nici el, nici câinele nu aveau de gând să se dea la o parte, astfel încât se văzu nevoită să se oprească în mijlocul camerei.

— Sigur că am, replică ea încordată, însă nu văd de ce ți-aș spune ție cum mă cheamă.

— Lasă-mă să ghicesc. Leonora Hutton?

Fata îngheță.

— De unde ai știut?

El ridică din umeri, iar mișcarea îi atrase din nou atenția asupra dimensiunii impresionante a acestora. Mai îngrijorător era faptul că părea fascinată de asta. Nu obișnuia să fie atrasă de bărbați musculoși; prefera mai degrabă genul intelectual.

— Meredith nu avea prea mulți prieteni, spuse el. Cei mai mulți erau doar niște simboluri, din câte mi-am putut da seama.

— Simboluri.

— Semne. Săgeți. Victime. Fraieri. Cum vrei să-i numești pe cei de care s-a folosit sau i-a păcălit cu escrocheriile sale. Se opri o clipă. Asta dacă presupunem că ești Leonora Hutton.

Fata își încleșta dinții.

— Bine, eu sunt Leonora Hutton. Iar tu ești…?

— Walker. Thomas Walker. Bărbatul își îndreptă apoi privirea asupra câinelui. El este Wrench.

Wrench își ridică rânjind capul, drept răspuns. Privi colții amenințători ai animalului.

— Mușcă?

— Nu. Thomas părea amuzat de întrebare. Este o dulceață, foarte blând. Probabil că într-o viață anterioară a fost un micuț pudel.

Fata nu putea crede asta nici măcar o clipă. Dacă Wrench trăise într-o altă viață, fără îndoială fusese un dulău de vânătoare, din timpuri medievale, dar decise că era mai bine să-și păstreze părerile pentru ea.

— Te așteptam, domnișoară Hutton, zise Thomas.

Leonora îl privi uluită.

— Pe mine?

— De vreo trei zile. Cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o în cafeneaua de peste drum. Bărbatul arătă cu capul spre fereastra dincolo de care se zăreau câteva magazine. Tu ai fost aceea care a luat trupul și a făcut toate aranjamentele pentru înmormântare în ultima săptămână. Am bănuit că mai curând sau mai târziu o să revii să aduni ce-a mai rămas prin apartament.

— Se pare că știi o mulțime de lucruri despre mine.

Thomas zâmbi într-un mod ce o îndemna să se dea câțiva pași înapoi și să o ia la goană. Însă acesta ar fi lucrul cel mai nepotrivit, își spuse. Cunoștea destule despre comportamentul animalelor pentru a ști că fiarele atacau cu și mai multă cruzime atunci când prada o lua la fugă.

— Nu atât cât aș vrea să știu, domnișoară Hutton.

Oricum nu ar fi avut unde să fugă. O încolțise în camera asta micuță și goală. Astfel încât se strădui să rămână calmă.

— Cum ai găsit adresele de e-mail din agenda lui Meredith? îl întrebă.

— Foarte ușor, răspunse Thomas. Am venit aici și i-am luat calculatorul imediat ce am aflat de accident.

Auzind mărturisirea nonșalantă, Leonora rămase fără grai câteva clipe.

— I-ai furat calculatorul? reuși în cele din urmă să întrebe.

— Să zicem că l-am împrumutat, replică el cu un alt zâmbet respingător, lipsit de orice urmă de umor. Cam tot așa cum ea a împrumutat un milion și jumătate din Fondul pentru burse Bethany Walker.

O, la naiba. Nu prea era bine. Era chiar foarte, foarte rău. Delapidarea reprezentase una dintre activitățile preferate ale lui Meredith, dar întotdeauna preferase hoții și escrocii asemenea ei, care nu se puteau plânge nicăieri. Din câte știa Leonora, niciodată nu luase o sumă atât de mare. Numai Meredith putea da o ultimă lovitură așa de puternică.

Și numai ea mă putea lăsa pe mine să curăț mizeria în urma ei.

— Ești polițist? întrebă precaut.

— Nu.

— Detectiv particular?

El scutură din cap.

— Nu.

Nu era un reprezentant al legii. Nu știa dacă acesta era un lucru bun sau rău. Își drese vocea:

— Ai cunoscut-o personal pe Meredith?

— A, da, am cunoscut-o, zise el. Desigur că, asemenea tuturor celorlalți, aș fi preferat ca asta să nu se fi întâmplat niciodată, dar lucrurile nu ies întotdeauna așa cum vrei, nu?

Cuvintele aveau o semnificație aproape implacabilă.

— Înțeleg. Ai fost unul dintre – se întrerupse căutând să continue cât mai elegant fraza. Adică ați frecventat aceleași cercuri?

Thomas răspunse abia silabisind:

— Nu pentru mult timp.

Însemna că fusese unul dintre iubiții lui Meredith. Dintr-un motiv neștiut, noțiunea i se părea straniu de deprimantă. De ce îi păsa dacă individul avusese sau nu o relație cu Meredith? Cu siguranță nu fusese primul, dar este posibil să fi fost ultimul.

— Mă mir, răspunse fără a sta prea mult pe gânduri. Nu pari a fi genul ei.

O, Doamne! Ce naiba o făcuse să spună una ca asta?

Oricum, era adevărat. Meredith obișnuia să aibă relații numai cu bărbați pe care îi putea manipula. Ceva din înfățișarea lui Thomas Walker îți dădea de înțeles că nu putea fi marioneta cuiva prea mult timp, nici măcar în mâinile unui femei atât de sexy, seducătoare și pricepută precum Meredith.

Dacă ea își dăduse seama de asta, gândi Leonora, atunci și Meredith, care dintotdeauna avusese intuiții extrem de exacte în privința sexului opus, înțelesese același lucru. Poate că tocmai de aceea relația nu durase prea mult.

— Meredith prefera un anumit gen de bărbați? Thomas părea ușor surprins de informație; dădu apoi din cap gânditor. Probabil că ai dreptate. Avea anumite preferințe în privința vieții sociale, nu? Din câte mi-am dat seama nu ieșea decât cu bărbați care o puteau ajuta să-și atingă scopurile.

Leonora se întrebă dacă nu cumva adevărata problemă era faptul că Thomas fusese foarte tare rănit când îi fusese dezvăluită adevărata față a lui Meredith. O inimă frântă putea produce multă suferință, iar aceasta la rândul ei putea da naștere furiei. Poate că el suferea acum, într-un mod specific masculin.

Îi zâmbi compătimitor.

— Îmi pare rău, zise cu blândețe.

— Da, și mie. Chiar mai mult. Dacă vrei să știi adevărul, am fost cam supărat când am aflat că și-a însușit cei un milion ș jumătate de dolari.

Ei, poate că nu era chiar copleșit de durere, ci mai degrabă furios.

— Ăăă, cuvintele întârziau să apară.

— Dar tu? întrebă Thomas pe un ton exagerat de politicos. Ai ceva amintiri dragi legate de defunctă? De când vă cunoașteți?

— Ne-am cunoscut la facultate. Am ținut legătura de-a lungul anilor, dar – înghiți în sec, încercând să reformuleze. Nu prea ne-am văzut în ultimele luni.

De când am surprins-o în pat cu fostul meu logodnic, adăugă în gând, considerând că nu este cazul să menționeze cu glas tare acest lucru.

— Ar trebui să te consideri norocoasă, spuse Thomas. Meredith Spooner era o adevărată pacoste. Dar probabil că știi deja asta.

Vechile năravuri erau greu de îndepărtat. Ca întotdeauna, atunci când situația devenea neplăcută, apăru tentația de a lua apărarea și de a scuza comportamentul lui Meredith.

Își ridică bărbia.

— Ești sigur că Meredith a luat acei bani?

— Absolut sigur.

— Cum a reușit una ca asta?

— Foarte ușor. S-a angajat ca funcționar însărcinat cu acordarea burselor pentru studenți la Colegiul Eubanks. Adaugă la aceasta o moralitate îndoielnică și o mare pricepere la calculatoare și obții astfel toate datele unei delapidări.

— Dacă ceea ce spui e adevărat, atunci ce cauți aici? Dacă suma e atât de mare, nu ar fi trebuit să te duci la poliție?

— Încerc să evit această cale.

— Când îți lipsesc mai mult de un milion de dolari? întrebă ea, profitând de ocazie și atacând. Mi se pare destul de suspicios. Toate astea aruncă o umbră de îndoială asupra poveștii tale, domnule Walker.

— Vreau să evit poliția fiindcă o asemenea publicitate poate dăuna fondului burselor, zdruncinând încrederea eventualilor sponsori. I-ar face să se îndoiască de integritatea celor însărcinați cu administrarea banilor, dacă înțelegi ce vreau să spun.

Cum Leonora avea destulă experiență în legătură cu subiectul delicat al strângerii de fonduri academice, îi dădu dreptate. Dar asta nu însemna că avea să scape prea ușor de ea, cu atât mai mult cu cât acesta nu părea deloc a fi genul de persoană implicată în donarea unor sume destinate studiilor. De asta se ocupau intelectuali cu costume fine, care știau cum să se adreseze unor studenți bogați.

Îi zâmbi politicos.

— Cred că încep să înțeleg. Acum e rândul meu să încerc a ghici. Ar putea fi adevărat, domnule Walker, că nu ai sesizat poliția în legătură cu dispariția banilor tocmai fiindcă ai putea fi considerat suspectul principal?

Sprâncenele întunecate ale bărbatului se ridicară, ca reacție la afirmația ei.

— Destul de aproape, domnișoară Hutton. Nu chiar la țintă, dar foarte aproape.

— Bănuiam.

— Meredith a lăsat urme care ar duce la fratele meu, Deke, dacă s-ar afla de dispariția banilor.

— Fratele tău. Îi venea destul de greu să accepte cuvintele lui. Unde anume se află sediul central al Fondului Bethany Walker?

— Face parte din fondul pentru burse al Colegiului Eubanks. A fost constituit pentru a sprijini cercetarea și predarea științelor exacte.

— Eubanks? întrebă ea încruntându-se. Numele nu îmi este cunoscut.

— Este un mic colegiu dintr-un orășel numit Wing Cove; se află cam la o oră și jumătate distanță de nordul orașului Seatlle.

— Înțeleg.

— Fondul a fost intitulat după numele lui Bethany, soția lui Deke, o matematiciană strălucită. A murit anul trecut. Deke este președintele comitetului care supraveghează operațiunile și investițiile fondului. Peste trei luni va avea loc o verificare. Dacă suma va lipsi, atunci el va fi răspunzător, mulțumită scumpei tale prietene.

O operațiune tipică pentru Meredith, gândi Leonora. Asigură-te că victima nu va suna la poliție.

— Îmi dau seama cât de neplăcut trebuie să fie pentru tine și fratele tău, domnule Walker. Dar pentru cineva care vrea să păstreze situația cât mai discretă, pari neobișnuit de vorbăreț.

— Asta fiindcă doresc foarte mult să recuperez banii. Vreau să ajungă înapoi în contul fondului înainte de acea afurisită de verificare financiară.

— Înțeleg, zise ea. Dar de ce îmi spui mie toate astea?

— Simplu. Ești cel mai bun indiciu al meu.

Îl privi uluită.

— Poftim?

— Hai să zicem altfel, ești singurul meu indiciu. Simți cum panica îi cuprinde cu repeziciune tot trupul.

— Dar nu știu nimic despre bani.

— Nu zău? Bărbatul nu părea convins de spusele ei. De dragul conversației, să zicem că spui adevărul.

— Dar acesta este adevărul.

— Chiar și așa, rămâi în continuare singurul meu indiciu.

— De ce?

— Pentru că, din câte îmi dau seama, ai cunoscut-o pe Meredith mai bine decât oricine altcineva. Sper să mă ajuți, domnișoară Hutton.

Ai vrea tu, gândi Leonora.

— Tocmai ți-am spus, nu am vorbit prea des cu ea în ultimul an. Nici măcar nu știam că s-a angajat la Colegiul Eubanks sau că locuiește aici; am aflat despre asta abia când autoritățile m-au contactat după accident.

— Nu, zău! După spusele proprietarului, Meredith s-a folosit de numele tău când a închiriat apartamentul.

Leonora rămase tăcută. Nu era prima oară când Meredith se folosea de numele și referințele ei.

— Mă îndoiesc că avea de gând să stea prea mult timp aici, spuse Thomas cercetând camera sumar mobilată, cu un aspect sărăcăcios. Probabil avea nevoie de o adresă pe care să o folosească cât timp își pregătea următoarea lovitură.

— Uite, chiar nu știu ce să spun. Nu te pot ajuta, domnule Walker. Am venit doar să iau lucrurile lui Meredith; intenționez să le donez unui magazin de aici, iar după aceea să mă întorc acasă. Mi-am rezervat un loc pentru avionul din seara aceasta. Trebuie să mă prezint la serviciu mâine dimineață.

— Acasă, adică în Melba Creek, nu? Chiar lângă San Diego?

Încercă să ignore neliniștea stârnită de cuvintele lui.

— Așadar știi unde locuiesc. Ar trebui ca acest lucru să mă sperie?

— Nu încerc să te sperii, domnișoară Hutton, vreau doar să colaborăm.

— Aha.

— Ți-aș face o propunere.

— Dă-mi un singur motiv pentru care ar trebui să o ascult.

— Îți voi oferi chiar mai multe. Mai întâi, dacă lucrezi cu mine și mă ajuți să găsesc banii, voi avea grijă să primești o recompensă.

— Fă-mă să înțeleg. Vrei să mă mituiești ca să-ți înapoiez banii?

— Nu crezi că e mai bine decât să ajungi la închisoare pentru delapidare?

— La închisoare? Involuntar, făcu un pas înapoi, iar Wrench se mișcă, vădit interesat de gestul ei. Rămase țintuită locului. De ce să fiu arestată? Ai spus că fratele tău ar fi răspunzător pentru lipsa banilor.

— Nu am de gând să permit ca el să fie considerat vinovat pentru escrocheria lui Meredith, spuse Thomas pe un ton blând. Dacă suma nu ajunge în cont înainte de verificare, mă voi asigura că polițiștii te vor cerceta cât se poate de amănunțit.

— Cum?

— Deke se pricepe de minune la calculatoare, iar eu mă descurc destul de bine cu cifrele. N-ar trebui să fie foarte greu să facem o legătură între tine și Meredith.

— Și mine? Afirmațiile acestea o lăsară mută de uimire. Dar nu am avut nimic de-a face cu delapidarea.

— Cine știe? Poate că în cele din urmă vei reuși să o și dovedești. Dar între timp, crede-mă că îți pot face viața foarte grea. Spune-mi, cum ar reacționa șeful tău dacă ar auzi că ești cercetată pentru delapidare?

— Cum îndrăznești să mă atragi în această poveste cu amenințări?

Thomas scoase din buzunar o mână mare, puternică; avea palmele unuia care a muncit din greu sau a escaladat munții, nu îngrijite ca ale unui om de afaceri.

Își răsfiră degetele subliniindu-și vorbele:

— Dacă nu ai observat până acum, domnișoară Hutton, ești deja amestecată în povestea asta până peste urechile tale drăgălașe.

— Cum poți spune așa ceva?

— Din câte îmi dau seama, tu ai fost persoana cea mai apropiată de Meredith, iar pentru mine asta înseamnă că ești cel mai aproape de statutul de partener al ei.

— Nu am fost partenerul ei.

— Vă leagă multe lucruri. Ești singura cu care a continuat să țină legătura de-a lungul timpului. Cu puțin ajutor din partea lui Deke, sunt sigur că poți fi considerată complicele ei.

— Dumnezeule, vorbești serios, nu?

— Atunci când sunt în joc un milion și jumătate de dolari și reputația fratelui meu? Da, domnișoară Hutton. Vorbesc cât se poate de serios. Cooperează cu mine. Ajută-mă să găsesc banii și amândoi putem ieși din situația asta fără a fi nevoie să angajăm un avocat.

— Unde crezi că aș ascunde o asemenea sumă?

— Până acum nu știu decât că banii nu se află în contul tău.

Cuvintele o uluiră.

— Ai verificat?

— A fost primul lucru pe care l-am făcut după ce ți-am găsit numele în adresele de e-mail ale lui Meredith.

— Cum?

— Ți-am spus deja, fratele meu se pricepe la calculatoare.

— O astfel de încălcare a intimității este ilegală. Aș putea cere să fiți arestați.

— Vorbești serios? Va trebui să țin minte asta în viitor.

Îl privi țintă.

— Și ai neobrăzarea să mă acuzi pe mine de comportament ilegal.

— Imaginează-ți că am!

— Nu-mi vine să cred! Se simțea amețită. E mai mult decât bizar.

Bărbatul părea aproape amuzat.

— Fii recunoscătoare. Ție îți revine un rol mai ușor, nu trebuie decât să mă ajuți să găsesc banii.

Îl urmări îngrijorată.

— Care este partea grea? Să-i punem înapoi în fond?

— Nu, și asta va fi simplu. Cel mai greu va fi să-l convingem pe fratele meu că Meredith Spooner nu a fost asasinată.

Leonora simți cum plămânii i se golesc de aer. Se uita uluită la el, incapabilă să mai spună ceva.

— Poliția nu a menționat nimic de un asasinat, reuși ea să îngaime în cele din urmă.

— Fiindcă nu au găsit nicio dovadă care să indice altceva decât un accident, zise el. Probabil și pentru că nici nu exista așa ceva.

Fata avu impresia că Thomas mai purtase această conversație de câteva ori în ultimele zile.

— Fratele tău are însă o altă părere?

— Deke este – se întrerupse, căutând cuvântul potrivit. Unii îl cred obsedat de ideea că soția sa, Bethany, a fost ucisă acum un an. Când a auzit de accidentul lui Meredith, s-a grăbit să tragă concluzia că ucigașul a lovit din nou.

— Dumnezeule! Tu ce crezi?

Thomas rămase o clipă tăcut, iar Wrench se sprijini de piciorul lui, ca și când ar fi vrut să spună că e alături de el.

Leonora credea că bărbatul va nega presupunerea aceasta îngrozitoare, însă spre uimirea ei, el doar scutură din cap.

— Nu știu, răspunse într-un târziu.

— Nu știi? Ce vrea să însemne asta? Doar vorbim de o crimă.

— Uite, nu-ți pot spune decât că acum un an, la moartea lui Bethany, nu credeam că poate exista vreo îndoială cu privire la ce se întâmplase. Verdictul oficial a fost sinucidere. Din nefericire, se potrivea împrejurărilor și nu era nicio urmă a vreunei violențe.

— A existat un bilet de adio?

— Nu. Dar asta nu e chiar atât de neobișnuit cum par să creadă oamenii.

— Sinuciderea este întotdeauna greu de suportat de cei care cunoșteau victima. Nu e de mirare că fratele tău caută alte răspunsuri. Dar ce anume din moartea lui Meredith îl face să creadă că există vreo legătură între cele două evenimente?

— Nu sunt prea multe lucruri, recunoscu Thomas. Meredith a sosit în Wing Cove la șase luni după moartea lui Bethany. Însă Deke încearcă să găsească asemănări chiar și acolo unde nu există. Singurul lucru pe care cele două îl aveau în comun, după părerea mea, este faptul că petreceau foarte mult timp în Casa Oglinzilor.

— Ce anume este Casa Oglinzilor?

— Sediul central al Asociației Colegiului Eubanks.

— Doar atât? Faptul că amândouă au lucrat în același loc? Asta este singura legătură dintre ele?

Bărbatul șovăi o clipă înainte de a continua:

— Singurul amănunt solid.

— Nu vreau să-l jignesc pe fratele tău, dar este foarte puțin.

— Îmi dau seama de asta, domnișoară Hutton, răspunse Thomas cu o voce joasă. După cum spuneam, lui Deke i-a fost foarte greu să accepte moartea lui Bethany. M-am străduit cât am putut să demolez teoriile lui legate de o anumită conspirație. În ultimele luni mi se părea chiar că făceam progrese. Cel puțin părea să-și depășească stare de depresie. Însă moartea lui Meredith i-a întărit presupunerile.

Fata reluă în gând ultimul lui comentariu.

— Stai puțin. Mi-ai spus că singura legătură solidă între cele două victime este faptul că au lucrat în același loc. Mai sunt și altele, mai puțin substanțiale?

— Poate, răspunse el încet. În orice caz mai există încă un mod de a privi toată povestea.

Reticența de care dădea el dovadă o făcea să înțeleagă că deși acesta nu credea pe de-a-ntregul povestea fratelui său, se simțea totuși obligat să o privească cu oarecare seriozitate. Probabil că sentimentul se datora unei loialități familiale. Iar ea cunoștea prea bine acest lucru.

— Care? întrebă când observă că el refuza să ofere alte amănunte.

— Au existat anumite zvonuri după înmormântare.

— Zvonuri?

— Câțiva localnici susțineau că Bethany lua niște substanțe când s-a sinucis, spuse fără prea multă convingere. Atât eu, cât și Deke am căzut de acord că ea nu ar fi fost capabilă să recurgă la așa ceva. Din câte știm noi, ea nu a luat niciodată droguri.

— S-au efectuat teste pentru verificarea prezenței drogurilor în organism?

— Au fost făcute câteva analize obișnuite, dar nu existau motive care să justifice o mulțime de teste costisitoare. Legile și bugetele medicale ale orășelelor de provincie nu permit efectuarea de teste amănunțite decât atunci când cauza morții este pusă serios la îndoială. Bethany nu luase niciodată droguri. Deke nu credea în teoria sinuciderii, iar motivele lui nu se refereau la droguri. Și oricum, în momentul de față nu se mai poate face nimic. Potrivit propriului său testament, Bethany a fost incinerată.

— Moartea lui Meredith a fost etichetată drept accident. Nimic nu a indicat prezența drogurilor sau a alcoolului. În ce fel se leagă de moartea ei zvonurile referitoare la Bethany Walker?

— După ce s-a aflat de accidentul ei, în Wing Cove au existat câteva zvonuri referitoare la faptul că și Meredith luase droguri cât timp a locuit aici.

— Nu, răspunse limpede Leonora.

Ochii lui Thomas se îngustară.

— Nu? Ești sigură?

— O, da. Cât se poate de sigură. Meredith avea o mulțime de păcate, dar drogurile nu erau printre ele. Vezi tu, mama ei a murit tocmai din cauza asta.

— Aha, spuse bărbatul fără a mai adăuga nimic altceva.

Părea gânditor, în vreme ce Wrench arăta doar plictisit.

— Accidente de circulație au loc tot timpul. Se întreba dacă încerca să se convingă pe ea sau pe Thomas. Și nu există niciun motiv pentru crimă.

— N-aș spune asta. Un milion și jumătate de dolari sunt o grămadă de bani. Să presupunem, de dragul conversației, că Meredith avea un partener. Cineva care nu dorea să împartă cu ea profiturile.

Începea să se simtă prinsă în capcană. Situația devenea din ce în ce mai greu de suportat.

— Pentru ultima oară, nu am fost partenera lui Meredith, spuse cu asprime. Nu știu nimic despre escrocheria pe care pretinzi că a pus-o la cale la Colegiul Eubanks.

— Dovedește-o. Ajută-mă să găsesc banii dispăruți.

— Mă ameninți și nu-mi place câtuși de puțin.

— Ți-am oferit de asemenea și o importantă recompensă, îi aminti el. Gândește-te la asta ca la o abordare ceva mai tentantă.

— Dacă nu te superi, zise Leonora pe un ton glacial, trebuie să termin de împachetat lucrurile lui Meredith.

— Ce bine că mi-ai adus aminte; trebuie să te întreb ceva în legătură cu asta.

— Ce anume?

— De ce tocmai tu ai venit aici? De ce trebuie să-i iei lucrurile și să te ocupi de ultimele detalii ale vieții ei?

Leonora privi în jur spre pereții goi și mobila impersonală. Îi venea greu să și-o imagineze pe Meredith, întotdeauna atât de plină de viață, petrecându-și ultimele zile în locuința aceasta simplă, sordidă.

Se simți copleșită de tristețe. Meredith fusese o fire complicată, care adeseori te scotea din minți. Oriunde își făcea apariția, necazurile celorlalți nu întârziau să apară. Însă lumea avea să fie cu siguranță un loc mult mai puțin viu fără ea.

— Nu există nimeni altcineva care să se ocupe de asta, răspunse fata.

2

O noapte fără sfârșit părea a inunda casa lui Deke. Draperiile erau trase peste ferestre deși, chiar fără acestea, după-amiaza de noiembrie nu oferea prea multă lumină prin stratul gros de nori. Întunericul era străpuns doar de lumina monitorului ce se reflecta în ramele aurite ale ochelarilor lui Deke, scăldându-i fața nebărbierită într-o lumină nefirească.

Deprimat, Thomas stătea la celălalt capăt al biroului, cu o ceașcă de cafea lângă el, iar Wrench întins la picioarele lui. Orice progres făcuse încercând să-și scoată fratele din lumea calculatorului, se risipise atunci când aflaseră de moartea lui Meredith Spooner. Deke se repezise în fața computerului, căutând asemănări care să argumenteze teoria că Bethany fusese ucisă.

— Leonora Hutton și-a făcut apariția în cele din urmă la apartament? întrebă Deke. Nerăbdarea era atât de evidentă încât simpla imagine a chipului său devenea dureroasă. Așa cum ai bănuit?

— Da. Spunea că a venit să împacheteze lucrurile lui Meredith.

— Ei bine? Ce s-a întâmplat? Vrea să ne ajute?

— Nu știu, răspunse Thomas.

— Ce vrei să spui? Mi-ai spus că e singura noastră legătură cu cele întâmplate.

— Știu. Șovăi o clipa. Dar nu e așa cum mi-am închipuit.

— Cum adică?

Thomas se gândi, încercând încă să se lămurească ce impresie îi făcuse Leonora. Așa își petrecuse cea mai mare parte a drumului înapoi și a nopții trecute, fără însă a progresa prea mult. Din orice perspectivă ar fi încercat să o catalogheze, fata refuza să intre într-o anumită categorie.

— Nu seamănă deloc cu Meredith, zise el. De fapt, este chiar opusul ei. Sunt ca noaptea și ziua.

Dacă blonda Meredith cu ochi albaștri, vocea dulce și accent texan fusese ziua, atunci Leonora era noaptea.

— Precum gemenii bun și rău? sugeră Deke.

— Crede-mă, fetele astea n-au fost niciodată gemene.

Îi reveni în minte imaginea Leonorei întorcându-se spre el din fața sertarului deschis. Secvența îl urmărise cu stăruința unui vis de care nu te poți descotorosi.

O revăzu în gând, încercând să privească totul cât mai obiectiv. Purta pantaloni verzi și un pulover de aceeași culoare; părul negru îi era prins într-un coc franțuzesc, iar ochelarii delicați, cu ramă neagră accentuau ochii verzi și trăsăturile chipului inteligent care, dintr-un motiv neștiut, reușise să-l fascineze. Într-atât încât fu nevoit să facă un efort pentru a privi în altă parte preț de câteva clipe. Era foarte puțin sau chiar deloc machiată. Era femeia care nu se baza pe înfățișarea ei, așa cum o făcea Meredith, gândi Thomas.

La numai câteva secunde de când o privise prima oară, își dăduse seama că Leonora într-o anumită privință era ca el. Obișnuia să încerce să capete un lucru atunci când și-l dorea foarte mult. Probabil că nici nu renunța prea ușor, după ce își fixa un anumit scop.

— Normal, e vorba de principii.

— Îhî, zise Deke. N-ai cum să nu ții la principii.

Thomas se afundă mai mult în scaun.

— Știi, ne creăm o anumită reputație pe aici. Lumea începe să ne numească „frații Walker ăia nebuni”.

— Am auzit și eu.

Rămaseră tăcuți în întuneric câteva clipe. Wrench se întinse, schimbându-și ușor poziția și adormind după aceea la loc.

— Trebuie să găsim banii, spuse Thomas într-un târziu, fiindcă altfel nu avem cum să știm dacă ai dreptate să susții că Bethany și Meredith au fost ucise.

— Ce vrei să spui? Că începi să crezi teoria mea?

— Să zicem că discuția cu Leonora m-a făcut să-mi pun câteva întrebări la care mi-ar plăcea să aflu răspunsuri.

— Ce întrebări?

— Știi chestiunea legată de droguri?

Mâna lui Deke se încleșta în jurul unui stilou.

— Ce anume? Bethany nu lua droguri.

Thomas se aplecă și scarpină urechile lui Wrench.

— Leonora Hutton jură că nici Meredith nu se droga.

— Serios? Deke așeză stiloul pe birou, lăsându-se pe spătarul scaunului și mângâindu-și barba. Și cu toate astea, zvonurile continuă să circule. Iată un lucru de-a dreptul interesant.

— Da.

— O vreme ai fost destul de apropiat de Meredith, zise Deke. Ce părere ai de zvonurile care s-au răspândit?

Thomas ezită să răspundă. Era ciudat să-ți dai seama că te puteai culca cu o femeie de mai multe ori fără să știi un lucru esențial, cum ar fi dacă folosește sau nu substanțe interzise. Nu putea spune decât că în prezența lui nu luase niciodată așa ceva și nici nu păruse vreodată a se afla sub influența lor.

— Ce părere a avut despre recompensă? întrebă Deke.

— A numit-o mită. Imediat după aceea am insinuat că poliția ar cerceta-o îndeaproape dacă ar afla de prietenia ei cu Meredith.

Deke tresări.

— Cum a reacționat?

— Nu cred că i-a plăcut să fie amenințată.

— Nu mi se pare o surpriză așa de mare, spuse celălalt privind către ecranul luminos al calculatorului ca spre un oracol. M-am gândit la banii dispăruți.

— Ce-i cu ei?

— Dintr-un punct de vedere, ei reprezintă problema noastră cea mai neînsemnată.

— Am noutăți pentru tine, Deke; când la verificare se va afla că din fond lipsesc mai mult de un milion de dolari, vom avea o mare problemă.

— Voi pune banii la loc înainte de asta. Nimeni nu va ști de dispariția lor.

— De unde plănuiești să faci rost de o asemenea sumă?

— Voi lichida alte conturi.

— Pe naiba, zise Thomas cu un glas domol. Eu sunt managerul de investiții, îți amintești? În niciun caz nu voi permite să faci așa ceva.

— Îi pot înlocui. Ar trebui să urmezi câteva lecții de Consulting și ai să vezi.

— Las-o baltă. Meredith Spooner a furat banii și noi îi vom lua înapoi.

Un zâmbet slab lumină chipul lui Deke.

— Ce este? întrebă Thomas.

— Nimic. Doar că atunci când vine vorba de recuperarea acelor bani pari la fel de obsedat ca mine când încerc să înțeleg cine a ucis-o pe Bethany.

— Nu pot fi sigur, dar dacă ar trebui să-mi dau cu părerea, aș spune că Meredith Spooner era mult prea concentrată asupra escrocheriilor ei pentru a risca să dea greș din cauza drogurilor, răspunse într-un final.

— Așa cum și Bethany era prea concentrată asupra muncii ei pentru a se prosti în felul acesta. Uite o altă asemănare între ele, recunosc.

— Bine, oftă Thomas. Avem poate două legături. Amândouă își petreceau foarte mult timp în Casa Oglinzilor și despre amândouă se spune că au folosit droguri, deși acest fapt nu a putut fi demonstrat cu ocazia morții, iar toți cei care le-au cunoscut susțin că nu au luat niciodată substanțe interzise.

Cuvintele au fost urmate de o scurtă tăcere.

— Nu e o bază prea bună de la care să pornim, nu? întrebă Deke pe un ton obosit.

— Nu.

— Poate că Leonora Hutton se va dovedi cheia întregii povești, spuse Deke.

Thomas nu răspunse. Nu era sigur că își dorea un asemenea lucru.

Deși ploaia se oprise când Thomas și Wrench au ieșit din casă, aerul era extrem de răcoros. Norii grei și întunecați acopereau lumina și așa slabă a după-amiezii. Brazii erau încărcați de umezeală, iar iarba de pe cărare plină de noroi. Suprafața apei reci a golfului era agitată ca și când cine știe ce făptură monstruoasă a adâncului se avânta dedesubt în căutarea prăzii.

Thomas scurtă lesa lui Wrench și porniră împreună pe cărarea ce ducea spre casă. Deși câinele nu avea nevoie de strunire, trecătorii se speriau când îl vedeau alergând liber, lucru pe care stăpânul lui îl înțelegea. Uneori oamenii își formau și despre Thomas o impresie greșită. Poate că tocmai de aceea el și Wrench se înțelegeau atât de bine. Amândoi erau niște victime inocente ale unei moșteniri genetice.

Cărarea pietruită se prelungea de-a lungul golfului. Traficul era destul de aglomerat în această perioadă a zilei. De pretutindeni apăreau oameni care făceau jogging, alergau sau pur și simplu se plimbau. Aceștia din urmă, precum Wrench și Thomas, erau nevoiți să facă loc celor ce-și luau în serios condiția fizică.

Alți câini apăreau la capătul câtorva lese. Wrench îi privi ca pe niște egali ai săi pe un labrador de culoarea ciocolatei și un retriever, ignorând politicos fâlfâitul alb al cozii unui cățel ce-și dorea cu disperare să se împrietenească cu el.

Wing Cove^[2] se afla într-o regiune cu multă vegetație, de la marginea zonei Puget Sound. În alte împrejurări, gândi Thomas, locul i-ar fi plăcut foarte mult, în ciuda faptului că părea a fi populat cu precădere de figuri academice. Numele i se potrivea golfului, care avea forma unei aripi întinse de pescăruș. Intrarea era partea cea mai lată a zonei, marcând intersecția cu Sound, orașul fiind situat la celalalt capăt al aripii. Câteva case mai mici sau mai arătoase erau împrăștiate pe dealurile împădurite ce se înălțau pe marginea apei.

Wrench preluase controlul pe cărarea îngustă care traversa mijlocul golfului. Podul de lemn oferea posibilitatea de a scurta drumul spre partea opusă; acesta îi scutea pe cei mai puțin dispuși să facă mișcare de a traversa tot orașul sau de a merge până la intrarea în golf pentru a ajunge la șoseaua principală.

După ce traversară podul, Thomas observă o mașină albă SUV, cu însemnele bleu-aurii ale Departamentului de Poliție din Wing Cove, parcată chiar la marginea cărării.

Ridică mâna pentru a-l saluta pe Ed Stovall, șeful poliției, pe care-l recunoscu la volanul automobilului. Ed coborî geamul, dând din cap.

— Bună seara, zise acesta. Thomas simți răceala din glasul lui.

Ed era un bărbat mic de statură, bine făcut, cu un început de chelie și fără simțul umorului. După părerea lui Thomas, părea întotdeauna mult prea încordat, astfel încât tânărul bănuia că polițistul fie nu reușise să ajungă într-un comando militar, fie fusese dat afară din forțele Marinei.

Pe de altă parte, el și Deke nu putuseră fi niciodată obiectivi în privința lui Stovall cu care nu o dată se certaseră după moartea lui Bethany.

Ed fusese desemnat să se ocupe de investigații. Deke protestase destul de hotărât atunci când șeful poliției numise moartea soției sale sinucidere – verdict cu care ceilalți, inclusiv medicul legist, fuseseră de acord. Stovall nu se arătase deloc încântat de afirmațiile lui Deke care susținea că în împrejurimile orașului pândește un ucigaș neidentificat.

Nici cei din administrația colegiului nu priviseră cu ochi buni teoria acestuia legată de o conspirație. Populația orașului Wing Cove era angajată în cadrul unor companii, iar Colegiul Eubanks, cea mai mare instituție de aici, impunea regulile. Membrii comitetului și cei care aveau un cuvânt greu de spus, erau oameni conservatori în marea lor majoritate și, după părerea lui Thomas, obsedați de reputația instituției. Era însă nevoit să le dea dreptate în privința siguranței din campus. Părinții s-ar fi neliniștit auzind despre acte de violență într-un astfel de loc, și asta i-ar fi determinat să-și trimită copiii la studii altundeva. Pentru o instituție mică precum Eubanks, fiecare donație era extrem de importantă.

Deși înțelegea punctul de vedere al lui Stovall și al autorităților din campus, Thomas fusese nevoit să-l sprijine pe Deke, când acesta ceruse o investigație mai amănunțită în privința morții lui Bethany. Frații Walker erau mereu unul alături de celălalt, chiar și atunci când unul din ei era convins în sinea lui că celălalt nu avea întru totul dreptate.

— Salut, Ed, zise Thomas oprindu-se lângă geamul coborât al mașinii, în vreme ce Wrench adulmeca unul din cauciucuri. Supraveghezi drumul ca nu cumva unul dintre alergători să depășească viteza?

Chipul celuilalt rămase la fel de serios. Thomas se gândi că niciodată nu-l văzuse zâmbind.

— Am avut câteva minute libere, răspunse Ed cu o voce gravă. Am venit să beau o cafea. E plăcut aici în timpul zilei.

Tânărul observă că Ed îi urmărea cu atenție pe cei care treceau pe cărare. Privind și el în direcția aceea, Thomas remarcă o femeie în pantaloni de culoare deschisă, mergând pe marginea drumului. Atrăgătoare într-o oarecare măsură, părea a fi trecută de treizeci de ani. Mersul ei hotărât îi dădu lui Thomas impresia că femeia încerca să se elibereze de o mare tensiune.

Mutându-și privirea înapoi la Ed, recunoscu expresia de pe chipul acestuia; orice bărbat ar fi înțeles-o. Femeia în costum sport însemna foarte mult în ochii șefului de poliție. Un sentiment de simpatie își făcu apariția pentru câteva clipe, amintindu-și imediat că în fața lui se afla totuși Stovall, care-l considera nebun pe Deke.

— O prietenă? întrebă.

— Ne-am întâlnit de câteva ori, răspunse Ed în grabă. Am petrecut amândoi mult timp la Hidden Cove.

Era vorba de una din cele două librării ale orașului. Thomas fu surprins să audă că Ed era preocupat de cărți; fără îndoială misterioase proceduri polițiste și thrilleruri din viața militarilor.

Urmări din ochi femeia.

— Cine este?

— Elissa Kern. Fiica profesorului Kern.

— Nu știam că are o fiică.

— Elissa mi-a spus că părinții ei au divorțat când ea avea cinci ani. S-a mutat împreună cu mama ei, după care nu și-a mai revăzut tatăl timp îndelungat. A divorțat acum un an și s-a întors aici pentru a-și cunoaște mai bine tatăl. Ed luă o înghițitură de cafea, așezând apoi paharul pe bord. Nu cred că lucrurile merg prea bine între ei. Kern are o problemă cu băutura, iar singurul motiv pentru care nu a fost concediat este acela că ocupă un post permanent.

— Am auzit.

Toți din oraș știau că doctorul Osmond J. Kern, un distins profesor de matematică, bea peste măsură. Bethany fusese o mare admiratoare a lui, lăudându-l mereu. Profesorul își câștigase renumele cu treizeci de ani în urmă, cu un algoritm ce-i adusese importante premii în matematică – algoritm care ulterior s-a dovedit esențial în industria calculatoarelor. Din câte știa Thomas, Kern nu mai descoperise nimic notabil după aceea, mulțumindu-se doar să-și facă apariția la anumite seminalii și cursuri. Cum subliniase și Ed, algoritmul îi asigurase trecerea spre nirvana academică: un post permanent.

Elissa Kern ajunsese aproape în dreptul mașinii, în vreme ce Ed o urmărea cu o expresie încordată. În ciuda copacilor umbroși, femeia observă mașina parcată și chipul păru să i se lumineze ușor. Nu se opri, însă ridică mâna în semn de salut.

Ed răspunse cu un gest extrem de larg.

Pasiune copleșitoare, în stilul șefului de poliție.

Dar cine era el pentru a-i judeca pe alții? se întrebă Thomas. Nu se putea spune că el avea parte de astfel de sentimente în ultima perioadă de timp.

— Hei, Ed, ai auzit de zvonurile cum că Meredith Spooner se droga?

Privirea celuilalt o urmări pe Elissa îndepărtându-se.

— Da.

— Ieri am cunoscut pe cineva care o cunoștea destul de bine și spunea că Meredith nu ar fi luat niciodată așa ceva. Ți se pare cunoscută afirmația?

Oftând, Ed își îndreptă atenția asupra lui.

— Am mai discutat despre asta, Walker.

— Voiam doar să-ți spun și ție.

— Se pare ca fratele tău lucrează la o altă teorie a conspirațiilor. Spune-i să nu-și mai piardă timpul. Investigația privind moartea lui Bethany Walker este încheiată și așa va rămâne până când nu veți avea niște dovezi solide.

— Bineînțeles, Ed. Mă bucur să aflu că ții cont și de alte opțiuni.

— Cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru fratele tău este să-l duci la un psihiatru, spuse Ed pornind motorul mașinii. N-ar fi o idee rea dacă ai discuta cu el. Mi se pare că începi și tu să crezi toate poveștile acelea.

Exact în aceeași clipă, Wrench ridică piciorul lângă cauciucul din față.

Din fericire, prea ocupat să privească în spate pentru a se asigura, Ed nu observă gestul jignitor al câinelui. Apoi ambală motorul, îndepărtându-se.

Wrench se apropie cuminte de Thomas.

— A fost un gest cât se poate de pasiv-agresiv, Wrench.

Câinele își arătă colții.

— Bine, poate că sunt la fel de rău ca Deke, spuse Thomas. Dar cel puțin eu nu parchez lângă copacii din apropierea aleii pentru a urmări o femeie care își face exercițiile zilnice. Ar trebui să fii un disperat sa faci una ca asta.

Wrench ridică privirea spre el.

— Ei, ne-am învârtit și noi în preajma unui apartament din Los Angeles în așteptarea Leonorei Hutton. Dar era vorba de afaceri, cu totul altceva, nu?

Își continuară drumul cu același pas lent, ignorând mulțimea agitată din jur. Câteva clipe după aceea se îndreptau spre dealul împădurit, unde printre copaci se zărea o casă.

Thomas se opri pe verandă, scoțând cheia din buzunar și deschizând ușa. O dată ajunși în micul hol, îl eliberă pe Wrench din lesă și își agăță haina în debara în vreme ce câinele se duse să bea apă.

În casă era răcoare, așa că Thomas aprinse focul în camera din față. După ce flăcările începură să se ridice cu putere, se îndreptă spre barul care separa bucătăria de restul casei.

Atât în baie cât și în holul de la intrare, aproape totul strălucea. Îi trebuiseră câteva luni bune ca să termine de pus faianța și gresia întrebându-se uneori dacă nu cumva exagerase.

Își verifică robotul; nu erau mesaje noi. Leonora Hutton nu telefonase.

Dintr-o pungă mare din dulap scoase o gustare pentru Wrench, aruncându-i-o. Câinele începu să ronțăie fericit osul fals.

— Se spune că e bun pentru dinții tăi, zise Thomas.

Wrench însă nu părea a fi prea îngrijorat de sănătatea danturii sale.

Era greu să explici importanța bunei igiene orale unui câine ce fusese binecuvântat cu dinți excelenți. Thomas renunță să mai încerce, deschise ușa de lângă frigider, intrând în camera lui preferată – atelierul.

Aprinse lumina. Pe pereți se vedeau șiruri de scule strălucitoare – clești, șurubelnițe, chei franceze, toate aranjate după mărime și tip. Cuie și șuruburi se aflau în lăzi cu sertare prevăzute cu mici ferestre din plastic. Într-un colț al încăperii era un sac cu pietriș, rămas de la lucrările recent terminate.

Se apropie de masa mare, din lemn, aflată în mijlocul încăperii, sprijinindu-se de ea, lângă mașina de găurit. Aici reușea cel mai bine să-și limpezească gândurile, iar acum voia să se gândească la Leonora Hutton.

Noaptea și ziua. Imagini inversate în oglindă.

Fusese atât de sigur pe lucrurile la care trebuia să se aștepte din partea femeii bănuite a fi complicea lui Meredith! Însă Leonora reușise să-l descumpănească. Nici măcar nu încercase să-l seducă. Își spuse că nu trebuia să considere asta o jignire. Cu toate astea, intuia că ar fi fost o experiență mult mai interesantă decât cea pe care o avusese cu Meredith.

Pentru aceasta, sexul reprezentase un mijloc cât se poate de sigur de care se folosea cu o competență profesională. Din câte își putuse da seama însă, procesul în sine nu o interesase la fel de mult și nici rezultatul ce nu avea nimic în comun cu orgasmul; aflase asta pe propria-i piele. În schimb, ca orice om care-și alege o anumită meserie, Meredith se îngrijea ca totul să decurgă cât mai potrivit și mai plăcut.

Toate aceste lucruri fuseseră de ajuns pentru un timp. Ea niciodată nu-i ceruse să-i arate sentimente despre care amândoi știau că nu există. Privind în urmă, Thomas înțelese că Meredith a considerat oportun să pună capăt relației când realizase că nu avea cum să o ajute mai departe.

Femeia fusese o escroacă, o mincinoasă de profesie și o hoață, însă niciodată un adevărat mister. Știa asta, pentru că o cunoscuse destul de bine.

Pe de altă parte însă, Leonora era o enigmă.

Se gândi la ea, întrebându-se dacă procedase corect în privința ei.

*

— Te-a amenințat? întrebă Gloria Webster.

Leonora își privi bunica așezată în fața ei, la masa din restaurant.

Bunicii fuseseră aceia care o crescuseră după moartea părinților într-un accident de avion, când ea avea doar trei ani. Bunicul Calvin murise în urmă cu șase ani.

Deși Gloria avea peste optzeci de ani, niciodată nu renunța la culoarea blond deschis a buclelor mereu îngrijite și nu ieșea din casă nerujată. Prefera costumele pantalon, din poliester și bluze gen tunică, cu guler înalt pentru a-și ascunde ridurile. Costumul din această seară avea o culoare verde închis, potrivită cu ochii ei. Încheieturile mâinilor îi erau împodobite cu brățări de aur, eleganța ei fiind completată de inele strălucitoare. Cu toate că niciuna din bijuterii nu avea o valoare prea mare, Gloria ținea foarte mult la ele.

Leonora își considera bunica un adevărat model. Intenționa să se îmbrace exact la fel atunci când va avea optzeci de ani. Cu mult timp în urmă hotărâse că nu ar greși prea mult dacă și-ar modela existența după cea a Gloriei. În cel mai rău caz, nu s-ar plictisi niciodată.

— Așa mi s-a părut, răspunse. Mi-a dat de înțeles, mai mult sau mai puțin, că voi fi implicată în furt dacă nu-l ajut.

— Crezi că vorbea serios?

Cântărind întrebarea, Leonora mușcă dintr-un crevete.

— Da, cred că vorbea serios, zise. Thomas Walker nu părea că glumește câtuși de puțin.

— Pare un bărbat disperat. Comentariul avu darul să o sperie pe fată.

— Disperat? Nu cred că e cel mai potrivit cuvânt. Hotărât, mai degrabă. Gândește-te la un transatlantic, e foarte greu să-l întorci din drum.

Ochii Gloriei se înviorară.

— O, Doamne! Este un bărbat puternic, domnul Walker al tău?

— Mai bine spus de nestăvilit.

— Prost ca noaptea?

— Din păcate, nu.

— Hmm. Gloria luă o gură din vinul roșu, așezând apoi paharul la loc. Nu mi se pare a fi genul lui Meredith.

— Și eu am avut aceeași impresie. Mă îndoiesc că legătura lor a durat prea mult. Fără îndoială că a încercat să-l folosească pentru a-și atinge niște scopuri, renunțând la el când și-a dat seama că nu-l putea manipula.

— Nu crezi că l-a putut controla pe Thomas Walker?

— Nu cred că cineva în afara lui însuși poate face asta. Cuvintele au fost urmate de o scurtă tăcere, timp în care Leonora ciugulea cartofii copți.

— Ca să vezi, spuse Gloria foarte încet.

Nepoata ei ridică iute privirea din farfurie.

— Asta ce vrea să mai însemne?

— Nimic, răspunse aceasta cu un ton neașteptat de degajat.

— Încetează, zise tânăra țintind furculița spre ea. Oprește-te imediat. Cunosc expresia de pe chipul tău și este cum nu se poate mai nepotrivită în cazul ăsta. Să nu-ți vină cine știe ce idei, bunico.

— Sigur că nu, draga mea.

Răspunsul nu o mulțumi pe Leonora. Își cunoștea bunica foarte bine și știa că își dorea să-și vadă nepoata căsătorită. După ruperea logodnei cu Kyle, bunica manifesta un interes aproape bolnăvicios pentru viața ei amoroasă. Gloria adoptase o poziție tranșantă de „acum ori niciodată” în legătură cu problema care uneori pentru Leonora era de-a dreptul înspăimântătoare.

— Crezi că Meredith a furat într-adevăr banii? întrebă ea.

— Probabil că da, doar era o escroacă.

— Din păcate, ai dreptate.

— Problema e, continuă Leonora încet, că nu știu exact ce urmărește Thomas Walker în toată povestea asta.

— Chiar tu ai spus că vrea să găsească banii dispăruți.

— Da, dar poate nu are de gând să-i pună la loc în fondul de acordare a burselor.

— Aha, rosti Gloria ridicând sprâncenele. Crezi că vrea să și-i însușească?

— După cum a spus chiar el, un milion și jumătate de dolari reprezintă o sumă îndeajuns de motivantă.

— Dumnezeule, totul este foarte complicat, nu?

— Și nu se termină aici, spuse fata oprindu-se puțin după aceea. Ține-te bine. Mi-a sugerat că există o mică posibilitate ca Meredith să fi fost ucisă.

Gloria tocmai luase o altă gură de vin. Se înecă tușind, sorbind din nou pentru a-și opri tusea.

— Ucisă? repetă cu un ton slab. Ucisă?

— Walker a sugerat că un complice ar putea fi răspunzător pentru accidentul ei. Bănuiește că Meredith nu a lucrat singură.

— Și cine ar putea fi acela?

— Eu.

— Tu? Dar e o prostie. Tu și Meredith nu aveți nimic în comun.

— Thomas Walker nu mă cunoaște așa bine ca tine, bunico.

— Da, cred că e adevărat. Gloria își țuguie buzele. Poate că domnul Walker a inventat o astfel de poveste ca să te determine să cooperezi cu el.

— Cine știe? Tocmai asta e problema. Nu știu ce se întâmplă cu adevărat sau ce să cred.

— Tipic pentru Meredith, nu? spuse Gloria. Să creeze o asemenea dezordine și să-i lase pe alții să curețe în urma ei.

*

După cină, Leonora își conduse bunica înapoi la căminul Melba Creek Gardens. Parcă mașina și coborî scoțând cadrul din portbagaj.

Gloria deschisese deja portiera mașinii în timp ce nepoata sa pregătea aparatul. Intrară amândouă în holul elegant al azilului. Recepționera le salută cu o înclinare din cap.

Până la etajul trei, au urcat cu liftul transparent ce oferea priveliștea terenurilor din jurul așezământului. Leonora coborî prima, așteptând apoi ca Gloria să direcționeze cadrul.

Numeroase apartamente dădeau spre hol, iar lângă fiecare ușă exista un raft mic de lemn, îndeajuns de lat pentru ca pe el să poată fi puse o vază cu flori, câteva gustări sau ornamente de sărbători. Era de la sine înțeles că fiecare locatar trebuia să-și împodobească cât mai ingenios raftul din fața camerei. Pe Leonora o amuza întotdeauna să constate că niciuna din aceste bucăți de lemn nu era goală. Presiunea celorlalte priviri este o forță deosebit de puternică indiferent de vârstă.

Una dintre ușile de la jumătatea holului se deschise și un bărbat scoase capul afară. Puținul păr din vârful creștetului era alb ca neaua; le privea pe deasupra ochelarilor.

— Bună, Herb, spuse Leonora.

— Bună seara, Leonora. Mi s-a părut că-ți zăresc mașina în parcare. V-ați distrat bine?

— Cina a fost minunată, răspunse Gloria. Probabil că mai târziu se vor cunoaște efectele, dar cui îi pasă? Am dulapul de medicamente plin de pastile împotriva arsurilor.

— Arăți foarte bine, Gloria, zise Herb. Îmi place cum îți vine verdele, îți scoate ochii în evidență.

— Lasă complimentele, Herb. Nu te duc nicăieri. Ți-ai terminat articolul?

— La naiba, sigur că da. Spre deosebire de alții pe care-i cunosc, eu îl predau întotdeauna la timp.

— Haide, haide, știi că Irma a avut o scuză serioasă săptămâna trecută. Primise vizita nepotului ei din Denver.

— Și ce dacă? Nepoata mea m-a vizitat acum două săptămâni și tot am reușit să fiu punctual.

— De data asta, Irma a scris un articol foarte bun despre călătorii, zise Gloria. O listă detaliată a hotelurilor din Las Vegas cu instalații corespunzătoare în baie și mese accesibile celor în scaune cu rotile. Iar eu voi urma cu un editorial destul de dur în care voi pune marea întrebare.

Leonora o privi uimită.

— Care e marea întrebare?

— De ce hotelurile rezervă camerele accesibile celor în scaun cu rotile sau cu cadru tocmai la capătul holului, cât mai departe de lift? Și de ce aceste camere au priveliștea cea mai puțin favorabilă?

— Bună întrebare, recunosc, spuse Leonora.

Gazeta Gloriei, publicația electronică pe care Gloria o înființase cu câteva luni în urmă, după ce urmase câteva cursuri de calculatoare, se dovedise un succes. Lista abonaților creștea în fiecare zi, pe măsură ce tot mai mulți vârstnici aveau acces la Internet.

— Spune-mi, Herb, care este problema dezbătută în rubrica „Întrebați-o pe Henrietta” de săptămâna asta? vru Leonora să știe.

— Milicent din Portland mi-a trimis un e-mail în care-mi spunea că familia ei încerca să o convingă să renunțe la condusul mașinii. Ea nu e sigură că asta și-ar dori, dar rudele o presează cu insistență. Pe lângă asta, unul dintre prietenii ei tocmai a suferit un accident de automobil, lucru ce a neliniștit-o puțin.

— Este o problemă destul de dificilă, zise Leonora.

— Ba deloc, o contrazise Herb. I-am subliniat cât de mult ar economisi dacă ar renunța la mașină. Întreținerea ei, benzina și toate celelalte costă foarte mult. I-am mai spus că ar putea aloca o sumă călătoriilor cu taxiul și tot i-ar mai rămâne destul.

— Ești foarte priceput, Herb, remarcă Leonora pe un ton plin de admirație.

— Știu, răspunse acesta, privind apoi sugestiv spre Gloria.

— Să nu-ți vină vreo idee, zise ea.

— Dar știi ce-mi doresc.

— Încă nu, Herb. Trebuie să mă mai gândesc.

— La naiba, merit să-mi apară numele în rubrică, zise Herb. M-am săturat de mesajele adresate Henriettei. Ar trebui ca toți să se adreseze rubricii „Întrebați-l pe Herb”.

— Nu sună la fel de bine, spuse Gloria.

— Cui îi pasă de asta? Aici e doar o problemă de principii jurnalistice.

— Ți-am spus, mă mai gândesc. Gloria luă cadrul, îndepărtându-se. Să mergem, draga mea, i se adresă Leonorei. E târziu, iar Herb trebuie să doarmă.

— Pe naiba, strigă el în urma bătrânei. Nu am mai dormit bine de douăzeci de ani; somnul n-are nimic de-a face cu asta. Vreau să-mi apară numele la blestemata aia de rubrică.

— Noapte bună, Herb, zise Gloria fără a privi în urma ei.

Dădură colțul, oprindu-se apoi în fața unei uși. Leonora așteptă în vreme ce bunica ei scotea cheia din poșetă.

— Știi, bunico, cred că Herb te place.

— Ha. Ziariștii ăștia sunt toți la fel. Ar face orice pentru un articol.

Leonora conduse până acasă prin noaptea caldă a Californiei. Melba Creek era un oraș plăcut, aflat la marginea suburbiilor din San Diego. Se mutase aici cu patru ani în urmă, când i se oferise un post în cadrul departamentului de cercetare la Colegiul Piercy din apropiere, o mică școală de arte. După moartea lui Calvin, Gloria o urmase.

Cele două locuiseră o vreme în apartamente învecinate, în aceeași clădire, însă după ce a căzut a doua oară, rămânând câteva ore întinsă pe pardoseală, Gloria alesese siguranța azilului Melba Creek Gardens; aici, în fiecare cameră existau alarme, băi cu instalații adecvate și un personal permanent, la care se adăugau activitățile zilnice incluzând bridge, înot și cursuri de calculatoare.

Deși ea pretindea că se mutase fiindcă îi plăcea mai mult aici, Leonora știa că o făcuse de dragul ei. Nu avea rost să nege că se simțea extrem de ușurată să poată pleca la serviciu sau din oraș pentru mai multe zile fără grija că Gloria ar putea cădea din nou sau s-ar îmbolnăvi neavând pe nimeni aproape care să o ajute.

Observă luminița robotului telefonic imediat ce intră în casă. Primul lucru la care s-a gândit a fost că Thomas Walker sunase să vadă cât timp mai putea rezista tensiunii. Brusc, valul de adrenalină deveni mai puternic, simțindu-se copleșită de o neliniște ciudată.

Ar fi fost încântată să-i spună ca nu era deloc speriată, ci aștepta chiar cu nerăbdare continuarea poveștii. Cu foarte multă nerăbdare.

Triumfătoare, constată că avusese așadar dreptate, el fusese cel care cedase primul.

Fu dezamăgită să audă vocea familiară a fostului ei logodnic.

„… Leo? Sunt Kyle. Încep sa cred că îmi eviți telefoanele…”

— Extrem de perspicace.

„… Trebuie să vorbim, Leo. E important. S-a ivit o bună ocazie de a ocupa un post în cadrul Departamentului de Engleză anul acesta, însă există o mică problemă. Din comitet face parte prietena ta, Helena Talbot. Știi doar ce crede despre mine după ce s-a întâmplat anul trecut. Lucrurile s-ar schimba dacă i-ai telefona și i-ai spune că a fost o întâmplare nefericită și că tu nu mă învinovățești câtuși de puțin…”

Leonora șterse mesajul. Era singurul.

Thomas Walker nu sunase, încercând să o sperie și mai mult. Nu avea de ce să se simtă atât de… atât de dezamăgită. Pentru Dumnezeu, doar era un joc al nervilor tari și nu al seducției.

La naiba. Acum se gândea la sex; ce o făcuse să se gândească la asta?

Deși ar fi trebuit să fie ultimul lucru care să o preocupe, nu era deloc așa.

Thomas nu sună nici în seara următoare. În loc să se simtă ușurată, devenea din ce în ce mai neliniștită. Ceva îi spunea că nu era genul de om care să renunțe atât de ușor. Încă o lăsa să aștepte.

Nu va fi ea cea care va ceda prima.

Două zile mai târziu, după un somn agitat se trezi dimineață amețită și neliniștită. Deschise laptopul abia după ce-și pregăti o cană mare de ceai verde Dragon Well.

Primise doar un mesaj.

De la Meredith.

Titlul suna în felul următor: De dincolo de mormânt…

Aproape că o putea auzi pe Meredith râzând în vreme ce scria aceste cuvinte.

Leo,

Dacă citești asta, înseamnă că am murit. Păcat. Mesajul acesta trebuie să ajungă la tine doar dacă nu mai sunt pe lumea asta pentru a-l șterge. Un gând destul de înfiorător, nu? Ceea ce mă deranjează cel mai mult este faptul că bunica ta avea dreptate când spunea că nu voi avea parte de un sfârșit prea bun. Sper, măcar că m-am stins în plină glorie.

Voi trece la subiect acum. Prin acest mesaj îți las moștenire tot ceea ce-mi aparține. Asta înseamnă cam un milion și jumătate. Nu e rău pentru o hoață neînsemnată ca mine, nu? Este cea mai mare sumă pe care mi-am însușit-o vreodată.

Îți vei găsi moștenirea într-un cont din Caraibe. Cum un e-mail nu este cel mai sigur mijloc de a comunica, nu voi scrie aici numărul fermecat de care vei avea nevoie. În drum spre tine se află chiar acum cheia unui seif. În afara numărului de acces la cont, acolo se mai află și alte două obiecte.

Un sfat. Câteva persoane de prin partea locului s-ar simți un pic supărate dacă ar afla cu ce m-am ocupat în ultima vreme. (Parcă ar fi prima oară…) Dacă cineva îți va pune întrebări despre mine, să le spui că ultima oară când m-ai văzut a fost atunci când ți-am stricat logodna. Apropo, cred în continuare că ți-am făcut un imens serviciu. Kyle te-ar fi înșelat până acum cu altcineva. Crede-mă, cunosc bine bărbații.

Și încă ceva: dacă dintr-un motiv sau altul lucrurile iau o întorsătură nedorită, sună-l pe Thomas Walker. Îl poți găsi la numărul de mai jos. Am fost o vreme împreună și s-ar înfuria teribil dacă ar ști ce am făcut. Știi, unii bărbați nu au deloc simțul umorului. Cu toate acestea, este o persoană cum rar întâlnești: un om în care poți avea încredere.

Închei sperând că-mi vei duce dorul măcar din când în când. Știu că am creat multe necazuri, dar uneori ne-am distrat bine, nu? Îmi pare rău că nu am avut ocazia să ne luăm rămas-bun.

Cu dragoste, Meredith.