Casa veșniciei

PROLOG.

Își recăpătase cunoștința și primele impresii se asociau cu vocea unui bărbat, din întuneric:

— Am auzit de asemenea răni, doctore, dar e prima pe care am ocazia să o și văd.

Apoi a înțeles că glonțul, venit dintr-o alee laterală – și-și amintea bine asta – îl rănise doar. Era încă în viață. Mai trăia! Bucuria i se topi însă ca gelatina în apă fierbinte, în timp ce recădea într-un somn adânc.

Când s-a trezit din nou, a auzit o voce de femeie:

— Tannahill… Arthur Tannahill din Almirante, California…

— Sunteți sigură?

— Sunt secretara unchiului lui. L-aș recunoaște oricum.

Pentru prima dată își aminti că are un nume și că vine dintr-un anumit loc.

Prinse putere. Și apoi, brusc, o mișcare.

— Bine – șopti cineva – dați-i drumul ușor pe fereastră.

Întuneric, senzație de legănare…

Un bărbat râse scurt și o femeie spuse:

— Dacă nava nu vine la timp, o să…

Apoi simți o mișcare puternică înainte, însoțită de un zgomot vibrând intens, undeva în spate. Totul se pierdu în întuneric… o voce de bărbat:

— Sigur că va fi multă lume la înmormântare. E important să pară că a murit la datorie.

Încercă să reziste senzației că e doar un pion în acest vis. Dar era țintuit de un fel de paralizie, ca și cum ar fi fost mort cu adevărat, în timp ce, undeva, aproape, se cânta solemn muzică funebră. Și rămase tăcut, prins ca într-o menghină, chiar și în momentul înfiorător al fixării capacului.

Cutia de lemn în care se afla sicriul se lovi de pământul din groapă, sunând a gol.

Un întuneric apăsător îl învălui, dar ceva în el părea să continue încă o luptă disperată. Înțelese – deodată perfect conștient – cât de mult dormise.

Tot în sicriu era când o adiere rece și proaspătă îi trecu peste față. Tannahill întinse mâna în întuneric. Peste tot, chiar și deasupra, căptușeală de satin. Dar, după un moment, respira același aer rece.

Se încordă, cuprins din nou de groază și, deodată, simți mișcare deasupra.

Se săpa. Cineva deschidea mormântul.

Se auzi o voce de bărbat:

— Bine, ridicați cutia și scoateți repede sicriul. Nava așteaptă.

Era mai mult decât putea suporta. Când se trezi din nou, se afla într-un pat de spital.

CAPITOLUL I.

Mai erau trei zile până la Crăciun. Ca să nu aibă griji de sărbători, Stephens rămase să lucreze până târziu.

Prezența în clădire la ora aceea urma să devină cândva cea mai importantă coincidență din viața lui.

Chiar înainte de miezul nopții, când tocmai își strângea cărțile, sună telefonul. Ridică receptorul, răspunzând mecanic:

— Allison Stephens.

— Western Union, răspunse fata de la celălalt capăt al firului, o telegramă de la Walter Peeley, Los Angeles, pentru dumneavoastră, domnule.

Peeley era avocatul-șef, care se ocupa de proprietățile Tannahill. El îl numise pe Stephens administrator al domeniului.

Stephens se întrebă plictisit: „Ce-o mai fi?” Apoi tare:

— Citiți-o, vă rog!

Fata începu rar:

Arthur Tannahill trebuie să sosească în seara asta sau a sosit deja noaptea trecută în Almirante. Rămâi la dispoziția lui, dar, te rog, fără exagerare! Ar fi bine să te prezinți la el după Crăciun. Domnul Tannahill a fost împușcat din greșeală și tocmai a ieșit din spital după o convalescență îndelungată. Se pare că nu dorește să se afle de asta. Va sta o vreme la Almirante. Spunea că vrea „să descopere ceva”. Ajută-l când te va ruga și hotărăște singur în privința relațiilor tale cu el! Are în jur de treizeci de ani, ca și tine, și asta ar putea să-ți fie de ajutor. Nu uita totuși că reședința lui Tannahill – Grand House – nu te privește, ca reprezentant local al domeniilor, decât dacă Tannahill ți-o cere personal. Am vrut doar să te previn. Succes!

Fata încheie:

— Acesta a fost mesajul. Să-l mai citesc o dată?

— Nu, am înțeles. Mulțumesc.

Se ridică, își încuie sertarul biroului și, întorcându-se, se opri să privească pe fereastră.

Doar câteva lumini risipite. Cea mai mare parte a orașului Almirante se pierdea în stânga. Cerul era negru ca smoala și nici un luciu de apă nu amintea că Pacificul era la mai puțin de cinci sute de metri. Stephens nu văzu mai nimic. Îl preocupa telegrama. Tonul mesajului părea să dea de înțeles că Peeley era îngrijorat și nesigur. Totuși, sfaturile erau bune. Dacă moștenitorul Tannahill se comporta ciudat, trebuia ca angajații săi să fie atenți. Ar fi o prostie să-și piardă postul numai pentru că tânărul proprietar l-ar considera nelalocul lui.

„Îl caut mâine – se hotărî Stephens – pentru a-mi oferi serviciile. Dacă nu-i convine, oricum n-am să mai stau mult timp pe aici.”