Castelul din Carpati. Intamplari neobisnuite

I.

Povestirea aceasta nu e fantastică, ci numai romanțioasă. Dat fiind că e neverosimilă, trebuie s-o socotim oare și neadevărată? Ar fi o greșeală. Aparținem unei vremi când totul se întâmplă, mai că avem dreptul să spunem: când totul s-a întâmplat. Dacă nu-i de crezut azi, povestirea noastră poate fi verosimilă mâine, grație resurselor științifice care constituie zestrea viitorului, iar atunci nu-i va da nimănui prin minte s-o treacă în rândul legendelor. Dealtminteri, la capătul acestui practic și pozitiv secol al nouăsprezecelea, nu se mai plăsmuiesc legende nici în Bretania, ținutul sălbaticilor korrigani, nici în Scoția, pământul brownielor și al gnomilor, nici în Norvegia, patria asilor, a elfilor, a silfilor și a valkiriilor1, nici măcar în Transilvania, unde cadrul Carpaților se pretează în chip atât de firesc la toate evocările vrăjitorești. E cazul să notăm, totuși, că țara transilvană e încă foarte legată de superstițiile începuturilor2.

Dl. de Gérando3 a descris aceste provincii ale extremei Europe, Elisée Reclus4 le-a vizitat. Amândoi n-au spus nimic despre ciudata poveste pe care se întemeiază acest roman. Au luat oare cunoștință de ea? Poate, dar n-or fi vrut să-i dea crezare. E păcat, pentru că ar fi povestit-o, unul cu precizia unui analist, celălalt cu poezia firească de care-i sunt pătrunse însemnările din călătorii.

De vreme ce nici primul, nici al doilea n-au făcut-o, voi încerca s-o fac eu, în locul lor.

În ziua de 29 mai a acelui an, un cioban își veghea turma la marginea unui podiș înverzit de la poalele Retezatului, care domină o vale fertilă, acoperită de copaci cu trunchiuri drepte și îmbogățită de holde mănoase. Galernele, vânturile de nord-vest, trec iarna ca briciul unui bărbier peste podișul acesta înalt, deschis, lipsit de adăpost. Prin partea locului se spune atunci că-și potrivește barba – și uneori tare din scurt.

Ciobanul n-avea nimic arcadian5 în felul cum era înțolit și nimic bucolic în atitudine. Nu era un Dafnis, Amyntas, Tityr, Lycidas sau Melibeu6. Nu râul Lignon7 îi șoptea la picioarele încălțate în galenți de lemn, ci Jiul valah, ale cărui ape proaspete și pastorale ar fi fost vrednice să curgă prin meandrele romanului Astreea.

Frig8, Frig din satul Verești – așa se numea rusticul păcurar. Lungit pe o movilă căptușită cu iarbă, dormea cu un ochi și veghea cu celălalt, ținându-și luleaua mare în gură, șuierând pentru a-și chema dulăii, când vreo oaie se depărta de pășune, sau suflând în bucium și scoțând un sunet împrăștiat de multiplele ecouri ale munților.

Era patru după-amiază. Soarele începea să scapete. Câteva piscuri, cu temeliile înecate într-o ceață plutitoare, erau luminate către răsărit. Spre miazăzi și apus două curmături ale lanțului muntos lăsau să treacă pieziș câte un snop de raze, ca niște șuvoaie de lumină strecurate printr-o poartă întredeschisă.

Această descriere orografică ține de porțiunea cea mai sălbatică a Transilvaniei, cunoscută sub denumirea de comitatul Clujului9.

Ciudată fărâmă din imperiul Austriei, această Transilvanie, Erdely în limba maghiară, adică „țara pădurilor”! Se mărginește cu Ungaria la nord, cu Valahia la sud, cu Moldova la vest10. Întinsă pe șaizeci de mii de kilometri pătrați, deci pe șase milioane de hectare – cam a noua parte din Franța – e un fel de Elveție, dar cu jumătate mai mare decât ținutul helvetic, fără a fi mai populată. Cu podișuri potrivite pentru semănături, pășuni îmbelșugate, văi capricios desenate, cu piscuri severe, vărgată de ramificațiile de origine plutonică ale Carpaților, Transilvania e brăzdată de numeroase cursuri de apă care sporesc Tisa și mândra Dunăre, ale cărei Porți de Fier, la câteva mile11 spre sud, închid defileul Balcanilor pe hotarul Ungariei cu imperiul otoman.

Așa arată această veche țară a dacilor, cucerită de Traian în primul veac al erei creștine.

Din ce tip făcea parte ciobanul Frig? Era oare un urmaș al vechilor daci? Greu de spus, văzându-i părul în neorânduială, fața mânjită, barba încâlcită, sprâncenele groase ca două perii cu fire roșcovane, ochii de culoare nehotărâtă, între verde și albastru, al căror colț umed era cuprins de cearcănul bătrâneții. Doar are șaizeci și cinci de ani – cel puțin așa s-ar părea. Dar e mare, uscat, drept sub cojocul gălbui și mai puțin lățos decât i-e pieptul, iar un pictor nu s-ar da îndărăt să-i prindă înfățișarea, atunci când, împodobit cu o pălărie împletită – adevărat dop de paie – și încremenit ca o stană de piatră, se sprijină în toiagul încovrigat la capăt.

În clipa când razele pătrundeau prin curmătura de la apus, Frig se întoarse; apoi, ducându-și mâna pe jumătate închisă la ochi, își făcu un fel de lunetă – așa cum ar fi dus o pâlnie la gură, ca să poată fi auzit la depărtare – și privi cu multă luare-aminte.

În curmătura limpede de la orizont, la o milă bună, dar mult micșorate din pricina depărtării, se profilau formele unei cetățui.

Vechiul castel ocupa, pe o culme singuratică a pasului Vulcan, partea superioară a unui podiș, numit Dealul Gorgan. În lumina scăpărătoare, volumele se detașau net, cu limpezimea unor imagini stereoscopice. Cu toate acestea, ochiul păcurarului trebuie să fi fost înzestrat cu o mare putere pentru a desluși vreunul dintre amănuntele grămezii îndepărtate.

Deodată, iată-l că strigă, clătinând din cap:

— Bătrână cetățuie!… Bătrână cetățuie!… Degeaba te proptești în temelie!… Încă trei ani și vei fi încetat să dăinui, de vreme ce fagul tău mai are doar trei crăci!

Sădit la marginea unuia dintre bastioanele cetățuii, fagul se zărea negru pe fundalul cerului, ca decupat gingaș din hârtie, și, la acea depărtare, abia ar fi putut fi văzut de către oricine, în afara lui Frig.

— Da, repetă el, trei crăci!… Erau patru ieri, dar a patra a căzut azi-noapte… I-a rămas numai ciotul… Acolo unde se desfac de trunchi nu mai număr decât trei… Numai trei, bătrână cetățuie… numai trei!

Dacă-l privește din punct de vedere ideal, închipuirea face cu dragă inimă dintr-un cioban o făptură visătoare și contemplativă; conversează cu planetele; stă de vorbă cu stelele; citește în cer. De fapt, e îndeobște o brută ignorantă și încuiată. Cu toate acestea, naivitatea generală îi atribuie lesne daruri supranaturale; știe să vrăjească; după cum îi trăsnește, înlătură farmecele sau le țese în jurul oamenilor și al dobitoacelor, ceea ce – într-un asemenea caz – e totuna; vinde prafuri de dragoste; i se cumpără licori și descântece.