Castelul palarierului

CARTEA ÎNTÂI

1

Primăvara anului 1879 era neobișnuit de timpurie și de dulce. Verdele proaspăt al semănăturilor se întindea lin peste șesurile Scoției de Jos, mugurii florilor de castan îmbobociseră în aprilie, iar gardurile vii de păducel care țărmuiau drumurile albe ce brăzdau câmpiile înfloriseră cu o lună înainte de vreme. În satele din interiorul țării, fermierii se bucurau cu măsură, iar copiii alergau desculți în urma sacalelor de stropit; în orașele de pe malul largului fluviu, zgomotul metalic al șantierelor navale răsuna mai puțin violent și, străbătând aerul călduț, se ridica spre poalele dealurilor din depărtare, unde zumzetul unei albine grăbite se amesteca cu el, până când behăitul vesel al mieilor îl învingea; în orașe, funcționarii își scoteau haina spre a se răcori și leneveau în birourile lor, blestemând această vreme înăbușitoare, politica lordului Beaconsfield[1], veștile despre războiul cu zulușii și prețul ridicat al berii.

Astfel, deasupra întregului estuar al fluviului Clyde, de la Glasgow până la Portdoran, deasupra orașelor Overton, Darroch, Ardfillan, situate între colinele de la Winton și de la Doran, și formând cele trei colțuri ale roditorului triunghi de pe malul drept al estuarului, deasupra străvechiului burg Levenford, care tăia exact în două baza acestui triunghi, în punctul unde râul Leven se vărsa în Cfyde – deasupra întregului ținut strălucea un soare orbitor și, învăluiți de această neașteptată și blândă căldură, oamenii munceau, trândăveau, sporovăiau, mormăiau, înșelau, se închinau, iubeau și trăiau.

În această zi de la începutul lui mai, fâșii subțiri de nori plutiseră lâncede în aerul leneș de deasupra Levenfordului. Acum însă, spre sfârșitul după-amiezei, aceste pânze diafane porniră încet să se miște. O briză caldă se ridică, împânzindu-le peste cer, iar după ce le duse până unde nu mai puteau fi văzute, se lăsă în jos peste oraș, atingând întâi înalta stâncă istorică, semn distinctiv al confluenței Levenului cu fluviul Clyde, care își profila contururile clare pe cerul de opal, asemenea corpului inert al unui elefant de proporții gigantice. Vântulețul blajin ocoli stânca, străbătând apoi în grabă străzile principale, încinse de căldură, ale Orașului Nou, învecinat, plimbându-se printre calele înalte de lansare, macaralele cu brațele ridicate și carcasele de vapoare în construcție din șantierele în plină activitate ale firmei Latta & Co., de lângă gura râului. Pe urmă trecu domol, prin Church Street, așa cum se cuvenea să parcurgă o arteră înnobilată prin prezența în lungul ei a primăriei, a liceului orășenesc și a bisericii parohiale, până când, scăpat din această stradă austeră, se învârteji zglobiu în spațiul larg deschis al Răscrucii, înainta agale printre șirurile de prăvălii de pe High Street, pătrunzând, în sfârșit, mai sus, în cartierul distins de la Knoxhill. Aici însă se plictisi repede de a hoinări de-a lungul teraselor de gresie roșie, roase de vreme, și de a zgâlțâi iedera de pe zidurile vechilor case de piatră și, căutând să ajungă în câmp deschis, dincolo de ele, apucă din nou spre oraș, rătăcind printre vilele cochete ale selectului cartier de la Wellhall și mângâind răzoarele rotunde de mușcate roșii din grădinile din fața lor. Străbătând apoi nepăsător strada decentă ce ducea din această zonă nobilă în câmp deschis, el se răci brusc când se izbi de ultima casă de pe această stradă.

Era o locuință ciudată. De proporții mici, neputând cuprinde, după dimensiunile ei, mai mult de șapte camere, solid construită și prezentând un exterior rezistent și dur, de piatră cenușie, ea avea o arhitectură unică în felul ei.

Baza casei avea forma unui dreptunghi îngust cu latura mai lungă îndreptată spre stradă. Zidurile nu se ridicau direct de pe sol, ci deasupra unui fundament din piatră mai lung și mai lat cu un picior decât ele, și pe care întreaga construcție părea să se sprijine, ca un animal pe labele lui adânc înfipte în pământ. Fațada ce pornea de la acest soclu se ridica cu o rece severitate, încheindu-se pe jumătatea întinderii ei cu un fronton ascuțit, iar pe cealaltă jumătate cu un parapet scund, care se desfășura orizontal până întâlnea un al doilea fronton de formă asemănătoare celui din față și care alcătuia coronamentul peretelui lateral al casei. Aceste frontoane aveau ceva bizar, fiecare dintre ele convergând printr-o serie de trepte înalte în unghi drept spre un creștet crestat, care purta cu pompoasă demnitate o bilă mare și rotundă de granit cenușiu, lustruit; fiecare, de partea lui, se continua cu parapetul, care, cu crestăturile lui regulate și adânci, asemenea unor creneluri, le lega între ele, formând un lanț greu de piatră ce încingea corpul casei ca niște cătușe.

La colțul dintre frontonul lateral și zidul din față, și încătușat deopotrivă prin acest șir de creneluri, se afla un turn scund și rotund, împodobit la mijloc cu o firidă adâncă în formă de romb, legat în partea inferioară de colțul zidului prin benzi rotunjite, sculptate, ce se pierdeau treptat, și încununat în partea de sus cu o turelă, în vârful căreia se înălța o prăjină subțire de drapel. Masivitatea dimensiunilor lui superioare făceau turnul să pară turtit și diform, dându-i aspectul unei frunți late și încrețite, desfigurată printr-o cicatrice adâncă, în timp ce cele două mici ambrazuri care-i întrenipeau suprafața aduceau cu doi ochi mijiți și îngândurați.

Drept sub această turlă se afla intrarea casei, a cărei îngustime îi dădea un aer sărăcăcios, neprimitor, asemenea unei guri subțiri și respingătoare. Laturile ei se prelungeau deasupra pragului de sus, într-o ogivă înaltă, încercuind un mic vitraliu întunecat și încheindu-se cu o lanțetă ascuțită. Ferestrele clădirii erau înguste, ca și ușa, și fără ambrazuri ieșite, având doar semnificația unor deschizături făcute prin grosimea zidului, care dădeau parcă în silă acces luminii, dar fereau interiorul casei de priviri indiscrete.

Întregul aspect al casei era misterios, dușmănos și sinistru, scopul ei părând, de asemenea, ascuns și tenebros. Prin înseși proporțiile ei, ea eșua în chip jalnic în încercarea de a atinge aroganța și măreția unei reședințe senioriale, dacă aceasta era cumva rostul turnului, meterezelor și repetării unghiurilor ei ascuțite. Și totuși, în răceala, asprimea și severitatea ei, casa aceasta nu putea fi trecută cu vederea, ca una ce ar fi tins, pur și simplu, la o trufașă și provocatoare ostentație. Crenelurile ei erau pur formale, dar nu ridicole, ansamblul ei extravagant, dar nicidecum rizibil, iar arhitectura ei pretențioasă avea ceva care o ferea de a fi privită cu amuzament, o anumită motivare mai adâncă, mai tainică, mai perversă, de care îți dădeai seama scrutând-o mai atent și care apăsa asupra casei ca o diformitate zăcând în însăși structura ei, ca o violare în piatră a adevărului.

Oamenii din Levenford nu râdeau niciodată de această casă, sau cel puțin nu pe față. Ceva nedefinit, o putere ce impregna toată atmosfera din jurul ei, îi împiedica chiar să zâmbească.

Clădirea nu avea grădină în față, ci numai o curte așternută cu pietriș, goală, uscată, dar de o curățenie absolută. În mijloc, ca un decor bizar, se afla un tun de bronz, care făcuse la origine parte din armamentul unei fregate, care participase de mult la ultima salvă trasă de ea și, după ani îndelungați, petrecuți într-un depozit de fiare vechi, era așezat acum, lustruit cu grijă, între două grămezi simetrice de ghiulele, adăugând o ultimă notă de absurditate acestei locuințe fantastice.

În spatele casei se găsea un petic pătrat de iarbă, împodobit în cele patru colțuri cu patru stâlpi de fier pentru frânghiile de rufe și înconjurat de un zid înalt, lângă care creșteau câteva tufe răzlețe de coacăze, singura vegetație a acestui simulacru de grădină, cu excepția unui arbust melancolic, care nu înflorea niciodată și-și apleca crengile peste una din ferestrele bucătăriei.

Prin această fereastră din bucătărie, în ciuda faptului că era mascată de tufa de liliac, se putea desluși câte ceva din interiorul casei. Se vedea limpede că încăperea era comodă și confortabilă, cu toate că mobilierul, compus din fotolii și o canapea tapisate cu țesătură de păr de cal, o masă lungă, o comodă pântecoasă lângă unul din pereți și un bufet din lemn de mahon lângă altul, nu avea nimic atrăgător. Dușumeaua era acoperită cu mușama cernită, tapete galbene, lăcuite, îmbrâcau pereții, iar un ceasornic greu, de marmură, împodobea căminul, indicând, un un aer subtil de superioritate, că încăperea nu servea numai la gătit – treabă ce se executa, de fapt, mai ales alături, în oficiu –, ci era în realitate camera de zi a casei, unde cei ce locuiau în ea își luau mesele și își petreceau laolaltă ceasurile de răgaz.

Acum acele somptuosului ceasornic arătau ora cinci și douăzeci, iar bunica Brodie ședea în fotoliul ei din colț, lângă focul din vatră, prăjind pâinea pentru ceai. Era o femeie bătrână, ciolănoasă, colțuroasă, împuținată la trup, dar nu veștejită de cei șaptezeci și doi de ani ai ei, zbârcită și cioturoasă, ca trunchiul unui copac fără sevă, uscată, dar încă tare și rezistentă, călită de vârstă și de anii ce trecuseră peste dânsa. Mâinile, mai ales, erau noduroase, cu articulațiile îngroșate de artrită. Obrazul ei avea culoarea unei frunze veștede și era tivit și brăzdat de riduri; trăsăturile erau grosolane, masculine și ferme, părul, încă negru și despărțit exact la mijloc printr-o cărare albă și dreaptă, era bine întins și strâns într-un nod tare la ceafa; câteva fire de păr, aspre și răzlețe, îi creșteau neregulat, ca buruienile, pe bărbie și pe buza de sus. Purta un corsaj negru și un șal peste umeri, o mică bonetă neagră, o fustă lungă până la pământ, de aceeași culoare, și ghete cu elastic, care, cu toate că erau largi, lăsau să se vadă bine nodurile umflate și tălpile plate ale picioarelor ei.

Stând ghemuită în fața focului, cu boneta alunecată într-o parte din pricina efortului, și sprijinind cu mâinile ce-i tremurau furculița lungă în care erau înfipte două felii groase de pâine, le prăjea cu nespusă grijă, rumenindu-le ușor și lăsând miezul să rămână moale. După ce isprăvi cu ele, spre deplina ei satisfacție, și le așeză pe acea parte a tăviței, de unde putea să le apuce repede și cu dibăcie atunci când familia avea să fie adunată în jurul mesei de ceai, ea își duse la capăt treaba în chip mai neglijent și fără interes. În timp ce prăjea pâinea, își rumega gândurile. Semnul acestor meditări era clămpăneala dinților ei falși, atunci când își sugea obrajii. Era pur și simplu de neiertat, își spunea în gând, că Mary uitase să aducă brânza. Fata asta devenea tot mai nepăsătoare; te puteai încrede tot atât de puțin în ea pentru treburi atât de importante ca într-o copilă cu mintea slabă. Ce plăcere putea să-ți facă un ceai fără brânză? Brânză proaspătă de Dunlop[2]! La această idee, buza ei superioară, neobișnuit de lungă, începu să tremure și un fir de salivă îi curse la colțul gurii.

Pe când își rumega gândurile, furișa pe sub sprâncenele-i încruntate câte o privire grăbită și plină de mustrare către nepoata ei, Mary, care ședea în celălalt colț al încăperii, în fotoliul de păr de cal, rezervat folosinței tatălui ei și, ca atare, interzis celorlalți membri ai familiei.

Mary însă nu se gândea nici la brânză, nici la fotoliu, nici la crimele ce le săvârșise uitând de cea dintâi și tolănindu-se în cel de-al doilea. Blânzii ei ochi căprui priveau pe fereastră, ațintiți în zare, ca și cum ar fi văzut acolo un lucru oarecare, o scenă ce se înfiripa încântător sub privirea ei strălucitoare.

Din când în când, gura ei sensibilă schița un zâmbet; dădea atunci imperceptibil și fără a-și da seama din cap, făcând cârlionții ei să se miște și mici valuri sclipitoare de lumină să joace în părul ei. Mâinilc ei mici, a căror piele era moale și netedă ca niște petale de magnolie, se odihneau în poală, cu palmele în sus – simboluri pasive ale contemplației ei. Ședea dreaptă ca o vergea și era frumoasă, ca frumusețea senină și sumbră a unui lac adânc și calm, pe marginea căruia s-ar legăna smocurile tulpinelor de stuf. Avea prospețimea neîntinată a tinereții, dar cu toate că nu împlinise decât șaptesprezece ani, fața ei palidă și trupul subțire, abia format, respirau un aer de liniște și de calmă forță morală.

În cele din urmă, supărarea crescândă o făcu pe bătrână să rupă tăcerea. Demnitatea îi interzicea un atac direct; se mărgini deci să spună, cu o amărăciune sporită de faptul că-și înăbușea indignarea:

— Stai în fotoliul tatălui tău, Mary.

Niciun răspuns.

— Fotoliul pe care șezi e al lui tată-tău, nu auzi?

Din nou fata nu răspunse. Atunci, tremurând toată de furie și nemaiputându-se stăpâni, baba izbucni:

— Ce, ești surdă, n-ai glas, ba poate te-ai și prostit? Netrebnico! Cum ai putut să uiți de cumpărăturile de azi după-amiază? Nu e zi din săptămâna asta în care să nu fi făcut vreo năzbâtie! Te-a zăpăcit poate căldura?

Ca un om trezit brusc din somn, Mary își ridică ochii, își veni în fire și zâmbi, ca și cum razele soarelui ar fi căzut pe lacul trist și calm al frumuseții ei.

— Ai spus ceva, bunico? întrebă ea.

— Nu! strigă bătrâna, cu o voce răgușită. N-am spus nimic, am deschis gura doar ca să prind muște! E o distracție minunată, când n-ai nicio treabă. Trebuie s-o fi încercat și tu când ai coborât în oraș azi după-amiază. Dacă ai închide gura și ai deschide ochii, ai fi poate mai atentă la ce ai de făcut.

În clipa aceea Margaret Brodie intră din încăperea de lângă bucătărie, ținând în mână un ceainic mare din metal alb, înaintând repede, cu pași mai mult târșâiți și cu trupul aplecat, poziție pe care o avea de obicei și care o făcea să pară totdeauna grăbită și cuprinsă de teama de a sosi în întârziere. Își schimbase halatul, pe care-l purta la treburile din casă, cu o bluză și o fustă de satin negru, dar fusta era pătată și o panglică dezlegată îi atârna neglijent la talie, după cum și părul îi cădea în șuvițe dezordonate pe obraz. Își ținea veșnic capul înclinat într-o parte. Cu mulți ani în urmă afișase această atitudine, pentru a arăta resemnare și o adevărată supunere creștinească, în perioada de încercări și suferințe; cu timpul însă, nevoia continuă de a-și manifesta renunțarea o făcuse să o adopte în mod permanent. Nasul ei părea să urmeze această deviere de la poziția verticală, poate din simpatie, dar mai degrabă ca rezultat al unui tic nervos pe care-l prinsese în anii din urmă și care consta în a-și împinge cu dosul palmei nasul de la dreapta la stânga. Fața ei era ofilită, obosită și demnă de milă; întreaga ei ținută era umilă și jalnică; făcea însă impresia că-și încordează neîncetat puterile sleite. Avea patruzeci și doi de ani, dar arăta cu zece ani mai bătrână. Era mama lui Mary; acum însă ele păreau tot atât de străine una de alta ca o oaie bătrână de o tânără căprioară.

Deprinsă din experiență să domine toate situațiile ce se iveau în casă, Mama, căci așa îi spuneau doamnei Brodie toți membrii familiei, își dădu seama dintr-o privire de furia bătrânei și de stinghereala lui Mary.

— Scoală-te de acolo, Mary! strigă ea. E aproape cinci și jumătate, și ceaiul nu e încă opărit. Du-te și cheam-o pe soră-ta. Ai isprăvit cu pâinea prăjită, bunico? Doamne! Ai ars o felie! Dă-mi-o mie. Am s-o mănânc eu. N-avem voie să risipim nimic, aici, în casă.

Luă felia arsă și și-o puse ostentativ pe farfurie. Apoi, se apucă să mute în mod inutil încoace și încolo toate lucrurile de pe masă, ca și cum niciunul n-ar fi fost așezat cum trebuie și nici n-ar fi putut să fie aranjat cum se cuvine, atât timp cât dânsa nu avea să fi răscumpărat cu prețul propriilor ei eforturi păcatele aceluia ce pusese masa cu atâta lipsă de grijă.

— Așa se pune masa? murmură cu dispreț, în timp ce fiică-sa se sculă și trecu în vestibul.

— Nessie, Nessie! strigă Mary. Hai la ceai, la ceai!

O voce slabă și ascuțită îi răspunse din capul scării, intonând cuvintele ca într-un cântec:

— Cobor îndată! Așteaptă-mă!

O clipă după aceea, cele două surori intrară în bucătărie, făcând să se vadă imediat, independent de diferența lor de vârstă – căci Nessie nu avea decât doisprezece ani – cât de izbitor contrastau firea și trăsăturile lor. Nessie avea un tip diametral opus aceluia al lui Mary. Părul ei, spălăcit ca inul, aproape incolor, era strâns împletit în două codițe netede. Moștenise de la maică-sa ochii aceia deschiși și blânzi, ușor voalați, de albăstrimea presărată cu delicate pete albe a șopârliței, având totdeauna o expresie blândă și împăciuitoare, de parcă s-ar fi silit neîncetat să facă pe placul celorlalți. Fața îi era îngustă, fruntea înaltă, fină și albă, obrajii rumeni ca ai păpușilor de ceară, bărbia subțire și ascuțită, gura mică și veșnic întredeschisă, cu buza de jos ușor răsfrântă – toate acestea exprimând, la fel ca și zâmbetul, blajin și gratuit, pe care îl schița acum, aceeași slăbiciune ingenuă, legată de frăgezimea vârstei, dar totodată înnăscută.

— Nu ne-am adunat cam devreme astă-seară, Mamă? întrebă fără rost, înfațișându-se în fața maică-sii pentru ca aceasta s-o inspecteze.

Doamna Brodie, ocupată cu ultimele amănunte ale pregătirilor ei, îi lichidă, cu o mișcare a mâinii, întrebarea, replicând fără a se uita la ea:

— Te-ai spălat pe mâini?

Apoi, aruncându-și privirea la ceasornic și fără a mai aștepta răspunsul, porunci cu un gest scurt:

— Așezați-vă!

Luară loc toate patru în jurul mesei, bunica Brodie fiind, ca de obicei, cea dintâi. Rămaseră în așteptare, în vreme ce doamna Brodie își sprijinea cu nervozitate mâna pe manșonul ce acoperea ceainicul. Atunci, în tăcerea așteptării, răsună bătaia gravă a pendulei cu picior din vestibul, vestind jumătatea orei; în aceeași clipă, ușa din față se deschise cu un clinchet, fiind apoi închisă cu energie. Un baston se ciocni cu zgomot de tabla suportului, pași grei străbătură măsurat coridorul, ușa bucătăriei se deschise și James Brodie apăru în prag. Se îndreptă spre fotoliul ce-l aștepta, se așeză, își întinse mâna spre a lua în primire ceașca lui mare, specială, plină până la buză de ceai fierbinte, apoi Mama îi puse în față o farfurie mare cu ochiuri cu șuncă, abia scoasă din cuptor, feliile de pâine albă, anume tăiate și unse cu unt pentru el. Nici nu se așezase bine, că se și apucă să mănânce. Acesta fusese așadar motivul reunirii lor punctuale, al așteptării lor respectuoase – căci ritualul servirii neîntârziate a stăpânului casei, la ora meselor, la fel ca în orice altă ocazie, făcea parte din legile nescrise care reglementau mersul acestui menaj.

Brodie mânca cu poftă și cu vădită plăcere. Era un om enorm, înalt de peste un metru optzeci, și având umeri și o ceafă de taur. Capul îi era masiv, cu ochi mici, cenușii, afundați în orbite, și maxilare largi și atât de musculoase, încât, atunci când mesteca, noduri groase și tari se ridicau și se lăsau ritmic în jos, sub pielea întunecată și netedă a fălcilor. Fața însăși era lată și puternică și ar fi avut o expresie nobilă, dacă fruntea n-ar fi fost atât de îngustă și distanța dintre ochi atât de mică. O mustață stufoasă de culoare castanie îi acoperea buza superioară, ascunzând în parte gura; iar dedesubtul acestei măști lucioase, buza de jos ieșea înainte cu pronunțată și îmbufnată aroganță.

Mâinile lui erau enorme, iar pe dosul lor, ca și pe degetele groase și lățite la vârf, creșteau numeroși peri negri. Cuțitul și furculița, prinse în această formidabilă strânsoare, păreau, prin comparație, ridicol de minuscule și de absurde.

Acum, că stăpânul casei prinsese să mănânce, le era îngăduit și celorlalți să înceapă, cu toate că masa lor nu consta, firește, decât dintr-un simplu ceai cu pâine. Bunica Brodie dădu semnalul, aruncându-se cu lăcomie asupra pâinii ei prăjite, moale. Uneori, când fiul ei era în toane deosebit de bune, el îi oferea cu zgomot câteva bucățele din propria lui farfurie; în seara aceea, însă, ea înțelese din atitudinea lui că nu avea să aibă parte de această rară favoare, astfel încât se mărgini cu resemnare la plăcerile mult mai modeste ale mâncării ce-i stătea la dispoziție. Ceilalți începură și ei să mănânce, fiecare în felul lui. Nessie consuma cu poftă hrana simplă, Mary înghițea cu gândurile în altă parte, iar doamna Brodie, care luase cu o oră înainte o mică gustare pe ascuns, se mocăia cu felia de pâine arsă din farfurie, cu aerul unei femei prea debile și prea copleșite de grija ce o purta altora, spre a se mai gândi să mănânce.

Domnea o liniște deplină, întreruptă doar de plescăitul ce însoțea sorbiturile lui Brodie din ceașca specială, cu marginea îndoită anume spre a feri mustața, de clămpănitul străvechii danturi false a bunicii, care încerca să stoarcă maximum de plăcere și de îndestulare din masa ei frugală, și de câte un smiorcăit al nasului refractar al Mamei. Membrii acestei stranii mese familiale nu arătau nici mirare, nici amuzament, nici stinghereală și nici părere de rău față de această lipsă de conversație, mulțumindu-se să mestece, să bea și să înghită fără a scoate o vorbă, în timp ce ochiul amenințător al lui Brodie stăpânea întreaga reuniune. Când el socotea nimerit să tacă, nimeni nu avea voie să rostească vreun cuvânt, iar în seara aceea era deosebit de posac, rotindu-și, pe sub sprâncene, privirea în jurul mesei și încruntându-se printre îmbucături la maică-sa care, înmuindu-și cu lăcomie cojile de pâine în ceai, nu-și dădea seama de dezgustul cu care o urmărea.

În cele din urmă, Brodie se răsti la ea:

— Ce naiba, femeie, nu vezi că mănânci ca o scroafă?

Speriată, ea își ridică privirea și se uită la el, clipind din ochi:

— Dar ce te-a apucat, James? De ce? Cum adică?

— Pentru că numai o scroafă mănâncă așa, molfăindu-și și muindu-și mâncarea în troacă. Nu ai atâta bun-simț ca să-ți dai seama când te lăcomești ca un porc? Bagă-ți și labele în troacă, și ai să te simți și mai fericită și la largul tău. Dă-i înainte! Ai să ajungi să te porți ca o vită. N-ai păstrat niciun pic de mândrie și de bună-cuviință în măduva ta uscată?

— Nu mi-am dat seama. Am uitat cu totul. N-am să mai fac. Sigur, sigur am să-mi aduc aminte. Și, în agitația ei, scoase un râgâit puternic.

— Așa să faci, spuse Brodie cu batjocură. Învață să te porți, hodoroagă bătrână. Apoi, întunecându-se la față: Frumos îi șade unui om bătrân ca mine să îndure asemenea lucruri în propria lui casă. Se bătu cu pumnul lui enorm în piept, făcându-l să răsune ca o tobă. Eu, strigă el, eu! Dar deodată se opri, se uită împrejurul mesei pe sub sprâncenele stufoase și se apucă din nou să mănânce.

Cu toate că rostise aceste cuvinte cu mânie, deschisese totuși gura și, în baza unor legi nescrise, opreliștea de a vorbi era acum ridicată.

— Dă-mi ceașca tatei, Nessie, ca să-i torn puțin ceai proaspăt. Cred că e aproape goală – interveni doamna Brodie pe un ton împăciuitor.

— Prea bine, Mamă.

— Mary, draga mea, așază-te drept și nu-l supăra pe tata. Sunt sigură că a avut o zi grea.

— Da, Mamă, zise Mary care și așa ședea perfect dreaptă și nu supăra pe nimeni.

— Trece-i lui taică-tău dulceața.

Potolirea leului înfuriat era pe calea cea bună și avea să fie continuată, căci, după un minut de așteptare, Mama abordă un subiect ce nu-și greșea de obicei efectul.

— Ei, Nessie dragă, cum ți-a mers azi la școală?

Nessie răspunse cu sfială:

— Destul de bine, Mamă.

Brodie se opri la jumătate de drum cu ceașca pe care tocmai și-o ducea la gură.

— Destul de bine? Cred că ești tot prima în clasă, nu?

Nessie își lăsă ochii în jos.

— Astăzi nu, tată! Doar a doua!

— Cum? Ai lăsat pe altcineva să-ți ia înainte! Care-i acela? Cine te-a întrecut?

— John Grierson.

— Grierson! Puștiul lingăului celuia de negustor de grăunțe?! Prăpăditul acela de amestecător de tărâțe! O să se laude zile întregi cu asta! Ce naiba ți-a venit? Nu-ți dai seama ce importanță are învățătura pentru tine?

Fetița izbucni în plâns.

— A fost prima în clasă timp de aproape șase săptămâni, tată, interveni Mary cu mult curaj. Și ceilalți sunt puțin mai mari decât ea.

Brodie o fulgeră cu o privire.

— Tu să taci din gură și să vorbești numai când ai să fii poftită, tună el. Am să am îndată o vorbă și cu tine, și atunci ai să poți trăncăni în voie, nostima mea fetișcană.

— E doar din pricina francezei, sughiță Nessie. Nu-mi intră în cap genurile acelea. Sunt bună la aritmetică, la istorie și la geografie, dar cu astălaltă n-o scot la capăt. Cred că n-am să reușesc niciodată.

— N-ai să reușești? Ba sunt sigur că ai să reușești! Am să te fac să te instruiești, fata mea. Deși ești mică, mi se spune că ai un cap bun, capul moștenit de la mine, căci maică-ta nu e, în cazul cel mai bun, decât o biată ființă neroadă, și am să am grijă ca să-l folosești. Deseară ai să stai de două ori mai mult ca să-ți faci lecțiile.

— Da, tată, fac tot ce vrei, oftă Nessie, sughițând convulsiv după un ultim hohot de plâns.

— Așa îmi placi, O licărire neașteptată de simțire, formată în parte din afecțiune, dar în mai mare măsură din mândrie, lumină trăsăturile aspre ale lui Brodie, ca un tremur subit de lumină pe o stâncă pleșuvă.

— O să arătăm noi Levenfordului ce e în stare să facă deșteaptă mea fetiță. Privesc în viitor și văd cum are să fie. După ce voi fi făcut din tine eleva fruntașă a liceului, ai să vezi ce are tată-tău de gând cu tine. Dar trebuie să te ții de lecțiile tale, să nu te lași niciun moment. Își întoarse ochii de la ea, cătând spre depărtări, de parc-ar fi privit în viitor, și mormăi: O să le arătăm noi. Uitându-se apoi din nou la Nessie, îi mângâie ușor căpșorul bălai și adăugă: Doar ești fetița mea! Ai să faci cinste numelui de Brodie.

Apoi, întorcându-și capul, privirea îi căzu asupra celeilalte fiice a lui și îndată se schimbă la față, încruntându-se.

— Mary!

— Da, tată.

— Am o vorbă cu tine, tu, care ești atât de iute la gură.

Cu mușcătoare ironie, adoptă un ton dulceag, lăsându-se pe spate în fotoliu și rostindu-și cuvintele cu liniștea glacială a unui judecător.

— Plăcut lucru pentru un om să afle vești despre familia lui de la străini! E adevărat că e o cale cam ocolită și nu tocmai măgulitoare pentru capul familiei, dar asta nu-i decât un amănunt. Îți închipui ce plăcut mi-a fost să aflu astăzi despre tine lucruri care m-au umplut de greață.

Pe măsură ce continua, tonul lui deveni mai rece.

— Întâlnindu-mă azi cu câțiva membri ai consiliului orășenesc, mi s-a spus că ai fost văzută pe Church Street stând de vorbă cu un tânăr distins și foarte chipeș. Rânji și urmă în chip tăios: Un tânăr care, pe cât se pare, e un personaj suspect, o haimana, un derbedeu.

Cu o voce slabă, ce suna aproape ca un vaiet, doamna Brodie interveni:

— Nu, nu, Mary! Nu se poate să fi fost tu, o fată atât de respectabilă ca tine! Spune-i tatei că n-ai fost tu!

Nessie, ușurată de faptul că nu mai era în centrul atenției, exclamă, fără a se gândi:

— O, Mary, nu cumva a fost Denis Foyle?

Mary ședea nemișcată, cu ochii în farfurie și cu o ciudată paloare în obraz, apoi, simțind un nod punându-i-se în gât, înghiți în sec și o putere inconștientă o împinse să spună cu glas slab, dar hotărât:

— Nu e un derbedeu.

— Cum! urlă Brodie. Îl contrazici pe însuși tatăl tău, de dragul unui mizerabil, unui venetic irlandez, unui terchea-berchea! Nu! Lasă-i pe ticăloșii ăștia de irlandezi să vină din mlaștinile lor ca să ne sape cartofii din grădină, dar nu mai mult. Nu-i lăsa să-și ia nasul la purtare. Bătrânul Foyle poate fi, din partea mea, cel mai priceput cârciumar din Darroch, dar lucrul ăsta nu e de ajuns ca să facă din băiatul lui un domn.

Mary își simți picioarele tremurând, chiar șezând pe scaun. Buzele îi erau înțepenite și uscate. Dar, cu toate că nu îndrăznise niciodată până atunci să-i țină piept tatălui ei, nu se putu opri să spună:

— Denis își are meseria lui. Nu vrea să aibă nimic de-a face cu comerțul de băuturi spirtoase. E angajat la firma Findlay & Co. din Glasgow. Sunt mari importatori de ceai și nu au niciun fel de legătură cu negustoria cealaltă.

— Vezi bine, ripostă el în batjocură, îmbiind-o să continue. E o veste senzațională. Mai ai, poate, și altceva de spus ca să-mi dovedești caracterul distins al acestui domn? Vasăzică nu vinde whisky. E vorba de ceai, pe cât se pare. Ce pioasă ocupație pentru un fiu de cârciumar! Mai departe!

Mary își dădea seama că tată-său își bătea joc de ea, dar încercă totuși să-i spună pe un ton liniștit:

— Nu e un funcționar de rând, tată. Firma îl apreciază. Călătorește din când în când prin țară pentru afacerile ei. Speră să avanseze și chiar să ajungă… să ajungă mai târziu asociat al întreprinderii.

— Nu mai spune! rânji el. Astea-s palavrele cu care-ți împuiază căpățâna ta neghioabă? Nu e funcționar de rând, ci un biet comis-voiajor, nu-i așa? Nu ți-a mai spus, poate, că în curând va fi Lord Primar al Londrei? E aproape tot atât de probabil! Ce javră!

Cu obrazul scăldat în lacrimi, Mary interveni din nou, în ciuda unui geamăt de protest al Mamei.

— E foarte apreciat, tată. Te asigur că-i așa. Domnul Findlay se interesează de el; știu acest lucru.

— Pf! Socotești, poate, că am să cred toate poveștile lui? Nu sunt decât minciuni, un șir de minciuni, strigă el din nou, ridicându-și tot mai mult vocea. E o secătură! La ce te poți aștepta de la un om de teapa lui? Numai la nemernicii. Simplul fapt că ai stat de vorbă cu el e o ofensă pentru mine. Dar te asigur că ai făcut-o pentru ultima oară. Se uită furios la ea, rostind poruncitor: Nu! N-ai să mai vorbești cu el niciodată! Îți interzic să o faci!

— Dar, tată, spuse ea, gata să plângă. Odată, eu… eu…

— Mary, Mary, cum îți permiți să-i răspunzi tatălui tău? Mă îngrozește să te aud vorbindu-i în acest fel! spuse maică-sa de la celălalt capăt al mesei.

Dar cu toate că scopul ei fusese de a potoli lucrurile, exclamația ei reprezenta de astă dată o greșeală tactică, căci nu avu decât efectul de a atrage într-o clipă asupra capului ei plecat mânia tiranică a lui Brodie. Fulgerând-o cu privirea, se răsti la ea:

— Ce te tot văicărești? Cine are cuvântul aici? Tu sau eu? Dacă ai ceva de spus, o să tăcem cu toții ca să-ți ascultăm minunățiile, dar dacă n-ai nimic de spus, ține-ți gura și nu mă întrerupe! Ești tot atât de vinovată ca și dânsa. E datoria ta să observi cu cine se întâlnește.

Mârâi de furie și, după obiceiul său, se opri forțat, dând un caracter apăsător tăcerii. Deodată, bunica, ce nu urmărise mersul discuției și nu sesizase rostul tăcerii, dar înțelesese că Mary căzuse în dizgrație, cedă sentimentelor ce o copleșeau și întrerupse tăcerea, exclamând pe un ton de răutate bătrânească:

— A uitat cumpărăturile pe care trebuia să le facă azi, James. Zăpăcita de ea, a uitat brânza mea! Îndată după ce-și vărsă astfel necazul ei ridicol, se opri mormăind și tremurând din cap, ca o paralitică.

Brodie nu luă în seamă întreruperea și, întorcându-și ochii către Mary, repetă apăsat:

— Am zis! Dacă îndrăznești să-mi calci porunca, vai de capul tău! Și încă ceva. E prima seară a iarmarocului din Levenford. În drum spre casă am văzut cum începeau să funcționeze barăcile acelea dezgustătoare. Luați seama! Niciunul din copiii mei n-are voie să se apropie nici până la o sută de metri de acest bâlci. Să meargă, din partea mea, întregul oraș, să meargă toți Foylii și prietenii lor, dar nimeni din familia lui James Brodie nu o să se înjosească până-ntr-atât! V-o interzic!

Cu aceste cuvinte, rostite pe un ton amenințător, își împinse scaunul înapoi, își înălță trupul său de uriaș și stătu o clipă pe loc, dominând cu privirea micul grup de făpturi plăpânde. Se îndreptă apoi spre fotoliul său din colț, se așeză și, lăsându-și mâna să alunece cu un gest mecanic, pornit din obișnuință, peste suportul de pipe, își alese, numai pipăindu-te, una din ele și, scoțând din fundul buzunarului lateral al hainei o pungă pătrată de piele, în care-ți ținea tutunul, desfăcu închizătoarea și începu să-și umple încet luleaua arsă pe dinăuntru. Apoi apucă o fâșie uscată de hârtie din grămada pregătită în spatele suportului, se aplecă cu greutate spre cămin, lăsă hârtia să ia foc și-și aprinse pipa. După ce săvârși acest șir de acțiuni, fără a-și desprinde privirea amenințătoare de grupul așezat tăcut în junii mesei, se apucă să pufăie domol, scoțându-și înainte buza inferioară, umezită. Continua să-i observe pe ceilalți, de astă dată cu un aer mai contemplativ, cu acel aer calm de judecător atotputernic. Cu toate că membrii familiei erau deprinși cu aceasta, puterea tiranică și răceala acestei priviri nemișcate îi înfricoșa, făcându-i să vorbească în șoaptă. Mama era tot cu obrazul aprins; buzele lui Mary continuau să tremure pe când vorbea; Nessie se juca cu o lnguriță și o scăpă din mână, roșind rușinată, ca și cum ar fi fost surprinsă asupra unei fapte rele; doar bătrâna ședea nepăsătoare, pătrunsă de senzația plăcută de a fi sătulă.

În momentul acela, ușa din față se auzi deschizându-se și imediat după aceea un tânăr intră în odaie. Era un flăcău slab, de vreo douăzeci de ani, cu fața palidă și cu o regretabilă înclinație spre acnee, o privire ascunsă și piezișă. Ferchezuit pe cât îi permiteau mijloacele și teama de tată-său, bătea la ochi mai ales prin mâinile sale, care erau mari, moi, de o albeață cadaverică și cu unghiile tăiate scurt, lăsând să apară pernițele rotunde și cărnoase din vârful degetelor. Se strecură dintr-o parte pe un scaun, fără a părea să dea atenție celor ai casei, luă în primire, în tăcere, ceașca de ceai pe care i-o întinse maică-sa și se apucă să mănânce. Tânărul acesta, ultimul membru al familiei, era Matthew, singurul fiu și deci moștenitorul lui James Brodie. Avea voie să întârzie la această masă, căci fiind funcționar de birou la secția de materiale a șantierelor Latta, își termina lucrul abia la ora șase.

— Ți-am potrivit bine ceaiul, Matt? îl întrebă grijulie maică-sa, cu glas scăzut.

Matthew binevoi să facă un semn afirmativ din cap, fără a deschide gura.

— Ia puțină peltea de mere, dragul meu. E bună, crede-mă, îl rugă Mama cu jumătate de glas. Arăți cam obosit astă-seară. Ai avut mult de lucru la birou?

Matthew clătină indiferent din cap, în vreme ce mâinile lui palide se agitau neîncetat, tăind pâinea în cubulețe uniforme, amestecând ceaiul sau ciocănind pe fața de masă; nu și le oprea nicio clipă, mișcându-le printre ustensilele de pe masă, ca un slujitor de biserică ce îndeplinea un ritual pe un altar. Privirea lăsată în jos, îmbucăturile pripite, agitația jenată a mâinilor nu erau decât o reacție a nervilor săi slabi față de sumbra privire a tatălui său, care-i sfredelea din spate.

— Mai vrei un ceai, fiul meu? șopti mamă-sa întinzându-și mâna spre ceașca lui. Gustă și din pesmeții ăștia de post, sunt proaspeți. Și izbită deodată de o idee, adăugă: Te-a mai durut stomacul azi?

— Nu prea mult, mormăi el în sfârșit, fără a-și ridica privirea.

— Mănâncă atunci încet, Matt, îl sfătui în taină Mama. Îmi vine să cred că uneori nu-ți mesteci îndeajuns mâncarea. Nu te grăbi!

— Trebuie să mă-ntâlnesc diseară cu Agnes, Mamă, șopti el cu un aer de mustrare, ca pentru a-și justifica graba.

Maică-sa dădu încet din cap, cu aprobatoare înțelegere.

Acum bunica se ridică de la masă, sugându-și dinții și scuturându-și firimiturile de pe fustă. Trăgându-și scaunul după ea, se întreba în gând dacă fiul ei îi va vorbi în seara aceasta. Când avea chef, o distra cu cele mai proaspete cleveteli din oraș, povestindu-i cu glas tare cum îl înfundase pe Waddel și-l pusese la locul lui, cum primarul Gordon îl bătuse prietenește pe umăr la Răscruce sau cum se ducea de râpă prăvălia lui Paxton. Nu rostea niciodată vreun cuvânt de laudă la adresa cuiva în aceste povești, ea însă se desfăta cu bârfelile și înțepăturile sale atât de savuroase în sarcasmul lor scânteietor, gustându-le cu imensă plăcere, sorbind cu nesaț fiecare amănunt personal, oricât de mărunt și delectându-se cu dovezile superiorității fiului ei asupra victimelor sale în discuțiile ce le avusese.

În seara aceea însă, Brodie rămase tăcut, rumegându-și gândurile care, îndulcite de aroma liniștitoare a pipei sale, luau un curs mai puțin răutăcios decât acela pe care îl urmaseră în timpul mesei. Va avea, cugeta el, s-o îmblânzească pe Mary, care se purta de parcă n-ar fi fost fata lui, care nu se ploconise niciodată în fața lui cum ar fi dorit el și nu-i adusese niciodată același prinos de supunere și de respect ca ceilalți membri ai familiei. Dar în ciuda firii ei răzvrătite, era totuși pe cale să devină o fetișcană drăguță, semănându-i, firește, lui. Simțea însă că pentru propria sa mulțumire, ca și pentru binele ei, avea să fie obligat să-i frângă spiritul de independență. Cât despre cunoștința ei cu acest Denis Foyle, se bucura că vestea îi ajunsese la urechi și că înăbușise în germeni această legătură.

Fusese uluit de îndrăzneala cu care îi răspunsese astă-seară și nu știa cum să și-o explice. Acum însă, că descoperise tendința ei spre nesupunere, avea să o supravegheze cu mai multă atenție și să stârpească din rădăcini această înclinație, dac-ar fi să mai iasă vreodată la iveală.

Privirea i se opri apoi asupra soției sale, dar numai pentru o clipă; nerecunoscându-i alt merit decât acela de a-l fi scutit de cheltuiala angajării unei servitoare, își întoarse repede ochii de la ea, strâmbând, fără să vrea, cu dezgust din buze, și își îndreptă gândurile spre lucruri mai plăcute.

Da, îl avea pe Matthew, fiul său! Nu era băiat rău; poate puțin cam prefăcut, cam moale și mieros; teribil de răsfățat de mamă-sa; trebuia supravegheat. Dar plecarea în India avea să facă om dintr-însul, spera el. Se apropia momentul acum, și în cel mult două sau trei săptămâni avea să fie plecat spre a-și lua în primire acel post minunat pe care sir John Latta i-l procurase. Ah, ce avea să mai vorbească lumea despre treaba asta! Obrazul i se destinse la gândul că toată lumea va vedea în numirea aceasta o dovadă deosebită a bunăvoinței pe care sir John i-o arăta și o nouă confirmare a poziției sale proeminente în acest oraș. Își dădea seama, de asemenea, cât de mult avea să profite caracterul fiului său de pe urma acestei angajări și cât de mult va crește printr-însa propriul său prestigiu.

Privirea îi căzu atunci asupra mamei sale, o privire mai puțin aspră și mai îngăduitoare decât aceea pe care o îndreptase spre dânsa când ședeau la masă. Îi plăcea să mănânce bătrânei, și chiar acum, când moțăia lângă foc, el îi citea cu agerime gândurile. Știa că gusta de pe acum în minte plăcerile mesei viitoare, ale cinei compuse din mazăre fiartă și lapte bătut. Îi plăcea felul ăsta și își repeta zicala înțeleaptă: Nimic nu întrece o fiertură ca să dormi liniștit! E ca o cataplasmă pentru stomac. Da, da, nimic nu prețuia mai mult pentru ea decât mâncarea, dar, Doamne, ce babă rezistentă mai era! Cu cât îmbătrânea, cu atât se înzdrăvenea; soi sănătos, nu-i vorbă, ca să dureze atât; și acum încă arăta în ochii lui ca și cum avea s-o mai ducă încă zece ani. Dacă se va ține și el atât de bine – și poate avea să se țină și mai bine – putea să fie mulțumit.

În sfârșit, se uită la Nessie și îndată o nuanță aproape imperceptibilă de duioșie interveni în atitudinea lui, manifestându-se nu prin vreo schimbare vizibilă a expresiei feței sale, ci prin lumina mai blândă și mai prietenoasă care-i umplu ochii. Da. Mama n-avea decât să și-l păstreze pe Matt al ei – și din parte-i și pe Mary –, dar Nessie era a lui. Avea să scoată ceva din ea, din mielușeaua lui. Cu toate că era atât de tânără, arăta ca o fetișcană dezghețată și deșteaptă: nu-i spusese oare aseară directorul liceului că fiică-sa are stofă de intelectuală, cu condiția doar să se țină de învățătură? Asta era metoda cea mai bună. Să-i alegi pe tineri și să-i pui să muncească cu râvnă. Se gândea și la ziua de mâine, urzind un plan de viitor. Bursa de studii Latta! Încoronarea glorioasă a trecerii strălucite prin școală. Avea toate însușirile spre a ieși prima la concursul pentru obținerea acestei burse, dacă va fi strunită cum trebuie. Doamne, ce triumf! O fată să câștige bursa de studii Latta – prima fată care s-o câștige; mai mult încă: una din neamul Brodie! Va avea el grijă să reușească. Mama ar face mai bine să-și vadă de treabă și să nu o răsfețe pe fata lui. Se va îngriji el și de asta.

Nu știa nici dânsul prea bine ce urma să facă apoi din ea, dar învățătura e învățătură; mai târziu, la universitate, se puteau lua destule titluri academice și câștiga destule izbânzi. Toată lumea din oraș îl cunoștea ca om al progresului, ca om cu idei largi și liberale, Avea să se priceapă el să le demonstreze mai categoric acest lucru, să-i facă să și-l bage în capetele lor mărginite. „Ai aflat ultima veste, îi auzea el de pe acum trăncănind. Isteața de fată a lui Brodie a ajuns la facultate! Da, a câștigat bursa Latta, a câștigat miza cea mare la liceu, iar acum el o lasă să facă naveta ca să urmeze cursurile la universitate. E un om cu idei liberale, vezi bine. E un titlu de mândrie pentru el.”

Da! Le va arăta el oamenilor din oraș! Pe când dădea frâu liber imaginației sale, pieptul i se umfla, nările îi tremurau, privirea lui fixă se pierdea în depărtări. Uitase și de pipă, care se stinsese și se răcise. Îi va face pe toți să-i recunoască valoarea, să-l respecte, îi va sili într-o bună zi să-l vadă sub adevăratul lui chip.

Treptat, încetă de a se gândi la Nessie și de a fauri planuri de viitor pentru ea, așezându-se, în schimb, pe sine însuși în centrul viziunilor sale și îmbătându-se de gloria pe care fiică-sa avea s-o reverse asupra numelui său.

În cele din urmă se urni din loc, își scutură cenușa din pipă, o așeză la loc pe suport și, plimbându-și privirea asupra celor ai casei, ca pentru a le spune: „Mă duc acum, dar țineți minte ce v-am spus; nu voi înceta să vă urmăresc”, ieși în vestibul, își puse pălăria lui pătrată de fetru, periată cu îngrijire, apucă bastonul greu de frasin și ieși din casă fără a scoate un cuvânt. Era felul lui obișnuit de a pleca. Nu-și lua rămas-bun niciodată. N-aveau decât să caute a ghici unde se ducea în orele sale de răgaz – la o întrunire, la consiliul orășenesc sau la club; n-aveau decât să rămână în nesiguranță cu privire la ora când avea să se întoarcă, asupra dispoziției în care se afla; îi plăcea să-i facă să tresară auzindu-i deodată pașii în vestibul. Era mijlocul cel mai bun de a asigura rânduiala casei și nu era decât spre folosul lor să-i lase să se întrebe unde se va fi ducând. Cu aceste gânduri, ieși din casă, trântind ușa în urma lui.

Cu toate acestea, încetarea prezenței lui fizice păru să aducă o oarecare ușurare familiei sale și, o dată cu plecarea lui, un nor apăsător pieri parcă din încăpere. Doamna Brodie își destinse mușchii, care în cursul ultimei ore îi înțepeniseră și, în vreme ce își lăsă umerii să cadă mai în voie, încordarea minții ei slăbi, făcând loc unei ușoare înviorări.

— Ai să strângi masa, nu-i așa, Mary? spuse ea cu blândețe. Mă simt cam obosită și sătulă de treabă astă-seară. Îmi va face bine, cred, să-mi mai arunc puțin ochii pe cartea mea.

— Da, Mamă, răspunse Mary, adăugând conștiincios, așa cum i se pretindea în fiecare seară: Meriți să te odihnești puțin. Am să spăl singură vasele.

Doamna Brodie, ridicându-se, dădu din capul ei strâmb, în semn de silită acceptare și se îndreptă spre sertarul din bufet, unde se găsea ascunsă o carte, „Legământul lui Devenhan”, de o oarecare Amelia B. Edwards, care, la fel ca toate cărțile pe care le citea, era împrumutată de la biblioteca orășenească. Strângând cu dragoste volumul la piept, se așeză pe scaun și, curând după aceea, Margaret Brodie își contopise tragica și zdrobita ei personalitate cu aceea a eroinei, găsind în această lectură una din puținele mângâieri pe care viața i le oferea.

Mary strânse repede masa și întinse peste ea o cuvertură de lână aspră. Trecu apoi în oficiu și, suflecându-și mânecile, se apucă să spele vasele.

Rămasă în fața mesei golite, care îi amintea în tăcere de îndemnul la lucru pe care i-l adresase tatăl ei, Nessie se uită întâi la fața absorbită de lectură a maică-sii, la bunică-sa, care-i întorcea cu indiferență spatele, și la Matt, care ședea acum răsturnat pe spate, scobindu-se în dinți cu un aer important. Apoi, cu un oftat adânc, începu să-și scoată alene cărțile din ghiozdan, întinzându-le în silă, una câte una, în fața ei.

— Vino să facem mai întâi o partidă de dame, Mary, strigă ea.